Sticletele - Donna Tartt

Este ok dacă v-a plăcut Sticletele, în ciuda criticilor care i s-au adus. Este ok și dacă nu v-a plăcut, în ciuda entuziasmului cu care a fost primit de public. Știu că legea crudă a popularității ascute simțurile cititorului și aduce sub lupă toate defectele potențiale ale unei cărți, însă orice critică ar trebui însoțită de argumente de bun simț. Spun asta pentru că sunt câțiva prieteni de pe Goodreads care, deși nu au citit cartea, ci doar au frunzărit-o, s-au grăbit să o facă cu ou și cu oțet. Ei, astfel de snobisme literare nu mi se par normale. 

Recunosc că am ezitat să încep romanul, nu doar pentru că este o carte imensă (1108 de pagini!), ci și pentru că nu prea rezonez cu subiectele abordate în literatura americană contemporană. Mi-am zis că mai degrabă citesc una dintre cărțile mari pe care le tot amân, precum Frații Karamazov sau Copiii din miez de noapte (unii vor zice că așa ar fi trebuit să fac). Dar, până la urmă, cum Sticletele urma să fie discutat la clubul de carte și n-aș fi vrut să-l refuz doar pe baza presupunerilor, mi-am propus să citesc o sută de pagini, urmând să decid, cu conștiința împăcată, dacă abandonez sau continui lectura. Ei, dar cele o sută de pagini au trecut foarte repede, iar subiectul m-a prins imediat. Am citit încă o sută și încă una, pentru că trebuia să aflu ce se întâmplă cu protagonistul - și uite-așa m-am trezit că am terminat mamutul.

32

Gould's Book of Fish (Cartea cu pești a lui Gould) - Richard Flanagan

La sfârșitul acestui roman, după ultima frază care dă un cu totul alt sens poveștii, am simțit nevoia să o iau de la capăt - dar n-am făcut-o, pentru că Gould's Book of Fish m-a stors deja de puteri. Pe cât de dificilă și de chinuitoare a fost lectura, pe atât de intensă și de obsedantă a fost povestea. Frumoasă, minunată - nu, nu a fost așa. A fost sumbră, densă, un adevărat labirint de personaje și întâmplări care se năruie spre final, când elementele poveștii nu se mai potrivesc, iar înțelegerea noastră se clatină și ne aruncă în confuzie. 

Chiar dacă nu totul este extraordinar la această carte, scriitura excelentă a lui Flanagan și atmosfera obsedantă pe care o creează au făcut din Gould's Book of Fish unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit până acum. Unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul în care scriitorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea. Cu un limbaj care trece de la sordid la lirism, de la oroare la umor și de la registrul grotesc la cugetări filozofice, autorul reușește un tur de forță cum rar mi-a fost dat să cunosc. Însă toată această putere hipnotică a scriiturii se poate simți doar în original, căci traducerea românească face un mare deserviciu romanului (dar despre asta îmi vărs năduful la final).

24

Călătorie în jurul casei mele - Adina Nanu

Am avut norocul de a pune mâna pe această minunată carte-album cu puţin înainte de lansarea celei de-a doua ediții (mulțumesc, Oana!) - la care, din păcate, nu am reușit să ajung. Călătorie în jurul casei mele este genul de carte care nu poate fi înlocuită vreodată cu un e-book, pentru că miroase frumos, o simți apăsând asupra brațelor, iar picturile și desenele răspândite printre pagini sunt o încântare. Am citit-o pe nerăsuflate, căci autoarea își povestește viața plină de peripeții cu mult umor și tușe lirice pe alocuri, dar și cu o surprinzătoare doză de sinceritate. Încă de la primele pagini, am simțit o afinitate și o simpatie instantanee pentru această doamnă talentată și caldă, care are mai multe vârste într-una, pentru că și-a păstrat intact și viu miezul - copilul în jurul căruia au crescut, protectoare dar nu și sufocante, toate celelalte vârste.

19

Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt

► „Pe când eram o operă de artă”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 221 pag. | Traducere: Marieva Cătălina Ionescu

Titlul original: „Lorsque j'étais une œuvre d'art”, 2002 | Țara: Franța

---

Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt cu o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea de care autorul se bucură la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Însă curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă, per total, „Pe când eram o operă de artă” mi s-a părut o lectură foarte bună din categoria cărților ușoare.

Nu știu cum aș putea vorbi despre acest roman fără a intra în detalii și fără a-i divulga subiectul – și tocmai asta încerc să evit, pentru că merită să începeți povestea lui Adam, protagonistul cărții, fără a ști mare lucru despre ceea ce urmează să se întâmple. Dacă nu vă plac spoilerele, ar fi bine să evitați și textul din interiorul ultimei coperte; eu am avut norocul să nu-l observ, astfel că, în întregime neștiutoare, m-am avântat în lectura plină de surprize – căci „Pe când eram o operă de artă” este ca o cutie fermecată din care ies, parcă la nesfârșit, lucruri neașteptate.

3

Mă numesc Roşu - Orhan Pamuk

De ce am amânat atât de mult timp să citesc Orhan Pamuk, de ce? Am trăit trei ani în casă cu Zăpada, așteptând ninsoarea perfectă pentru a o citi (în realitate, o scuză), pentru a descoperi apoi, într-o carte împrumutată, cât de mult îmi place scriitura lui Pamuk. Autorul m-a fermecat instantaneu cu poveștile care curg melodios și învăluitor, cu basmele și legendele care par desprinse dintr-un sipet al minunilor, încât - în ciuda întinderii romanului - nu mi-a venit să întrerup lectura cu nicio altă carte mai scurtă, după cum mi-e obiceiul. Recunosc, entuziasmul mi s-a mai diminuat spre final, când mi-am pierdut un pic răbdarea în fața avalanșei de detalii legate de picturi și nume de miniaturiști, care păreau că nu se vor mai termina. Însă acum nu mă mai oprește nimeni - vreau să citesc tot ce a apărut la noi de Orhan Pamuk.

19

Salon de frumuseţe. Lecţii pentru un iepure mort - Mario Bellatin

Auzisem de Salon de frumuseţe pe Goodreads și chiar mă întrebam cum să fac rost de carte, când am constatat cu surprindere că nuvela a fost tradusă și la noi, împreună cu un alt roman scurt al autorului mexican de origine peruană. Câteodată mai am și noroc, se pare, pentru că ciudățeniile care-mi trezesc interesul nu prea văd lumina tiparului în România. 

Salon de frumuseţe este, din punctul meu de vedere, piesa de rezistență a volumului; destul de scurtă, dar cu o idee interesantă în spate, o recomand pentru originalitate și atmosferă. Lecţii pentru un iepure mort face parte din categoria weird stuff, metaficțiune sau chestii experimentale, însă merită citită, dacă nu vă sperie perspectiva unei structuri mai încâlcite. Cele două mini-romane sunt legate prin mărturisirile făcute la finalul Lecțiilor, din care aflăm mai multe despre sursa de inspirație a protagonistului din Salon; însă ceea ce le leagă, înainte de toate, este amprenta sumbră a unui univers maladiv, populat de personaje marginalizate și atipice, marcate de prezența bolii și a infirmităților - de altfel, o temă recurentă la Mario Bellatin, prin prisma propriului handicap.

4

Torturaţi-l pe artist - Joey Goebel

Torturaţi-l pe artist avea toate motivele să devină o lectură deprimantă, dar iată că nu a fost așa. Aș fi putut spune că umorul a salvat-o, dacă aș fi observat momentele amuzante menționate pe coperta patru, însă presupun că a fost vorba de un umor atât de subtil încât a lucrat la nivel subliminal. Premisa romanului este una dură și plină de cruzime, însă nonșalanța naratorului și felul lui onest de a prezenta lucrurile salvează de multe ori cititorul de la atacurile de milă inerente. 

Am crezut inițial că artistul din titlu este închis undeva și torturat, pentru a-i stoarce lucrări peste lucrări sub amenințarea cu moartea, însă am gândit prea modest. În povestea imaginată de Joey Goebel, totul se petrece fără știrea artistului, a cărui viață este orchestrată din umbră, iar el este manipulat fără să aibă habar că decepțiile în dragoste sau dispariția celor apropiați se întâmplă conform unui plan bine pus la punct.

10