Gould's Book of Fish (Cartea cu pești a lui Gould) - Richard Flanagan

La sfârșitul acestui roman, după ultima frază care dă un cu totul alt sens poveștii, am simțit nevoia să o iau de la capăt - dar n-am făcut-o, pentru că Gould's Book of Fish m-a stors deja de puteri. Pe cât de dificilă și de chinuitoare a fost lectura, pe atât de intensă și de obsedantă a fost povestea. Frumoasă, minunată - nu, nu a fost așa. A fost sumbră, densă, un adevărat labirint de personaje și întâmplări care se năruie spre final, când elementele poveștii nu se mai potrivesc, iar înțelegerea noastră se clatină și ne aruncă în confuzie. 

Chiar dacă nu totul este extraordinar la această carte, scriitura excelentă a lui Flanagan și atmosfera obsedantă pe care o creează au făcut din Gould's Book of Fish unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit până acum. Unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul în care scriitorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea. Cu un limbaj care trece de la sordid la lirism, de la oroare la umor și de la registrul grotesc la cugetări filozofice, autorul reușește un tur de forță cum rar mi-a fost dat să cunosc. Însă toată această putere hipnotică a scriiturii se poate simți doar în original, căci traducerea românească face un mare deserviciu romanului (dar despre asta îmi vărs năduful la final).

William Buelow Gould - bețiv, falsificator, pușcăriaș, Artist. Dacă viața de șarlatan nu l-ar fi adus, împotriva voinței lui, din Anglia secolului XIX în închisorile din Tasmania, poate că nu ar fi pictat niciodată peștii ce i-au asigurat ulterior nemurirea - căci acest William Buelow Gould, pe care Richard Flanagan îl readuce la viață într-o poveste nebunească, a fost un om în carne și oase. Picturile lui cu pești, create într-una din cele mai crunte colonii penitenciare ale Imperiului Britanic, fac parte astăzi din patrimoniul UNESCO. Extraordinar, nu-i așa? Acest fapt nu este menționat explicit în roman, dar povestea capătă o cu totul altă dimensiune știind de la bun început că protagonistul a existat în realitate. Însă Richard Flanagan nu ne menține prea mult timp pe tărâmul realității - cu o imaginație debordantă, susținută de o scriitură puternică, autorul ne poartă într-o aventură la granița irealului, construind o istorie alternativă, încărcată de simboluri, a țării sale natale. 

Sunt William Buelow Gould - criminal condamnat, pictor & numeroase alte lucruri lipsite de importanță. Sunt constrâns de lipsa mea de virtute să vă spun că sunt ghidul cel mai puțin demn de crezare în care v-ați putea încrede vreodată, un om mort înainte de vreme, un falsificator condamnat. [...] Puteți să-mi ziceți cum vreți: alții o fac & nu are nicio importanță pentru mine; eu nu sunt ceea ce sunt. Povestea unui om are puțină însemnătate în această viață, o carapace inutilă pe care o poartă, în care crește, în care moare. [...] Sunt William Buelow Gould - iar numele meu e un cântec ce va fi cântat.

În zilele noastre, Sid Hammet - un escroc din Tasmania care vinde turiștilor mobilă recondiționată pe post de antichitate - găsește într-un anticariat o carte ciudată, cu picturi ale unor specii de pești înconjurate de însemnări în toate direcțiile, colorate și aproape neinteligibile, care relatează o altfel de istorie a coloniei penitenciare Macquarie Harbour de pe insula Sarah. Un adevărat curcubeu clandestin de povești incredibile ce frizează coșmarul, un jurnal plin de inconsistențe, dificil de citit, dar cu o frumusețe stranie (descriere ce se potrivește perfect și romanului de față), cartea nu pare a avea început sau sfârșit, căci Sid Hammet găsește noi și noi însemnări care-l leagă obsesiv de ciudatul jurnal al unui anume pușcăriaș Gould. 

Așa începe o poveste grandomană, ridicolă, fabuloasă, mizerabilă, grotescă și memorabilă, în speță o poveste în poveste care atinge o paletă vastă de teme: identitate, reinventarea eului, istorie și adevăr istoric, artă, știință, superioritate și inferioritate rasială, realitate versus iluzie. Nu știu cum poate fi încadrat acest roman, pentru că are câte ceva din toate - aventură, dragoste (deși într-un mod mizer, chinuit), mister, elemente fantastice, filozofie, ficțiune istorică - dar Gould's Book of Fish este, totodată, un picior în dosul Impreriului britanic, care a făcut atât de mult rău băștinașilor din teritoriile colonizate. 

Pe lângă povestea ficționalizată a lui William Buelow Gould, Richard Flanagan reconstituie o parte din istoria colonizării Tasmaniei (Țara lui Van Diemen pe numele european), care, la începutul secolului XIX, era o întindere necunoscută populată de aborigeni - hăituiți și nimiciți în final de colonizatori și vânătorii de balene. Pe atunci, orașul Hobart devenise o adevărată colonie a artiștilor, transportați în Australia pentru diferite crime care astăzi par minore, dar în acele vremuri erau aspru pedepsite de Imperiul Britanic (șapte ani de închisoare în colonii pentru furtul unor perechi de pantofi). 

În celula lui construită sub nivelul mării, care se inundă de două ori pe zi la perioada fluxului, William Gould duce o viață mizeră, bătut și hămesit, așteptându-și pedeapsa cu moartea; el își împarte celula cu vietățile marine și cu Regele, nevăzut și tăcut, care la început pare o plăsmuire a minții sale rătăcite. Pe ascuns, cu hârtie furată și cerneluri obținute în cele mai ingenioase și grotești moduri, Gould reface picturile cu pești pe care le-a creat odinioară pentru chirurgul închisorii, scriind totodată și povestea incredibilă a coloniei penitenciare de pe insula Sarah, a cărei adevărată istorie a fost falsificată și pierdută pentru totdeauna. În doisprezece capitole scrise în culori diferite, fiecare purtând numele unei specii de pești, Gould încearcă să explice legătura sa cu subiecții picturilor sale - peștii care i s-au strecurat în suflet și au ajuns să îl obsedeze, ființe al căror adevăr este greu de redat în pictură, mai ales că Gould nu a știut niciodată cum să spună un adevăr.

Gould ne avertizează de la început că nu putem avea încredere în el, însă uităm destul de repede acest avertisment, fascinați de limbajul său rudimentar cu sclipiri lirice, declamatorii și filozofice. Cunoaștem viața mustind de oroare, abjecție și grotesc din crunta colonie penitenciară, dar și câteva personaje remarcabile: Comandantul dependent de mercur și laudanum, care-și pune în aplicare idealurile absurde și proiectele babilonice, în încercarea de a transforma mica insulă într-o nouă națiune și un imperiu comercial; danezul Jorgen care se crede regele Islandei și, cu imaginația sa bolnavă, reinventează și rescrie realitatea, eliminând toată oroarea, barbaria și absurdul acelei lumi; chirurgul Lempriere care se pudrează cu pulbere de plumb și al cărui vis este să rearanjeze lumea naturală după modelul unei colonii penitenciare, în care omul este cel care deține cheile; aborigena Twopenny Sal, răpită de vânătorii de balene și devenită amanta Comandantului, dar și obiectul unei iubiri chinuitoare pentru Gould.

It sometimes seemed as if the author of the Book of Fish had been born with a memory but neither experience nor history to account for it, and had spent forever after seeking to invent what didn't exist in the curious belief that his imagination might become his experience, and thereby both explain and cure his problem of an inconsolable memory.

Este foarte greu de cuprins intensitatea și complexitatea acestui roman într-un text care și așa a devenit prea lung. Sincer, n-am înțeles ce se întâmplă la finalul - se pare - de sorginte postmodernistă, n-am înțeles foarte bine care este legătura dintre pești, oameni și posibila intruziune a lui Richard Flanagan în poveste. Acesta este, pentru mine, unul dintre minusurile romanului, laolaltă cu alte artificii postmoderniste pe care nu le-am prea digerat. Chiar dacă cineva m-ar fi avertizat dinainte să fiu atentă la personaje și la legăturile dintre ele, să privesc cu neîncredere tot ceea ce se întâmplă, probabil că aș fi uitat repede avertismentele, sub influența poveștii fantasmagorice a lui Gould. În mod clar, Cartea cu pești a lui Gould este un roman de recitit.

Maybe we have lost the ability, that sixth sense that allows us to see miracles and have visions and understand that we are something other, larger than what we have been told. To be honest, I have come to the conclusion that there is not much in this life that one can be sure about. 

***

Portret al lui William Buelow Gould (autor necunoscut)
și diferite picturi ale artistului realizate în Tasmania

William Buelow Gould (1801-1853) a ajuns ca prizonier în orașul Hobart în 1827 și nu s-a mai întors niciodată în Anglia. A devenit unul dintre cei mai importanți artiști ai coloniei, fără a renunța vreodată la apucăturile „criminale”. Pe numele adevărat William Holland, Gould a fost condamnat în 1826 la șapte ani de închisoare în Tasmania pentru furtul unei haine. În Hobart a devenit servitorul chirurgului coloniei, care - ca naturalist amator - l-a însărcinat pe Gould să picteze flora locală (picturi considerate și astăzi ca având un înalt nivel tehnic). Condamnat în 1832 la încarcerare pe insula Sarah, Gould a devenit aici servitorul doctorului William de Little, un alt naturalist amator. Pentru acesta, Gould a realizat acuarele ale speciilor de plante, păsări și pești, precum și peisaje ale insulei. Când Macquarie Harbour a fost închis în 1833, Gould a fost transferat la închisoarea Port Arthur, de unde a fost eliberat în 1835. După un an, s-a căsătorit în orașul Hobart, chiar dacă era deja însurat și avea doi copii în Anglia. Deși a continuat să picteze, calitatea lucrărilor sale a scăzut, iar Gould a intrat într-un cerc vicios de beții și condamnări repetate pentru furt. A murit în 1853 din cauze naturale. 

Insula Sarah, Macquarie Habour, 1833
pictură de William Buelow Gould (sursa)

Macquarie Harbour de pe insula Sarah a fost una dintre cele mai severe colonii penitenciare din Imperiul Britanic. A funcționat între 1822 și 1833, fiind închisă după ce întreaga pădure de pe insulă a fost tăiată pentru construcția de nave, iar comunitatea a devenit complet neproductivă. Locația izolată a insulei, greu accesibilă pe mare printr-un canal îngust denumit Hells Gates, o făcea ideală pentru încarcerarea celor mai periculoși deținuți. Unii dintre ei mureau chiar înainte de a ajunge pe insulă din cauza curenților puternici care zdrobeau bărcile de stânci (chiar și transportul ce l-a adus pe Gould a eșuat într-un golf). Pedepsele corporale erau violente, iar o insulă din apropiere era folosită pentru detențiile solitare. Șansele de evadare erau aproape zero, însă deținuții încercau să scape în mod frecvent; printre cei care au reușit să evadeze s-a numărat și Matthew Brady, menționat și în romanul lui Flanagan drept un tâlhar cu maniere de gentleman, care devine o amenințare pentru guvernul colonial. Însă cel mai faimos evadat al insulei a fost Alexander Pearce, care a reușit să scape de două ori, de fiecare dată recurgând la canibalism pentru a supraviețui în sălbăticie. 

***

Ed. Paralela 45, 2011, 390 pag.,
trad. Constantin Husti-Răduleț

Gould's Book of Fish este un roman foarte dificil în original, așa că am luat de la bibliotecă ediția de la Paralela 45, pentru a o consulta la pasajele mai greu de înțeles. Am rămas șocată: traducerea e de multe ori pe arătură, iar Constantin Husti-Răduleț și-a cam băgat picioarele în stilul autorului. La început am fost așa de furioasă încât am notat tot felul de exemple pentru a arăta diferențele dintre cele două ediții, dar apoi am obosit - erau prea multe. 

Îmi dau seama că, pentru a păstra ritmul, structura frazei, sensul și farmecul narațiunii, traducerea acestui roman este o muncă titanică. Însă Constantin Husti-Răduleț ori n-a avut destul timp, ori nu este îndeajuns de pasionat și de ambițios pentru a oferi o traducere excelentă, așa cum merita acest roman - pe care l-a transformat într-un fel de variantă a originalului, cu cuvinte în plus sau în minus, cu sensuri schimbate, cu stilul lui Flanagan călcat în picioare. Evident, nu am avut răbdare să citesc traducerea cap-coadă pentru a vedea ce impresie lasă per total. Am pierdut destul timp pentru a scrie mai jos câteva exemple absolut jenante (mai sunt destule pe care le-am notat, dar cred că acestea sunt suficiente). Dacă domnul Husti-Răduleț e mândru de ce a realizat, atunci lumea asta e cu susul în jos. Ar trebui să traducă din nou acest roman, pe gratis, ca să spele rușinea. Sau poate că doar de atât este în stare, n-am idee.

☢

✿ It's not because I think the future is like this darkened, wet cell, on the damp sandstone walls of which you might scratch your name alongside so many others before you too disappear like the last tide, vanished. (En, pag. 44)

☢ N-o fac pentru viitorime, pentru c-aș crede că numele meu, vezi Doamne, va rămâne astfel scrijelit în istorie, cum or fi crezut-o nefericiții ce s-au nemurit pe zidurile bolnave & negre ale acestei celule, gândind că marea va avea mai mult de furcă cu numele decât cu trupul. (Ro, pag. 52)

Dar dacă-mi va fi rușine cu acestă traducere în viitor? Hai că n-am timp și de gânduri de-astea, iar romanul e oricum varză, n-am înțeles nimic din el.

☢

✿ As I drift around out wretched cell, I sometimes look back with - well let's just admit it - an envy of my life at that time I arrived here. (En, pag. 52)

☢ Mie însă mi se întâmplă să mă gândesc uneori cu un sentiment de - hai s-o spunem pe-a dreaptă - un sentiment de invidie când îmi aduc aminte ce trai am prins pe insulă chiar la început. (Ro, pag. 58)

La naiba, nu știu cum de-mi ies frazele mai lungi chiar dacă elimin o parte din original. Și mi-au zis să mă încadrez într-un număr de pagini, la naiba!

☢

✿ No. I could see the King thought it better to cack your dacks & smear it over the page than to write such rubbish, for who would ever wish to sing this country anew? (En, pag. 52)

☢ Nu. Se vedea clar ce părere avea Regele - crăcănează-te & varsă tot, slobozește-ți mațele în pagină & lasă naiba aiurelile, căci numai unui aiurit i-ar putea trece prin minte să își dedice pana unui nou imn închinat țării ăsteia, nu?! (Ro, pag. 59) 

Hmm, nu prea înțeleg ce vrea să zică Flanagan aici, hai că trec mai multe cuvinte, poate cu unele nimeresc și sensul, păi nu?! 

☢

✿ Long after these bars have fallen away, they'll sing & paint the bars anew & imprison you & yours forever after, gleefully singing & painting: Less! Less! Less! (En, pag. 53)

☢ Și chiar după ce rugina le va mânca & pământul le va înghiți, ei tot vor dezgropa gratiile acestea din nou, cu penele & cu penelul lor le vor învia, un soi de gratii din spatele cărora să nu mai scapi în vecii vecilor, tu și cu neamul tău, căci arta lor răsună voios: Ești mai puțin, sau nu prea ești - Nu ești! Nu ești! Nu ești! (Ro, pag. 59)

Cine-o să-și dea seama că traducerea nu are legătură cu originalul? Românii abia-și cunosc propria limbă, darămite engleza... De romanul ăsta oricum n-a auzit nimeni, să-l ia naiba, ce greu e de tradus!

Am fost răutăcioasă, știu, dar nu m-am putut abține.