Foamea a fost prima mea întâlnire cu proza lui Knut Hamsun, o întâlnire mult amânată, de teamă că această carte se va dovedi o experiență apăsătoare și extrem de tristă. Fără să știu prea multe despre subiect, ci doar că romanul a fost inspirat, în parte, de viața autorului norvegian, titlul a fost de ajuns pentru a-mi imagina scenele și stările insuportabile pe care mi le va trezi un om chinuit de foame - stări nu foarte diferite de cele prin care m-a trecut în copilărie povestirea „Dragoste de viață” de Jack London.
Este ceva extrem de ciudat și oarecum respingător în a fi martor la suferința unei alte ființe, redată meticulos pe zeci de pagini, ca și cum autorul a fost mânat de o plăcere ascunsă și perversă. Cartea înfățișează o realitate cunoscută de mulți, deși nu de noi și nici de cei care ne sunt apropiați, rămânând, astfel, undeva la periferia cunoașterii noastre, un lucru abstract pe care îl știm doar în teorie și aproape niciodată din practică, poate cu excepția scurtelor perioade de post sau de dietă la care ne supunem cu bună știință, fără a fi forțați de împrejurări asupra cărora nu avem nicio înrâurire.
