Foamea a fost prima mea întâlnire cu proza lui Knut Hamsun, o întâlnire mult amânată, de teamă că această carte se va dovedi o experiență apăsătoare și extrem de tristă. Fără să știu prea multe despre subiect, ci doar că romanul a fost inspirat, în parte, de viața autorului norvegian, titlul a fost de ajuns pentru a-mi imagina scenele și stările insuportabile pe care mi le va trezi un om chinuit de foame - stări nu foarte diferite de cele prin care m-a trecut în copilărie povestirea „Dragoste de viață” de Jack London.
Este ceva extrem de ciudat și oarecum respingător în a fi martor la suferința unei alte ființe, redată meticulos pe zeci de pagini, ca și cum autorul a fost mânat de o plăcere ascunsă și perversă. Cartea înfățișează o realitate cunoscută de mulți, deși nu de noi și nici de cei care ne sunt apropiați, rămânând, astfel, undeva la periferia cunoașterii noastre, un lucru abstract pe care îl știm doar în teorie și aproape niciodată din practică, poate cu excepția scurtelor perioade de post sau de dietă la care ne supunem cu bună știință, fără a fi forțați de împrejurări asupra cărora nu avem nicio înrâurire.
A rezuma acest roman ar fi un lucru de prisos, căci nu există un fir narativ bine definit și nici nu abundă în acțiune, fiind compus, în schimb, dintr-o rețea densă de gânduri și întâmplări mărunte, de introspecții și halucinații, toate ancorate de subiectul central: foamea, companionul sumbru și statornic care-l însoțește pe naratorul cărții, măcinându-i treptat nu doar trupul și mintea, ci și mândria și demnitatea. Naratorul, un tânăr scriitor aspirant care a cunoscut și vremuri mai bune, rătăcește înfometat prin Christiania sfârșitului de secol 19, disimulând adevărata sa condiție, îndrăznind chiar să spere la iubire, pe când în interiorul său se duce o luptă înverșunată între rațiune și nebunie.
Îl însoțim pe străzile orașului norvegian - Oslo de astăzi -, unde oamenii se plimbă lipsiți de griji și de dureri tainice, pe când el a învățat deja ce înseamnă suferința și nenorocul. Suntem martori atât la întâmplările exterioare, cât mai ales la incursiunile lăuntrice, care, sub imperiul foamei, se transformă în spirale amețitoare de gânduri stranii și năluciri. Cu o imaginație debordantă și un talent pentru disimulare, protagonistul minte cu dezinvoltură, joacă teatru și inventează cuvinte, povești și personaje în care el însuși ajunge să creadă, încât pare îndoielnic până și faptul că numele său este Andreas Tangen, așa cum declară la un moment dat.
După ce și-a amanetat, pe rând, toate lucrurile și a mai rămas doar cu o pătură împrumutată, hârtie și un ciot de creion, după ce încercările de a-și găsi o slujbă au fost întâmpinate de refuzuri sau de promisiuni neîmplinite, protagonistului i-a mai rămas doar scrisul, singura activitate care îi aduce uneori sume modeste, insuficiente pentru a-l scoate din mizerie. Însă a scrie ceva potrivit și mulțumitor pare o misiune dificilă pentru acest tânăr posibil genial, care se avântă în subiecte complicate și teme absconse. Prin cimitire sau în parcul castelului, trezit în zori de izbucniri creatoare sau chinuit de frig, târziu în noapte, la lumina unui felinar, el scrie cu înfrigurare articole străbătute de febrilitate și violență, a căror soartă este să fie mai mereu refuzate.
Cât de bine cunoșteam subsolul acela mare, refugiul meu din serile întunecoase, prietenul care-mi sugea sângele! Acolo jos, îmi dispăruseră lucrurile unul după altul, toate lucrușoarele mele de acasă, ultima mea carte. În zilele de licitație coboram ca spectator și mă bucuram când cărțile mele păreau să ajungă în mâini bune. Actorul Magelsen mi-a cumpărat ceasul și am fost aproape mândru de aceasta. O cunoștință a cumpărat almanahul în care se aflau primele mele încercări poetice, iar pardesiul a ajuns în atelierul unui fotograf, ca accesoriu. Așadar, în privința lucrurilor, nu mai aveam nimic de așteptat. (pag. 106)
Gândurile și intențiile sale fluctuează labil, ceea ce se petrece în jur îi distrage atenția, provocându-i senzații neobișnuite, stările lui interioare oscilează între autocompătimire și speranță, între încredere și îndoială, între amorțeală și furie, între deznădejde și chef de farse. Visează la mâncare, dar nu mai suportă mâncarea, care îi tulbură mintea, dând naștere unor fantasmagorii pe care nu le poate ține sub control, ca și cum ar fi devenit străin de propria voință. Foamea care îl roade pare uneori o problemă secundară, mult mai puțin importantă decât faptul că îi lipsește inspirația și nu mai este în stare să încheie articolele de care îi depinde supraviețuirea, dar și afirmarea talentului scriitoricesc.
Singurul lucru care mă jena într-o oarecare măsură era foamea, cu toată repulsia pe care o simțeam față de mâncare. Din nou mă chinuia o nerușinată poftă de mâncare, mă măcina o lăcomie lăuntrică persistentă, care creștea din ce în ce. Simțeam în piept ceva ce mă rodea fără milă: parcă acolo s-ar fi desfășurat o activitate tăcută, ciudată; ai fi zis că mișună câteva zeci de animale minuscule; își întorceau capul spre dreapta și rodeau puțin, apoi și-l întorceau spre stânga și rodeau puțin, se opreau un moment, începeau din nou, își croiau fără zgomot și grabă drum peste tot și lăsau spații goale pretutindeni pe unde trecuseră. (pag. 152)
Deși alunecă iremediabil pe panta mizeriei și a degradării, naratorul se agață de un orgoliu nesăbuit, luptând pentru a-și salva onoarea, voind să facă impresie bună și să ascundă situația disperată în care se află. Se afundă într-o rețea de minciuni, manifestă o generozitate irațională, ajutorul primit îl umilește, răspunsurile lui sunt mereu opusul a ceea ce i se întâmplă. Cu toate că, odată ajuns la capătul puterilor, își spune că e prea sărac ca să întrețină o conștiință, se mustră și se pedepsește apoi pentru orice act care îi știrbește mândria și cinstea. Este iritat de privirile iscoditoare ale oamenilor, se înfurie din senin și își varsă asupra lor frustrările și necazurile, în scene memorabile pline de un umor absurd - mai ales că mânia lui este direcționată asupra unor persoane cât se poate de nevinovate.
Interesant este că, în momentele de deznădejde și de furie, naratorul nu se întoarce împotriva societății și nici a cunoscuților care îi datorează bani, ci împotriva caracterului său, aducându-și mustrări pentru momentele de slăbiciune și pentru actele mai puțin onorabile (dar niciodată pentru faptul că nu și-a găsit o slujbă), cât și împotriva lui Dumnezeu, pe care îl înfruntă prin tirade înfocate ce uneori ating paroxismul, căci tânărul se consideră victima unei crunte nedreptăți, un cobai pentru capriciosul har divin. [spoiler] Relevant, este, poate, episodul cu trăsura care îl calcă pe picior, când protagonistul socotește că a scăpat relativ ieftin, având în vedere că este urmărit de ghinion; nici măcar nu îndrăznește să îi ceară o pâine vizitiului, drept compensație pentru degetele strivite. [spoiler]
Și totuși, ce se întâmplă atunci când, ajuns dincolo de limita subzistenței, se hotărăște să ceară ajutor? Oare nu o face în felul potrivit? Sau poate apelează la oameni cărora le este indiferent dacă el moare sau trăiește? Este naratorul un talent veritabil care nu primește recunoașterea și aprecierea ce i se cuvin? Este el de vină, în parte, pentru situația în care se află? [spoiler] După cum deducem din episodul cu negustorul, protagonistul își subminează conștient sau inconștient șansele de a-și găsi o slujbă, dorind să păstreze acea libertate niciodată menționată, dar esențială, tânjind să scrie și să trăiască din scris - drama oricărui scriitor lipsit de posibilități materiale. [spoiler]
Oare ce mai așteptam? Alergasem ziua întreagă după o coroană care să mă mai țină câteva ore în viață. Oare nu era același lucru dacă inevitabilul se producea cu o zi mai devreme sau cu una mai târziu? Dacă aș fi un om înțelept, ar fi trebuit încă demult să mă duc acasă și să mă culc, să mă predau. În momentul acesta gândurile îmi erau foarte clare. Acum urma să mor; era toamnă și totul cădea în amorțire. Încercasem toate posibilitățile, mă folosisem de toate resursele pe care le știam. (pag. 97)
Cartea este compusă din patru părți - patru tablouri ale foamei, în care protagonistul se apropie tot mai mult de nebunie și de moartea prin înfometare; [spoiler] în ultima clipă, când situația devine cu adevărat disperată, el este salvat într-un fel sau altul, deși starea fizică și mentală i se deteriorează iremediabil. [spoiler] De notat că începutul și finalul sunt legate, închizând narațiunea ca într-un cerc: Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraș minunat, pe care nimeni nu-l părăsește fără să fi rămas cu amprenta lui... și [spoiler] După ce am ieșit din fiord, m-am ridicat un moment, sleit de febră și oboseală, am privit înapoi, spre țărm, și mi-am luat rămas-bun de la oraș, de la această Christiania, unde ferestrele caselor străluceau atât de puternic. [spoiler]
Foamea este un studiu despre rezistența umană, despre demnitate și umilință, despre supraviețuirea într-o societate aparent indiferentă, despre condiția unui tânăr scriitor care își periclitează, voit sau inconștient, sănătatea și integritatea morală, în numele libertății și al menirii creatoare. Am fost impresionată de modul în care Knut Hamsun a redat, atât de minuțios și de intens, etapele de degradare fizică și mentală prin care trece un individ inteligent și vanitos, confruntat cu situații chinuitoare și umilitoare, care îl aduc în pragul nebuniei și la constatarea că „se putea muri foarte ușor dintr-un exces de orgoliu”.
Mă bucur că, în sfârșit, mi-am făcut curaj pentru a citi romanul, căci povestea nu s-a dovedit atât de dură și de apăsătoare pe cât mă așteptam. Deși sunt o sumedenie de scene înduioșătoare sau de-a dreptul înfiorătoare, Knut Hamsun le face suportabile prin umor și ironie, dar mai ales prin redarea acestor suferințe într-o cheie estetică. Nu am intrat în atmosfera cărții de la primele pagini, însă, pe nesimțite, am fost absorbită de introspecțiile și pățaniile naratorului, de reacțiile lui neașteptate și indignările absurde, de halucinațiile și invențiile sale, suferind sau bucurându-mă alături cu el, încercând să-l înțeleg și să nu-l judec, de parcă ar fi fost o persoană reală de soarta căreia îmi păsa nespus de mult. Mă mai bucur și pentru faptul că autorul nu pare să fie ignorat la noi din cauza simpatiilor sale pronaziste, care i-au atras oprobriul cititorilor din toate generațiile posterioare, deși am observat că mulți literați fac apel ca opera lui să fie disociată de convingerile sale politice.
Editura: Humanitas, 2015
Număr de pagini: 222
Traducere din norvegiană: Valeriu Munteanu
Titlu original: Sult (1890)
hmm... cred că ai generalizat prea tare când ai zis că acest 'domeniu' rămâne la periferia cunoaşterii noastre :D Acum, mai în glumă, dar mai mult în serios şi, mai ales, între noi fie vorba, am avut un mare, mare noroc că 'noua' modă cere să fii cât mai slabă, ca femeie. În perioada studenţiei am trecut prin anumite stări experimentate şi de protagonistul cărţii de faţă. Ce-i drept, n-am fost niciodată scriitor şi, de aceea, drama a fost cu atât mai mare! :)) Apropo, sunt descrise şi senzaţiile din timpul foamei?
RăspundețiȘtergereA, până să ajung la finalul comentariului tău, am crezut că ai citit cartea și mă miram cum de ai putut să te înfometezi în halul ăsta! Da, sunt descrise minuțios toate stările fizice și psihice prin care trece naratorul din cauza înfometării zile în șir, de aceea am spus că această suferință rămâne la periferia cunoașterii noastre. Chiar dacă ținem post negru sau o cură de slăbire (situații pe care le-am experimentat în copilărie și în adolescență), tot nu putem cunoaște cu adevărat ce înseamnă să nu mănânci nimic timp de câteva zile (poate doar dacă e vorba de anorexie, dar asta e deja o boală).
ȘtergereAș zice că drama naratorului este mult mai mare decât tot ce am putut noi trăi vreodată din acest punct de vedere, pentru că el nu se agață doar de stările fizice (ba, de multe ori, acestea trec în plan secundar sau sunt ignorate complet), ci mai ales de tumultul interior, de lupta dintre mândrie și necesitate, de frustrarea imensă creată de imposibilitatea de a scrie. Pe când noi, confruntați cu foamea, am da dovadă de superficialitate și ne-am concentra doar asupra stărilor fizice, dramatizând cel mai mic disconfort.
aaa... Dacă e vorba de zile întregi de înfometare, da, înţeleg că altfel stau lucrurile. Eu am mâncat doar foarte puţin ani întregi, ceea ce e foarte mult faţă de nimic. Mă interesează acele reacţii - dureroase, să le zic - şi, de aceea o s-o citesc şi eu, cel mai probabil în vacanţa de vară, poate la fel cum a făcut Paul Cătălin, ca să fiu în asentimentul scriitorului :P Mă gândesc că titlul ăsta n-are cum să nu-ţi atragă atenţia, e straniu de ademenitor.
ȘtergereDoamne, nu-mi explic cum ai putut să te chinuiești așa, mâncând puțin ani întregi! Îți admir voința, dar mă și îngrijorezi! Sper că ai renunțat între timp la ideile astea. :)) Eu am ales mereu variante mai blânde de dietă, pentru că am considerat că nu contează neapărat cât mănânci, ci ceea ce mănânci.
ȘtergerePe mine tocmai titlul m-a împiedicat multă vreme să mă apropii de carte, deși eram curioasă să citesc ceva de Hamsun și-mi cășunase exact pe acest roman, așa că a trebuit să aștept până m-am simțit pregătită. Cu ocazia asta am constatat că nu sunt așa slabă de înger pe cât mă consideram. :))
hey, nu despre voinţă a fost vorba, ci de pitici pe creier. O să folosesc cuvântul ca să înţelegi: îmi era scârbă de mâncare în general. Alteori (de cele mai multe ori) îmi era lene şi preferam să mai citesc "câteva pagini" în loc să merg degrab' la masă. Alteori şi de mofturoasă ce sunt (încă): dacă nu-mi plăcea mâncarea pe care mi-o dădeau părinţii, nu mâncam. Iar în facultate acestor motive li s-a adăugat lipsa banilor şi, mai mult ca sigur, nechibzuinţa (după ce că nu era un buget suficient, nu-l gestionam deloc bine). Cu toate astea, dintotdeauna mi-am dorit să mă îngraş (niciodată n-am ţinut vreo dietă cu scopul de a slăbi şi nici post). Îmi cer scuze că am transformat discuţiile astea într-o pagină de jurnal personal. Sper să mă ierţi, nu prea fac d-astea :D
ȘtergereOf, îmi pare rău dacă am răscolit niște amintiri nu foarte vesele... Eu înțelesesem că erai obsedată să slăbești! Nu ai de ce să îți ceri scuze, eu îți mulțumesc pentru sinceritate, dar sper din toată inima că ai trecut peste acea perioadă și nu mai ai astfel de probleme cu mâncarea. Acum înțeleg mai bine de ce te atrage cartea lui Hamsun și de ce spuneai că experiența ta e, totuși, diferită de circumstanțele obișnuite.
ȘtergereTin minte ca am citit toata cartea intr-o zi. M-am apucat de ea cu gandul sa citesc 50 de pagini si nu m-am lasat pana nu am terminat-o. La un moment dat ma incerca un sentiment de foame dar mi-am zis ca fac un sacrilegiu daca ma ghiftuiesc si ma intorc apoi la lectura cartii, asa ca am citit-o pe burta goala, sa fiu mai in asentimentul lui Knut Hamsun.
RăspundețiȘtergerePS: Cum merge cu Fratii Karamazov?
Ha, eu am citit cartea în două sau trei zile (n-am prea avut mult timp de lectură, altfel cred că o „devoram” și eu într-o singură zi), dar e drept că nu prea-ți vine să mănânci în timp ce trăiești intens povestea naratorului. Eu am început să-mi fac tot felul de scenarii, întrebându-mă dacă, de exemplu, nu putea găsi ceva de mâncare în tomberoanele din apropierea restaurantelor. Cu ocazia asta am realizat că în ziua de azi nu prea ai cum să mori de foame, dacă trăiești într-un oraș mare - dar pentru asta trebuie să renunți la mândrie și la rușine, ceea ce se dovedește teribil de greu pentru protagonist.
ȘtergereExistă un fotoreportaj simpatic, realizat de Egyed Ufo Zoltan, despre cum poți mânca zilnic pe săturate doar din resturile rămase pe mesele localurilor fast-food. Din păcate, nu mai pot găsi link-ul și pace, dar știu că tipul (pe care-l cunosc și e țăcănit) chiar a făcut reportajul pe bune.
Lectura merge neașteptat de bine, mai am 250 de pagini din al doilea volum - nici nu știu unde au zburat celelalte! Mă așteptam ca romanul să fie mult mai dificil, dar tare mă bucur că l-am început în sfârșit, pentru că îmi place foarte, foarte mult. :)
Wow! 250 de pagini si termini si volumul doi din Kamarazovi? La mine merge greu... nici nu prea am mult timp de citit (doar in metrou ce mai apuc). Sunt pe la 70% cu primul volum. Dar nu cred ca ma apucam de ea, daca nu o citeai si tu. Insa tot astept sa se intample ceva... imi dau seama ca prefer actiunea intr-o carte, poate d'asta nici nu m-a prins Foamea, pur si simplu mi-e greu sa ma concentrez, sa inteleg introspectii, ganduri, daca nu imi sunt cunoscute, in sensul ca sa fii trecut si eu prin asta.
ȘtergereO sa arunce toata lumea cu rosii in mine (imi asum riscul, o sa le iau si o sa fac bulion - pe principiul "cand viata iti da lamai, fa o limonada") dar da, nu l-am inteles deloc pe scriitorul din Foamea. Nu am inteles cum, atunci cand a avut niste ocazii, le-a dat cu piciorul pentru ca era prea mandru. Pana la urma nu e normal sa incerci sa faci ceva ca sa supravietuiesti?
Oh, între timp am terminat și volumul al doilea, dar stai liniștită, pentru că trebuie să reiau ultimele 600 de pagini pentru a lua notițe și pentru a mai discuta cu Declan diverse chestii. :)) Mda, nici eu nu-mi explic cum, dar am terminat volumul al doilea în șase zile, cred că am citit ca apucata! Sunt, într-adevăr, bucăți mai greoaie (în special cele legate de religie) și te înțeleg dacă nu te atrag așa de mult. După ce treci de ele, ai să vezi că o să fie ceva mai multă acțiune și povestea ți se va părea mai interesantă. Poate arunci un ochi pe discuția de pe Gr - dacă vrei să scrii și tu ceva, ești binevenită, n-o să arunce nimeni cu roșii în tine. :))
ȘtergereLegat de „Foamea”, acum am înțeles mai bine de ce nu ți-a plăcut cartea. E drept că ori te atrage genul acesta de narațiune, ori nu te atrage, dar cred că e și un gust care se poate dobândi în timp, citind mai multe cărți bazate pe introspecții și fluxul conștiinței.
Protagonistul nu cere ajutor, ba chiar îl refuză când i se oferă, pentru că este mândru și are principii (printre altele, el privește încercările prin care trece ca pe o probă a onoarei sale). E și o pornire de autodistrugere în toată treaba asta, dar și un grăunte de nebunie, și e drept că e destul de greu să îl înțelegi pe protagonist, având în vedere că se comportă altfel decât ar fi normal într-o asemenea situație disperată. El chiar se străduiește să găsească soluții pentru a supraviețui, însă după propriile metode, iar foamea nu face decât să-i sporească surescitarea și iraționalitatea, care, combinate cu orgoliul și aplecarea lui spre disimulare și teatru, dau rezultate bizare și, aparent, de neînțeles.
Eu una am de gând să recitesc cartea la un moment dat, pentru că simt că voi înțelege mai bine unele aspecte (sau cel puțin așa sper). Pe mine m-a atras tocmai acest personaj atipic, comportamentul lui și situațiile în care ajunge, dar și introspecțiile sale și intensitatea cu care sunt redate. Încă mă mai gândesc la unele scene, care mi s-au părut de-a dreptul geniale. :)
Multumesc, m-ai facut sa inteleg cartea. Eu n-am inteles nimic din toate astea, doar m-a enervat ca nu intelegeam de ce prefera sa se chinuie...
ȘtergereCat despre Fratii Kamarazov... cu durere in suflet am abandonat lupta. Am citit o mica recenzie gasita pe net, eram curioasa ce se intampla, si actiunea mi se pare interesanta, dar n-am mai rezistat. M-am apucat in schimb de Middlesex, am auzit ca e foarte buna, sper sa ma prinda.
Mă bucur dacă te-am ajutat să înțelegi un pic mai bine cartea! Ar mai fi chestii de discutat, plus că nici eu nu pot să afirm că am înțeles totul. Ar trebui să recitesc cartea, cum spuneam - probabil că o voi face la un moment dat.
ȘtergereVaaai, nuuuu! Ce păcat că ai abandonat FK... Cred că te-ai poticnit la cuvintele lui Zosima, când vorbește într-adevăr foarte mult pe teme religioase (sau poate mai devreme?). Mai bine săreai peste părțile care nu te-au atras și citeai în continuare, iar la final reveneai la ele, dacă mai aveai tragere de inimă. Volumul al doilea mi s-a părut foarte ușor de citit și acțiunea e mai interesantă, cu procesul & all. Acuma, na, cred că nu te mai întorci. :))
Și eu sunt curioasă de multă vreme să citesc Middlesex, dar nu m-am apucat de ea nici până în ziua de azi. Cred că o să te prindă mai mult decât FK. :)
eu mi-am amintit de o gluma cam nesarata dupa ce m-am chinuit cativa ani sa slabesc. am fost intrebata daca nu cumva sufar de vreo boala in ultimul stadiu...
RăspundețiȘtergeretrecand peste asta, chiar pare interesanta cartea, insa am citit "pan. victoria" anul trecut si m-au cam enervat personajele masculine (naratorii) din ambele micro-romane si l-am lasat pe hamsun in asteptare.
mult mai interesanta mi se pare insa discutia despre simpatiile sale pro-naziste... recunosc ca inca nu m-am hotarat daca e ok sa trecem sau nu peste "agenda politica" a unui scriitor sau artist, daca opera sa are valoare. insa asta e o discutie luuunga si prefer sa nu ma agit :))
ma bucur sa aud ca-ti place "fratii karamazov" si ca lectura a mers ca unsa. abia astept cronica ;)
Vaaai, ce glumă macabră! Dar ce, erai chiar atât de slabă încât păreai foarte bolnavă? Nu că silueta subțire ar fi un semn categoric de boală...
ȘtergereNu știu cum e „Pan. Victoria”, însă mulți spun că „Foamea” ar fi cea mai bună carte a lui Hamsun, așa că eu sper să o citești la un moment dat, măcar pentru a nu rămâne cu o impresie proastă (sau, mai bine zis, incompletă) despre autor. Îmi dau seama că și naratorul acestui roman are potențialul de a stârni enervarea cititorului, dar totul depinde de cum privești lucrurile. Totuși, am eu impresia că o să-ți placă „Foamea”. Acum sunt curioasă să citesc „Mistere”, pe care o am în engleză, deși a apărut și la noi mai demult (cred că înainte de '89).
Mai întâi ar trebui să cunoaștem mai multe detalii despre simpatia pronazistă a lui Hamsun pentru a încinge o discuție pe această temă. :)) Și mie mi se pare interesant subiectul, dar încă nu l-am aprofundat. Din articolul ăsta am aflat că Hamsun habar n-ar fi avut de atrocitățile pe care naziștii le-au comis împotriva evreilor, că l-a enervat pe Hitler atunci când s-au întâlnit, că ura lui niciodată justificată pentru Marea Britanie l-ar fi determinat să venereze Germania și să privească ocuparea Norvegiei de către trupele germane drept o salvare a țării din ghearele Angliei. Cine știe, poate că omul se țăcănise la bătrânețe și nu mai vedea lucrurile limpede! Se pare că era izolat și nu avea prieteni, ba mai era și surd, deci sunt o mulțime de aspecte de luat în considerare. Nu-i iau însă apărarea, mai ales că nu cunosc în detaliu ce s-a întâmplat de fapt. Există și un film bazat pe o carte despre ultimii ani ai lui Hamsun și simpatia lui pronazistă.
Oricum, mulți afirmă că scrierile lui Hamsun nu conțin convingeri politice (cel puțin cele apărute înainte de 1930) și că ar fi o mare nedreptate să fie ignorate - mai ales că Hamsun e considerat de unii părintele literaturii moderne și este printre primii autori (sau chiar primul?) care au folosit tehnica monologului interior și a fluxului conștiinței.
am slabit in urma unui job de noapte... cred ca de la cearcane se tragea gluma.
Ștergereai dreptate, ar trebui sa ne informam mai bine pe acest subiect ca sa incingem o discutie. din pacate, momentan, timpul e ceva ce nu detin :)) te invidiez pentru rabdarea de a te informa atat de punctual despre fiecare autor pe care il citesti. eu una nu reusesc... si mie imi place knausgaard, dar acolo aflu despre el mai mult decat as vrea sa stiu :))
Haha, da, ai dreptate, despre Knausgaard se poate spune că aflăm mai mult decât este necesar. :)) Apropo, cum este volumul al doilea? Are și bucăți potențial plictisitoare pentru mine (cred că poți aprecia în mod just, am încredere) sau e mai alert și mai interesant decât primul? Mă tentează, deși am și rețineri, în primul rând pentru că sunt multe pagini și parcă aș citi mai degrabă „Marea, marea” de Iris Murdoch în timpul ăsta.
ȘtergereNu știu dacă e vorba de răbdare sau mai degrabă de timp, dar, oricât timp aș avea, parcă nici mie nu mi-e de ajuns. :)) Oricum, petrec mai multă vreme scriind o recenzie decât căutând informații despre un scriitor, deși mi-ar plăcea să aflu mai multe despre viața fiecărui autor pe care îl citesc (și îmi place). Mai ales acum, când e vreme faină, nu-mi mai vine deloc să stau în fața calculatorului. :))
sincer, ma asteptam la cu totul altceva. nu este neaparat mai alert, desi sunt chestii ceva mai interesante in volumul asta, mai putin apasatoare. ca sa fiu sincera, ma mir ca nu sunt scene de sex descrise in detaliu, dar probabil stia ca daca ar face asta, sotiei nu i-ar conveni. apropo de ea, citind cartea, nu prea intelegi exact cat de mult o iubeste, cu toate ca ii suporta cu stoicism crizele. sau poate n-am priceput eu si altcineva ar vedea cu alti ochi toata povestea. in orice caz, e un volum cu mai multa culoare, mai ales ca sotia lui e o tipa cu un cerc larg de prieteni si cunostinte si apar si copiii in peisaj. ai ghicit, el sufera mult din cauza lipsei de singuratate pentru a scrie :))
Ștergereeu zic asa: daca nu te prinde "marea, marea", citeste-l. e un volum mai uman :D
Aham, mulțumesc pentru informații, să știi că aș citi-o și eu, chiar dacă nu acum. E curios că, deși primul volum mi-a displăcut parțial, ceva mă atrage totuși la scriitura lui Knausgaard și, probabil, la felul în care vede el lumea și propria viață. Ha, îmi imaginez că este un volum mai „picant”, deși, da, intervine întrebarea cum de s-a abținut să descrie în detaliu măcar o scenă de sex! :)) Citisem că una dintre neveste a avut căderi nervoase din cauza dezvăluirilor lui Knausgaard, nu mai știu dacă prima sau a doua.
ȘtergereHa, m-am referit la „Marea, marea” pentru că e împrumutată de anul trecut și ar cam fi cazul să o citesc. Am început-o astăzi și chiar m-a prins, deși nu aveam de gând să mă apuc de o altă carte groasă după „Frații Karamazov” - cum ziceam în altă parte, parcă ar fi ceva contagios! :)) Și miraculos, pentru că, pe nesimțite, mi-a dispărut reținerea față de cărțile mari! :))
doamne, de anul trecut? vai, ce suparata as fi daca as fi eu proprietara cartii :))
Ștergeresi eu am o frica de cartile mari... am ritm foarte haotic si pot termina o mastodont fie foarte repede, fie m-as intinde pe saptamani intregi. am "ulise" in biblioteca de vreo 2 ani... neatins :))
of, unde sunt vremurile de altadata, cand ma puteam inchide in casa cu cate un clasic pe care sa-l devorez?
Noroc că am prieteni înțelegători, dar, într-adevăr, am cam întins coarda. :)) De altfel, reușisem să strâng un teanc imens de cărți împrumutate - acum nici nu pot să-mi explic cum s-a întâmplat asta -, care-mi atârna ca o piatră de moară pe conștiință, pentru că, fiind prea multe, începusem să le evit. :)) Așa că m-am hotărât să le returnez în cea mai mare parte și să păstrez foarte puține, de care să mă ocup cât mai curând. De-abia aștept să ajung pe zero, pentru că o altă hotărâre e să împrumut cât mai rar și de preferat doar o carte, maxim două, ca să nu mai ajung în situația imposibilă de mai sus.
ȘtergereHa, pot spune că toate cărțile din biblioteca mea sunt neatinse, pentru că ce citesc ajunge în altă parte, nu mai intră în bibliotecă - acolo e imperiul uriaș al cărților necitite (o altă situație de neînțeles). :))
Uf, sper ca măcar în concedii să-ți satisfaci pofta de cărți mari. Aștept să citești „Ulise” și să-mi spui și mie cum este, pentru că de cartea asta chiar mi-e teamă.
Te admir că ai reușit să citești cartea asta. Eu am încercat până acum de două ori, ambele tentative fiind eșuate până să trec de pragul meu psihologic de 100 de pagini (după care pot decide oarecum informat dacă o carte e pentru mine sau nu).
RăspundețiȘtergereCitind recenzia ta mi-am dat seama de ce n-am putut. Exact ca în cazul romanului Idiotul, pur și simplu nu mă pot identifica în personajul care pare să refuze adaptarea la realitate. Sunt un pragmatic, nu pot decât să tolerez acceptarea tacită a sorții, dar nu să o și înțeleg, iar tu mi-ai clarificat ideea cu recenzia la Hamsun. Îți mulțumesc pentru revelația asta. Spor la citit!
Vlad, mă bucur dacă ți-am clarificat o idee, dar eu ți-aș propune să mai faci o încercare și, de data aceasta, să citești ultimele două părți ale cărții (aproximativ celelalte o sută de pagini la care n-ai ajuns). Acum două seri mă gândeam, înainte să adorm, exact la o situație din ultima parte, care m-a impresionat foarte mult, deși are și un sâmbure comic. Parcă e păcat să n-o cunoști și tu. :)
ȘtergereNici eu nu am rezonat cu povestea de la bun început (legat de protagonist, am încercat să îl privesc obiectiv, de pe margine, fără să mă identific cu el), însă mi-a plăcut din ce în ce mai mult cu fiecare pagină și cu fiecare nouă situație, pentru a deveni cu totul fascinată de la jumătate încolo. Dacă nu mai încerci să te identifici cu personajul - în fond nici nu prea ai cum, doar e vorba de circumstanțe și de caractere cu totul diferite - poate că experiența va fi cu totul alta. Zic și eu! :)
Mi-ai facut pofta sa citesc cartea asta. Suna aiurea "pofta" in prezentul contextul, dar na. :)
RăspundețiȘtergereCeea ce descrii tu seamana cu genul de trairi si reflectii descrise in "Moon Palace" a lui Paul Auster in care personajul se gaseste intro situatie de distrugere asumata (sufera de foame), in cazul lui Auster aceasta fiind cauzata de lipsa afectiunii. Cu mentiunea ca nu avem de-a face cu orgoliul, ci cu un fel de zadarnicie acceptata. Ti-o recomand, daca nu...
Sunt curioasa ce nu ti-a placut la cartea 1 din "Min Kamp" a lui Knausgaard. Mi-am luat si eu cartea 2 "A Man in Love", dar nu m-am apucat de ea, m-a reapucat "amoarea" de Auster, sunt pe la a 5a lui carte, cred ca mai am doua, trei la bibio si gata. :)
Erata: "prezentul context" sau "contextul prezent", nu ma puteam hotara, hihihi.
ȘtergereHa, e umor negru asta cu „mi-ai făcut poftă”. :)
ȘtergereHmm, chiar ieri mă uitam prin bibliotecă și mi-a sărit în ochi „Palatul lunii”, la care încă n-am reușit să ajung, deși mi-am tot propus (dar asta e valabil pentru multe cărți, ha). Habar n-aveam care este subiectul, acum m-ai făcut și mai curioasă. Eu aveam păreri amestecate despre Auster până am citit „Trilogia New York-ului”, care mi-a plăcut foarte mult - și ironia e că taman despre ea n-am reușit să scriu pe blog. Cred că am subliniat jumătate din carte. :D
Aici am scris mai detaliat despre aspectele care nu mi-a plăcut la primul volum din „Lupta mea”: http://lecturile-emei.blogspot.ro/2015/11/lupta-mea-moartea-unui-tata-karl-ove.html
Mie mi-a plăcut pe jumătate cartea asta, pentru că au fost multe pasaje care mi s-au părut plictisitoare și lipsite de substanță, adică multă vorbărie goală. Am găsit și contradicții între lucrurile afirmate de-a lungul cărții, plus aspecte tratate cu superficialitate, deși în alte părți autorul nu face economie de cuvinte (adică a avut o minuțiozitate selectivă). Mai sunt și alte lucruri care nu mi-au plăcut, dar la final am scris că aș citi și volumul al doilea dacă prima carte va trece testul timpului și îmi va rămâne în memorie. Uite că a trecut acest test, mă mai gândesc la unele aspecte din când în când și chiar sunt curioasă să citesc al doilea volum, deși presimt că voi avea parte, din nou, de porția de pasaje plictisitoare și lipsite de substanță. :)