Praga – ghid literar & listă de lectură

Strada Karmelitská din cartierul Malá Strana

Aveam douăzeci și un pic de ani când am ajuns întâia oară la Praga. Totul era foarte ieftin pe atunci și orașul era mult mai puțin aglomerat. Deși aveam buzunarele mai mult goale, ne-am permis să închiriem o cameră în centru, să bem Pilsner Urquell și să mâncăm într-un restaurant tradițional – ba ne-au ajuns și pentru mici suveniruri. E drept că n-am dat bani pe transport, pentru că am făcut autostopul dus-întors de la Budapesta. La dus a fost bine, în schimb la întors (era într-o duminică) am mers enorm de mult pe jos, pentru că nu găseam decât curse scurte și rare. Am trecut două granițe cu piciorul, am fost scoși de pe autostradă de poliție (ocazie cu care am aflat că, în cehă-slovacă, numele meu se pronunță Țoioțaru), între timp se înnoptase și deja mă imaginam dormind pe prispa unuia dintre centrele comerciale înșirate de-a lungul drumului. Și totuși, călătoria s-a terminat cu bine, în cele din urmă am găsit o mașină care ne-a dus până la Budapesta. A fost prima mea ieșire peste graniță și a rămas o călătorie memorabilă. 

De data asta, am ajuns la Praga cu Czech Airlines (zbor direct), am avut bani pentru aproape tot ce mi-am dorit (în limite rezonabile), dar călătoria tot a avut un grad de imprevizibilitate, pentru că am stat în casa unei persoane pe care n-o mai întâlnisem niciodată. Pe la începutul anului m-am trezit cu o invitație la Praga din partea unei tipe pe care n-o cunoșteam decât vag, prin intermediul blogului. Nu știam cum arată, nici ce hram poartă, nici dacă e vreo țăcănită sau o criminală în serie. Bineînțeles că i-am acceptat invitația. Datorită ei am petrecut zece zile super faine în Cehia, o călătorie în care am înghesuit cât de mult am putut și din care m-am întors șchiopătând, la propriu, din cauza bătăturilor.

8

Ghid literar al Lisabonei & listă de lectură

Îmi doream de multă vreme să ajung la Lisabona, pe care mi-o imaginam micuță și încântătoare, cu o atmosferă specială. Am găsit, în schimb, un oraș destul de mare și zgomotos, plin de turiști, magazine și restaurante, unde farmecul nu te lovește drept în față, ci se ivește discret odată cu o prăjitură mâncată pe o stradă în trepte, observând cum trece Elevador da Bica, pe o străduță îngustă unde trebuie să te lipești de ziduri, pentru că tocmai vine tramvaiul 28, în spațiile dintre clădiri prin care, pe neașteptate, se zărește de sus marele râu Tejo, în localurile vechi de sute de ani în care ospătarii poartă papion, într-o piațetă de unde răzbat acorduri de fado, pe acoperișul unui rezervor de apă care nu figurează pe traseul turiștilor, într-o curte interioară ornamentată cu azulejos, sau la un geam înalt de la etajul patru, privind luminile orașului ridicat pe coline, cu câteva sticle de bere Bock așezate instabil pe pervazul îngust.

Micile momente speciale sunt cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de Lisabona, chiar dacă n-a fost dragoste la prima vedere (acum vreau înapoi, clar!). Din când în când, îmi vin în minte imagini ale unei zile însorite și călduroase, când ne-am plimbat pe malul oceanului, de la Cascais spre Estoril: o bucățică miraculoasă de vară, gustată înainte de a reveni la toamna dezolantă din România. Au trecut doar două săptămâni de când ne-am întors, dar călătoria pare că a avut loc într-un timp foarte îndepărtat. Nici n-am apucat să despachetez la întoarcere, că am și fost catapultată în viața reală – sesiuni foto și alte treburi care m-au ținut departe de blog. Din nou.

10

Aventuri prin lumea cărtăresciană

Pe la începutul lunii martie, am căutat o parte din locurile despre care se vorbește în Nostalgia și Orbitor. Aripa stângă, iar într-una din zile am avut o experiență tare interesantă, la care mă gândesc și acum cu o undă de entuziasm. În timp ce lucram la articol (pentru seria Pe urmele cărților), mi-am dat seama că ceea ce aveam de povestit s-ar potrivi mai degrabă la Viața mea printre cărți. Locurile în care am ajuns și poveștile care le însoțesc îi vor interesa, probabil, pe cei care au citit aceste cărți și au fost subjugați de lumea cuprinsă în paginile lor – o lume atât de banală, în fond, aureolată însă de un farmec aparte, care m-a însoțit în peregrinările mele prin dimensiunea palpabilă a scrierilor lui Mircea Cărtărescu.

Într-o sâmbătă din martie, am plecat spre Moara lui Assan împreună cu Ramona și Hilbert, pe care îi cunoscusem la proiecția documentarului L'Europe des écrivains – La Roumanie (un documentar foarte fain, realizat de Alexandru Solomon și produs de ARTE France, pe care aș vrea să-l revăd, dar din păcate nu e disponibil nicăieri; sunt intervievați Gabriela Adameșteanu, Norman Manea, Mircea Cărtărescu și Florin Lăzărescu). În unele cadre, Cărtărescu apărea în curtea unei mori, eu m-am extaziat cu voce tare (știind că Moara Dâmbovița, cea despre care vorbește autorul în cărțile lui, nu mai există de peste un deceniu), Ramona, aflată pe rândul din față, m-a auzit și mi-a spus că este Moara Assan, care există încă, în ciuda faptului că este un monument istoric de valoare națională, care trebuia demolat de mult (sper că ați prins ironia), și uite-așa am intrat noi în vorbă și am hotărât să mergem la moară într-un weekend cu soare.

16

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Jocul îngerului

Stradă din cartierul El Born,
unde are loc acțiunea romanului 

Dacă traseul din Umbra vântului (despre care am scris aici), se bucură de o mare popularitate, beneficiind de o hartă desenată de Carlos Ruiz Zafón și de tururi ghidate contra cost, locațiile din Jocul îngerului sunt mai puțin „vânate” de turiști. Eu am plecat spre Barcelona cărând după mine o obsesie: să intru cu orice preț în clădirea numită și astăzi „Edificiul apelor” (deși rezervorul imens de pe acoperiș este închis de multă vreme), o construcție interesantă care găzduiește în prezent o bibliotecă universitară. Din fericire, am reușit, și pot spune că aceasta a fost locația preferată dintre toate cele văzute în peregrinările mele prin oraș, una dintre puținele care păstrează acel aer misterios, fascinant, pentru care am apreciat cărțile lui Zafon. Din exces de zel, m-am apucat să întocmesc un traseu pe Google Maps cu locațiile din Jocul îngerului, pe care îl puteți consulta aici (cine știe, poate îi va folosi cuiva, cândva, iar cu ocazia asta am învățat să fac lucruri noi). O mare parte din traseu poate fi bătut cu piciorul, dar pentru locațiile mai îndepărtate este recomandat metroul. 

4

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Umbra vântului

După ce m-am întors din Barcelona și am început să scriu acest articol, mi-am dat seama cât de neglijent mi-am făcut temele. Am plecat numai cu câteva repere extrase din Jocul îngerului și cu un traseu cu locații importante din Umbra vântului, traseu care s-a aflat până nu demult pe website-ul scriitorului. Nu-mi explic de ce PDF-ul a dispărut între timp, dar nu-i problemă, se poate găsi la alții (de exemplu, aici). Ba, mai mult, întreprinzătorii organizează chiar tururi ghidate pe urmele locațiilor din Umbra vântului - contra cost, desigur (cam 14 euro pentru 2 ore și jumătate de plimbare și povești). De ce spun că m-am organizat prost? Păi, în primul rând, n-am luat cărțile la puricat pentru a scoate mai multe locații, și abia adineaori am realizat că am trecut foarte aproape de multe dintre ele, cum ar fi Calle Flassaders din cartierul El Born, unde, la numărul 30, s-ar fi aflat sumbra casă cu turn în care a locuit David Martín în Jocul îngerului. Și mai sunt destule pe lângă care am trecut în necunoștință de cauză. 

13