Aventuri prin lumea cărtăresciană

Pe la începutul lunii martie, am căutat o parte din locurile despre care se vorbește în Nostalgia și Orbitor. Aripa stângă, iar într-una din zile am avut o experiență tare interesantă, la care mă gândesc și acum cu o undă de entuziasm. În timp ce lucram la articol (pentru seria Pe urmele cărților), mi-am dat seama că ceea ce aveam de povestit s-ar potrivi mai degrabă la Viața mea printre cărți. Locurile în care am ajuns și poveștile care le însoțesc îi vor interesa, probabil, pe cei care au citit aceste cărți și au fost subjugați de lumea cuprinsă în paginile lor – o lume atât de banală, în fond, aureolată însă de un farmec aparte, care m-a însoțit în peregrinările mele prin dimensiunea palpabilă a scrierilor lui Mircea Cărtărescu.

Într-o sâmbătă din martie, am plecat spre Moara lui Assan împreună cu Ramona și Hilbert, pe care îi cunoscusem la proiecția documentarului L'Europe des écrivains – La Roumanie (un documentar foarte fain, realizat de Alexandru Solomon și produs de ARTE France, pe care aș vrea să-l revăd, dar din păcate nu e disponibil nicăieri; sunt intervievați Gabriela Adameșteanu, Norman Manea, Mircea Cărtărescu și Florin Lăzărescu). În unele cadre, Cărtărescu apărea în curtea unei mori, eu m-am extaziat cu voce tare (știind că Moara Dâmbovița, cea despre care vorbește autorul în cărțile lui, nu mai există de peste un deceniu), Ramona, aflată pe rândul din față, m-a auzit și mi-a spus că este Moara Assan, care există încă, în ciuda faptului că este un monument istoric de valoare națională, care trebuia demolat de mult (sper că ați prins ironia), și uite-așa am intrat noi în vorbă și am hotărât să mergem la moară într-un weekend cu soare.
 

Secvență din documentarul „L'Europe des écrivains - La Roumanie” (sursa foto)

Până să ajungem acolo, m-am documentat și am umblat virtual pe străduțele din jurul morii (aflată foarte aproape de Obor), încercând să găsesc o breșă în gard prin care să putem intra. Mda, Google Maps poate fi nemaipomenit de util și pentru astfel de chestii (chiar am găsit o gaură promițătoare aici), cu observația că pozele sunt vechi de doi ani și multe lucruri s-au schimbat între timp. Abia la fața locului ne-am lămurit că gardul fusese reparat, nema gaură, așa că am ocolit incinta cu speranța să găsim o nouă breșă. Am găsit-o unde ne așteptam mai puțin: chiar la poarta de intrare în curtea morii, pe unde am și pătruns, călcând vitejește peste un morman de gunoaie pe care am încercat să le privim în ansamblu, nu în detaliu. După nici doi pași, ne-am dat seama că nu suntem singuri. Câțiva metri mai încolo, un tânăr, altminteri îmbrăcat normal, se îndeletnicea cu ceva – ce anume, n-am stat să analizăm, mai ales că era cu spatele. Am decis că e mai înțelept să-l ocolim de departe, așa că ne-am îndreptat spre cele mai apropiate clădiri și ne-am pierdut printre ele.

Clădirea principală a Morii Assan, rămasă în picioare, în mod miraculos

Ceea ce am găsit, umblând printre ruine, moloz și tot felul de gunoaie, e o lume care nu are nimic de-a face cu un oraș, darămite cu o capitală europeană. Deși blocurile de pe Ștefan cel Mare se află la o aruncătură de băț, iar civilizația (chiar dacă e vorba de cea de Obor și Lizeanu) respiră prin cele peste o sută de geamuri înșirate de-a lungul imenselor blocuri cu câte opt etaje, înăuntrul acestui spațiu părăsit am avut senzația că mă aflu la marginea civilizației, într-un loc sălbatic și pustiu ce suferise un cataclism, un loc cu propriile reguli și propria dinamică. Senzația de adrenalină a fost atât de puternică, încât prezența oamenilor la câțiva pași mai încolo era instantaneu anulată. Abia apoi ne-am dat seama că, de fapt, am avut noroc că spațiul a fost pustiu și nu ne-am întâlnit cu locuitorii acestui ținut enigmatic, care ori erau plecați cu treburi, ori fuseseră evacuați de poliție. Oare cum o fi noaptea la moară? Atunci să te ții aventură!

Vedere din curtea morii spre blocurile de pe Ștefan cel Mare

Ne-am plimbat printre clădiri și chiar am intrat în unele dintre ele (recunosc că mi-a fost un pic teamă, pentru că structurile par cam șubrede, iar în unele locuri nu mai există tavane și pereți), am escaladat mormane de moloz, metal și zidărie prăbușită, ne-am strecurat prin încrengături dese de lăstari și am găsit o mulțime de urme ale prezenței umane – saci de dormit putreziți, vetre stinse, ambalaje, inscripții și graffiti, dar nu și seringi și, cum ziceam, nici urmă de boschetari sau de drogați. 

Seringi n-am văzut, dar am găsit o mulțime de graffiti

Plini de uimire, am căscat gura la aceste vestigii dezolante, unele păstrând un magnetism aparte. Am fost fascinați, în special, de o clădire mistuită de flăcări, din care mai rămăseseră doar pereții exteriori, treptele de acces și câteva bârne carbonizate, cu interiorul năpădit de mușchi și tufișuri, în bunul și sănătosul obicei al naturii, care își reia stăpânirea în locurile abandonate de om. Apropo de vegetație, întreg spațiul este cotropit de lăstari, copăcei și tufișuri, așa că am nimerit bine în martie, înainte ca totul să se transforme într-o junglă de neumblat. 

Nu știu care a fost destinația acestei clădiri, dar acum este una dintre cele mai pitorești ruine din ansamblul morii

În interiorul corpului central, rămas aproape intact pe dinafară

După ce am vizitat aproape toate clădirile din perimetru și mai rămăseseră doar vreo două, ne-am dat seama că o gașcă de băieți dubioși ne ține sub observație, blocându-ne accesul spre ieșire. Nu știu ce-au simțit Ramona și Hilbert, dar adrenalina a atins un prag culminant în ce mă privește. Am mimat, totuși, o atitudine nonșalantă și am continuat să fac poze, ceea ce pentru indivizi a fost, probabil, un semn că suntem inofensivi (nu știu ce-și imaginau, că suntem de la Poliție? Sau vreo bandă rivală care a venit să inspecteze terenul?). I-am auzit zicând „Hai mă, că fac poze!” și au plecat, nu spre poartă, ci spre clădirile care ne mai rămăseseră de vizitat, așa că noi ne-am îndreptat frumușel spre ieșire, ușurați că n-a trebuit să-i înfruntăm și să ne dovedim astfel curajul (eu eram deja pregătită să folosesc aparatul pe post de armă de dat la cap, deși nu sunt prea sigură că aș fi nimerit). Dacă i-am fi găsit acolo la sosire, cred că renunțam și făceam cale-ntoarsă.

Oricum, nu este un loc în care să mergi singur, nici măcar ca bărbat, poate doar dacă te știi maestru în artele marțiale sau ai un pistol în dotare (apropo, am auzit că au fost inventate niște pistoale care emit un gaz toxic la contactul proiectilului cu corpul agresorului - sau al victimei -, adormindu-l pe loc). Le recomand Moara Assan celor care se plictisesc, pentru o tură plină de suspans și de întâmplări neprevăzute.

După ce am scăpat teferi din acest spațiu al nimănui și al tuturor, am propus să continuăm „investigațiile” la blocul de pe Ștefan cel Mare în care a locuit Mircea Cărtărescu, căci îmi doream de multă vreme să intru în curtea menționată în povestirea Mendebilul. Pe drum ne-am luat câte o șaorma de la Lizeanu, pe care am mâncat-o în Parcul Circului, contemplând pentru prima dată lacul - de altfel, chiar pitoresc - pe care mi-l imaginasem oarecum altfel datorită atmosferei hibernale din Gemenii, când Andrei se întâlnește pe lacul înghețat cu o femeie deznădăjduită (care, ulterior, se dovedește a fi Nana din REM). 

Înainte de a ajunge la bloc, am luat-o prin spate pentru a vedea ce a mai rămas din Moara Dâmbovița și fabrica de pâine Pionierul. Google Maps m-a indus din nou în eroare, pentru că ceea ce găsisem într-o plimbare virtuală prin zonă nu mai exista: în locul clădirilor în ruină ce pot fi încă văzute aici (până la următoarea actualizare a pozelor) se află acum un gard și o parcare nou-nouțe. O situație foarte interesantă, când locurile încă există, deși nu mai există. Cum nimeni n-avea de gând să le restaureze, îmi închipui că aceste relicve ale morii au stat ca un ghimpe în coasta blocurilor din complexul rezidențial aflat în imediata vecinătate. 

Print screen pe Google Maps, cu clădirile rămase din Moara Dâmbovița (poze din 2014)

În prezent, din Moara Dâmbovița n-a mai rămas nici măcar o urmă

Foarte dezamăgiți, ne-am îndreptat spre Poliție (mai precis, Inspectoratul General al Poliției Române), unde nu m-am putut abține și am intrat în vorbă cu polițistul de serviciu, care în acel moment hrănea porumbeii (probabil angajați ai curieratului aerian polițienesc). Un domn de treabă, de altfel, care mi-a arătat unde se aflase moara Dâmbovița, până când locul a fost ocupat de un splendid complex rezidențial. Fără să-mi ceară explicații, am început să-i povestesc cum am aflat de existența morii din cărțile lui Mircea Cărtărescu, care „Uitați, a stat chiar în blocul acesta!” (și-am indicat vag spre blocul cenușiu lipit de clădirea Poliției). Nici n-am plecat bine, că polițistul - ținând încă în mână bucata de pâine - a ieșit după mine și mi-a spus ceva. N-am înțeles, așa că m-am întors din drum. „Cum spuneați că se numesc cărțile?”, mă întreabă cu o umbră de sfială. „Nostalgia și Orbitor”, răspund eu, cu un zâmbet care se lățește până la urechi. De atunci, mă tot roade curiozitatea dacă domnul polițist și-a achiziționat măcar una dintre cărțile despre care i-am vorbit.

Inspectoratul General al Poliției Române de pe Ștefan cel Mare

După acest interludiu, am dat colțul spre blocul pe care-l identificasem, în prealabil, ca fiind cel în care a locuit Cărtărescu. N-a trebuit să mergem mult: după câțiva pași, am găsit gangul ce duce spre faimoasa curte interioară de la Scara Unu, unde Mendebilul le perora puștanilor de la bloc teoriile sale elucubrante. Din păcate, după cum mă avertizase dinainte Ionescu, nu puteam intra în curte din cauza unui gard înalt până-n tavan, de ziceai că dincolo se află niscai comori ce trebuie protejate. Oare s-au pomenit sărmanii locatari din Ștefan cel Mare cu cete-cete de fani turbulenți, dornici să viziteze locurile în care a copilărit scriitorul? Probabil că nu, iar explicația rezidă mai degrabă în fauna gălăgioasă de la Obor-Lizeanu. 

Ne-am zgâit frustrați la barele de metal ce ne împiedicau accesul în curte, apoi am încercat să strecor aparatul foto printre zăbrele, însă n-am reușit, așa că am apelat la brațul lung al lui Hilbert, pentru a fotografia cu telefonul cât de mult se putea din curtea interioară. Cred că arătam foarte comic, dar nu ne-a dat prin cap să facem un making-of.

O parte din curtea interioară, care se continuă după colț, pe lângă institut (poză făcută cu telefonul)

Povestea s-a repetat la cealaltă intrare în curte, unde am descoperit, cu o undă de emoție (de fan maniac, ați zice), coridorul extrem de îngust și întunecat, prin care insul în cămașă roșie, cadrilată, s-a strecurat ca o râmă, pentru a ajunge în curte și a le vinde copiilor chewing-gum, sfârleze și cesulețe de tablă aurie. Aici se poate admira o minune a arhitecturii bucureștene, în care balcoanele nefericiților locatari de la primele etaje sunt lipite de zidul clădirii alăturate (probabil institutul - de care fel, habar n-am - pe care îl pomenește Cărtărescu). 

Coridorul strâmt și întunecat prin care se ajunge în curtea interioară

După ce am așteptat în zadar să apară vreun locatar amabil care să ne lase în curte (trecuse de mult ora prânzului, probabil că toți își făcuseră cumpărăturile și nu mai aveau motive să iasă pe-afară), ne-am despărțit dezolați, cu gândul să revenim într-o sâmbătă dimineață, când ne imaginam că va fi mai multă animație – cu toate că știam prea bine cât este de greu să câștigi încrederea unui pensionar circumspect. Ramona și Hilbert au plecat, dar eu nu mă înduram să o iau spre casă, așa că am mai rămas prin fața blocului. O decizie inspirată, căci, după câteva minute, am văzut primul semn de viață la „obiectivul” supravegheat: un moșulică cu două pet-uri în brațe, care tocmai ieșea dintr-o scară (din păcate, nu cea din curtea interioară).

Fără să stau pe gânduri, l-am întrebat dacă nu cumva știa la ce scară a locuit Mircea Cărtărescu (denumirile se schimbaseră între timp și nu-mi dădeam seama care fusese Scara Patru). La început, moșulică s-a prefăcut că habar n-are despre cine este vorba, dar apoi s-a dovedit că e bandit, pentru că tot el a adăugat: „A, păi mama domnului Cărtărescu stă chiar deasupra mea, la etajul cinci!”. Aha! Nu mă întrebați cum s-a întâmplat, dar, dintre toți oamenii pe care-i puteam acosta, l-am nimerit taman pe un vecin al familiei Cărtărescu. Când a spus „etajul cinci”, mi-am dat seama că nu putea să-mi toarne brașoave. Din vorbă-n vorbă, bătrânelul s-a oferit să mă conducă până la ușa doamnei. Nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine, deși, pe de altă parte, nu aveam niciun plan pregătit pentru o astfel de eventualitate. 

Ne-am urcat în lift, unde am constatat că moșulică degaja un puternic iz de alcool, însă nu am vreo istorioară picantă pe această temă, pentru că nu s-a întâmplat nimic: bătrânelul a fost pașnic și chiar amabil. Ajunși la etajul cinci, am văzut, în partea dreaptă, ușa cu o plăcuță veche de plastic pe care stătea scris „Fam. Cărtărescu”. M-am gândit că întind coarda dacă fac o poză (oricum era cam întuneric pe scară), plus că moșulică, în aparență politicos, mă urmărea atent,  ba chiar ținea ușa de la lift deschisă – pregătit, probabil, să mă escorteze afară din bloc la cel mai mărunt gest suspect. Mai aveam timp să dau înapoi, mai ales că tot nu-mi venise vreo idee, dar am apăsat totuși pe sonerie. Din spatele ușii s-a auzit un glas de femeie: „Cine este?”. Pe moment, nu am știut ce să răspund (nu puteam să spun: „O necunoscută!”), așa că am optat pentru „O fană a fiului dumneavoastră!”. 

Ușa s-a deschis, iar în prag a apărut mama lui Cărtărescu, pe care, după câteva zile, aveam să o revăd într-o poză pe care autorul a postat-o pe Facebook. O doamnă căruntă, ceva mai tânără decât mă așteptam, îmbrăcată în haine simple de casă, cu o figură blândă și cu părul scurt, un pic vâlvoi. Mi-a spus că fiul ei este plecat din țară, dar i-am răspuns că nu pe el îl caut, ci lucrez la un articol despre locurile care sunt menționate în cărțile lui. „Eu nu prea am citit cărțile lui”, mi-a spus cu sinceritate, „mai bine apelați la nora mea”.

Puteam, oare, să îi mărturisesc că ce-mi doream mai mult și mai mult în acel moment era să pot vedea camera fiului ei, de care mă despărțeau doar câțiva pași? Nu puteam, pentru că n-am stofă de paparazzi, iar părinții mi-au inoculat un respect irațional pentru doamnele în vârstă (pentru domni, recunosc, nu am același respect). În schimb, am spus că mi-aș dori să urc pe terasa blocului, dacă se poate, și că aș vrea să intru în curtea interioară de la scările vecine, dacă se poate. Nu se putea, din motive tehnice, dar moșulică a intervenit și m-a sfătuit să vorbesc cu domnul administrator, în orele de program, în legătură cu accesul pe terasă. Întâlnirea din pragul ușii a luat sfârșit, iar bătrânelul m-a escortat la parter cu liftul, pentru a-mi arăta programul administratorului: sâmbătă între 10:00-12:00, atât am reținut.

Am plecat hotărâtă să mă întorc sâmbăta următoare, la ora zece dimineața, pentru a încerca să urc pe acoperiș. Moșulică a pornit și el agale în urma mea. Nu știu dacă mă ținea sub observație sau doar ieșise la o plimbare de seară. N-am realizat că e pe urmele mele decât atunci când, în drum spre metrou, am văzut că dintr-o scară aflată lângă curtea interioară ieșise o adolescentă și, fără să stau pe gânduri, m-am repezit la ea s-o întreb dacă nu știe cumva cum aș putea să intru în curte. Nu știa și nici nu avea cheie. I-am spus că scriu un articol despre locurile din „Orbitor” și că Mircea Cărtărescu a locuit chiar în acest bloc, dar la o scară diferită. „Pe bune?” m-a întrebat adolescenta, făcând ochii mari, și chiar am început să discutăm un pic despre acest subiect, când l-am observat în spatele meu pe moșulică cel vigilent, care se apropiase de noi. Probabil că în momentul acela, având în vedere insistența cu care abordam vecinii, păream într-adevăr o persoană suspectă. 

Dacă ridici ochii înainte de a ajunge la intrarea în curtea interioară, vezi acest puț dezolant. 

Au scăpat de mine până la urmă. Am plecat surescitată și în culmea fericirii, de parcă avusesem cea mai grozavă aventură din viața mea, în ciuda faptului că nu văzusem nici curtea interioară, nici terasa blocului, nici camera lui Mircea. Mi-am luat o cafea de la o patiserie și am stat pe o bancă din apropierea gurii de metrou, plănuind cum să fac și la cine să apelez, pentru a vedea toate aceste locuri. Mama lui Cărtărescu îmi sugerase să o contactez pe noră (adică pe Ioana Nicolaie), mi-am dat seama că aș putea vorbi și cu sora autorului – ce mai, erau o mulțime de piste pe care le puteam urmări și chiar simțeam o asemenea hotărâre și un asemenea entuziasm, că parcă nimic nu mi-ar fi putut sta în cale! Între timp, a intervenit viața reală și m-am îndepărtat de toate aceste planuri, dar, scriind despre acea zi de sâmbătă, entuziasmul și hotărârea mi-au revenit. 

Aș vrea să mă întorc acolo, să urc pe jos cele cinci etaje, oprindu-mă la fiecare palier doar așa, pentru că pot și nu mă aleargă nici un bătrânel de la spate. Să ajung în fața ușii, să mă uit la ea două minute (nu cu venerație, ci doar cu bucurie), apoi să-i fac o poză. Să sun la ușă și doamna Cărtărescu să mă invite înăuntru, unde să văd camera lui Mircea (probabil, neschimbată), să mă așez cu picioarele pe lada de la pat (după ce m-am descălțat în prealabil) și să contemplu priveliștea de dincolo de ferestre. După aceea, să plec, fără să o deranjez prea mult, deși aș vrea să o mai întreb una-alta și, eventual, să răsfoiesc albumul cu fotografii vechi. Aș vrea să urc apoi, tot pe jos, până la ultimul etaj - o zonă abstractă, neprielnică vieții -, unde odinioară locuia Herman, tânărul ghebos, paznic la granița cu altă lume. La final, aș vrea să ies pe ușa care dă spre terasă, pe creasta blocului unde copilul Mircea credea că aerul trebuie să fi fost atât de rarefiat, încât nici o ființă omenească normală n-ar fi putut supraviețui. Dar ce tot visez eu aici, m-aș mulțumi doar cu terasa și curtea interioară!

Pe o altă scară, la ruinele Morii Assan