Spuneți-i Zsófiei – Magda Szabó

Editura Albatros, 1974, 234 pag.
Traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă
Original: „Mondják meg Zsófikának”, 1958

Minunat și acest roman al Magdei Szabó, autoarea care mă cucerise cu prima mea lectură din literatura maghiară, Ușa. Emoționant și comic, plin de profunzime și cu o intrigă complexă, „Spuneți-i Zsófiei” are ceva important de spus atât adulților, cât și cititorilor mai tineri, ba îi poate învăța un lucru sau două chiar pe unii părinți și profesori, fiindcă aduce în prim plan jocul înșelător al percepțiilor și al presupunerilor, al orgoliilor și al așteptărilor nerealiste, vorbind despre importanța observării atente și despre căutarea acelui resort intim care duce la descifrarea unei persoane. Este multă psihologie și o profundă înțelegere a firii umane în această poveste stratificată care o are în centru pe Zsófi, o fetiță de unsprezece ani care și-a pierdut tatăl de curând. Deși începe ca o dramă, „Spuneți-i Zsófiei” devine pe parcurs o tragi-comedie a neînțelegerilor și a încurcăturilor, cu multe situații care mi-au stârnit râsul. 

M-a surprins faptul că romanul începe cu sfârșitul, dezvăluind de la bun început deznodământul prin câteva hotărâri oficiale care marchează puncte de cotitură în viața personajelor principale. Însă nici vorbă ca asta să strice în vreun fel plăcerea lecturii sau să facă mai ușor de ghicit în ce fel se va ajunge acolo; ba e chiar antrenant să urmărești cum Magda Szabó încurcă ițele poveștii cu tot felul de istorii, personaje și detalii noi, strecurând și câteva coincidențe bine plasate (care, din fericire, nu sunt supărătoare și nici nu întind limita credibilității), pentru a ajunge în final la ceea ce am aflat încă din primele pagini ale cărții. 

Totul se petrece în decursul unei singure veri, când lumea își pierde reperele pentru Zsófi și în cele din urmă și le recapătă, iar fetița se confruntă cu spaimele și slăbiciunile ei, dar și cu etichetele pe care ceilalți s-au grăbit să i le aplice. Nătângă, fricoasă, bună de nimic... Tatăl, un medic apreciat, era singurul căruia nu-i era rușine cu ea, era cel care o cunoștea și o înțelegea cel mai bine, fără să aibă nevoie de explicații; însă el a murit pe neașteptate în timpul unei consultații. E de ajuns ca Zsófi cea stângace și timidă să facă un singur pas care nu-i stă în caracter pentru a declanșa un lanț de întâmplări neobișnuite, atunci când pornește în căutarea ultimului pacient al tatălui ei, cel care a fost martor la cuvintele pe care acesta le-a rostit înainte de a muri: „Spuneți-i Zsófiei...”

22

Fragment: „Sfîrșitul”, de Attila Bartis

M-am bucurat când am aflat că urmează să apară un nou roman de Attila Bartis, căci „Tihna”, citită în 2016, a intrat repede pe lista cărților mele preferate. Radu Pavel Gheo, pe care s-a întâmplat să-l vizitez tocmai în perioada când redacta „Sfîrșitul”, mi-a spus că romanul e despre un fotograf și că e cel puțin la fel de bun ca „Tihna”. Nu m-am grăbit să-l cumpăr, pentru că a început să-mi fie teamă de boala cărților dorite: odată intrate în bibliotecă, dispar ca înghițite de o gaură neagră și pot trece ani buni până când reușesc să le citesc. În cele din urmă, am primit cartea în dar, după Crăciun, și o țin aproape, cu gândul la o lectură complicată și stranie, taman pe gustul meu.

Pentru cine n-are răbdare să citească ce am scris despre „Tihna” (și chiar am scris o grămadă!), am extras un paragraf din care puteți înțelege cum am perceput eu cartea și cam ce așteptări am acum de la „Sfîrșitul”: „Tihna” este o carte ca un vulcan pe punctul de a erupe, în care brutalitatea, sexualitatea, poezia și nebunia se amestecă, rezultând un hibrid bizar, cu efecte nocive asupra cititorului sensibil și pudibond. Cartea asta e uneori otravă, alteori miere, cert este că-ți răscolește măruntaiele și joacă un joc murdar cu creierii și sentimentele tale de om respectabil. Îți face greață, te oripilează, dar alteori te urcă pe culmile frumuseții când te aștepți mai puțin – însă asta mai rar, pentru că, în cea mai mare parte, este o carte sumbră, mocirloasă și plină de tenebre.

0

Tihna – Attila Bartis

► „Tihna”, de Attila Bartis ◄

Ed. Paralela 45, 2006, 334 pag. | Traducere: Anamaria Pop 

Titlu original: „A nyugalom”, 2001 | Țara: Ungaria

---

În timp ce citeam „Tihna” lui Attila Bartis, m-am întrebat ce-o fi cu autorii maghiari născuți în România, de scriu niște cărți atât de... altfel. Și pe gustul meu, trebuie să adaug. Că e vorba de scriitură sau de temele abordate, cărțile lor au o serie de ingrediente mai mult sau mai puțin în comun (delicioase pentru mine, de nesuportat pentru alți cititori): o tentă grotescă, o anume duritate (care poate escalada până la o violență înfiorătoare), o doză de absurd, umor negru, o atmosferă puternică și o aplecare spre fantastic și alegorie.

Primul pe care l-am citit a fost Ádám Bodor, născut în 1936, la Cluj; cartea sa, Zona Sinistra, a fost o alegorie în cheie fantastică a perioadei comuniste, cu câteva personaje bizare și pitorești. Al doilea a fost György Dragomán, născut la Târgu Mureș, în 1973, cu excelentul roman Rugul, despre viața văzută prin ochii unei fetițe de 13 ani, care locuiește cu o bunică atipică (și memorabilă); am început și Regele alb, o carte mult mai dură, pe care am lăsat-o momentan deoparte. Acum am ajuns la Attila Bartis, născut în 1968 la Târgu Mureș, autorul care merge un pic mai departe cu stranietatea, obscenitatea, violența și legăturile bolnăvicioase.

12

Rugul – György Dragomán

► „Rugul”, de György Dragomán ◄

Ed. Polirom, 2015, 341 pag. | Traducere: Ildikó Gábos-Foarţă

Titlu original: „Máglya”, 2014 | Țara: Ungaria

---

Un roman minunat, „Rugul” m-a impresionat prin sensibilitatea, imaginația, talentul și scriitura excelentă a lui György Dragomán, autor maghiar născut în România. O poveste deopotrivă frumoasă și tristă, presărată cu mici întâmplări fabuloase, infuzate de farmec și magie, „Rugul” vorbește despre inocență și maturizare, despre vinovăție și iertare, despre adevăr și libertate. De multe ori, am avut senzația că cele povestite mi s-au întâmplat chiar mie, iar faptul că naratoarea romanului este o fetiță pe nume Emma a dus cu un pas mai departe identificarea mea cu protagonista. Pe lângă celelalte calități ale narațiunii, am fost uimită în primul rând de felul autentic și credibil în care un scriitor matur a reușit să privească lumea prin ochii unei copile de treisprezece ani, creând un personaj atât de proaspăt și de verosimil.

Povestea ni se dezvăluie prin ochii Emmei, care a ajuns la orfelinat după ce părinții ei au murit într-un accident. Fetița nu și-a cunoscut cu adevărat tatăl și mama, nici istoria familiei lor, nu știe nici măcar că bunica ei încă trăiește și locuiește în alt oraș, căci părinții au păstrat întotdeauna tăcerea asupra trecutului. Odată ajunsă în casa bunicii, Emma începe o existență nouă și tulbure, în care orice mărturie a existenței anterioare s-a pierdut, iar fiecare zi îi aduce alte și alte indicii despre viața părinților și a bunicilor ei – și, totodată, o poartă lent spre descoperirea sinelui și spre maturizare.

11

Ciocârlia - Dezső Kosztolányi

Începutul acestui roman, scris la 1924, este superb. Atâtea promisiuni se deschid din cuvintele simple pe care Dezső Kosztolányi le mânuiește cu măiestrie, încât, citind primele două capitole, m-a cuprins un entuziasm nemăsurat, cum se întâmplă numai la cărțile cu adevărat grozave. Simți de la bun început că aceste cărți te vor trece printr-o sumedenie de stări, lăsându-te la final cu privirea în gol, retrăind episoade, înțelegând aluzii, copleșit de frumusețea a ceea ce tocmai s-a încheiat. Aș vrea să spun că aceasta este întocmai descrierea romanului Ciocârlia, însă n-ar fi chiar adevărat. Începutul și finalul sunt extraordinare, iar impresia care rămâne după lectură este covârșitoare, însă partea de mijloc a diluat mult din intensitatea și impactul narațiunii. Totuși, cartea este un caz aparte: în urma ei rămâne concentratul, miezul poveștii, iar dezamăgirea provocată de mijlocul mai puțin reușit pălește curând în lumina strălucitoare a acestei esențe. Ciocârlia lui Dezső Kosztolányi este o carte pe care nu trebuie să o ocoliți, pentru că unii dintre voi n-au mai citit niciodată ceva asemănător.

15

The Door (Ușa) - Magda Szabó

The Door (Ușa) a fost prima mea incursiune în literatura maghiară și primul pas pentru a scăpa de ignoranța din toți acești ani. Pentru multă vreme, am trăit cu prejudecata că vecinii noștri vestici nu au mare lucru de oferit în ceea ce privește literatura. Nimic mai greșit. După ce am citit romanul Magdei Szabó, iar ulterior și Satantango al lui László Krasznahorkai, mi-am dat seama că ungurii au multe cărți valoroase - ba chiar și un Nobel pentru literatură, acordat lui Imre Kertész în 2002. 

Romanul Magdei Szabó are unul dintre cele mai puternice și memorabile personaje pe care le-am întâlnit până acum în literatură. Este vorba despre o simplă femeie în vârstă, o menajeră analfabetă pe nume Emerence, însă aparențele banale ascund un caracter enigmatic, de-a dreptul uluitor. Înzestrată cu o putere aproape mitologică, revoltată de religie și de medicină, luând în derâdere activitățile și meseriile care nu includ munca fizică, Emerence este înconjurată de taine ca un văl. Personalitatea ei este plină de contraste, căci, pe lângă ideile încăpățânate și bizare, ea dă dovadă de bunătate și de o înțelegere superioară, fiind o adevărată salvatoare a fugarilor și a animalelor abandonate.

22

Elogiu femeilor mature - Stephen Vizinczey

Auzisem de acestă carte de mai multă vreme, înainte de a descoperi, cu surprindere, că Elogiu femeilor mature a fost tradusă și la noi. Cu un subtitlu intitulat „Amintirile amoroase ale lui András Vajda”, acest roman semi-autobiografic este adresat bărbaților tineri și dedicat femeilor mature, în încercarea de a restabili legătura pierdută dintre ei, care odinioară avea strălucirea perfecțiunii. Stephen Vizinczey, prin alter-ego-ul său András Vajda, ne poartă prin existența sa plină de evenimente, de la copilăria idilică petrecută în Ungaria la experiența războiului și a revoluției, iar mai apoi la viața de refugiat în Canada. Un afemeiat „caritabil”, scriitorul condimentează din plin povestea vieții lui András cu relatări ale diverselor idile amoroase, făcându-ne părtași la dilemele, frustrările și revelațiile sale, care de mult ori îmbracă o formă filozofică.

0

Zona Sinistra – Ádám Bodor

► „Zona Sinistra”, de Ádám Bodor ◄

Ed. Humanitas, 2010, 202 pag. | Traducere: Marius Tabacu

Titlu original: „Sinistra körzet”, 1992 | Țara: Ungaria/România

---

În tușe poetice și sumbre, „Zona Sinistra” ne poartă într-un loc fără o ancorare clară în spațiu și în timp, unde realitatea se împletește cu un strop de fantastic și absurd, dând naștere unei povești de o frumusețe stranie. Prea puțin cunoscut la noi, romanul lui Ádám Bodor (autor maghiar născut în România) vorbește despre o lume imaginară, însă incomod de familiară prin ecourile ce răzbat din perioada comunistă.

Undeva în nordul țării, la granița cu Ucraina, se află zona Sinistra, cu o rezervație de urși și câteva cătune izolate înconjurate de munți și păduri. Pare un loc descins din universurile distopice și atemporale, în care identitatea oamenilor este imprecisă și fabricată, unde se pătrunde greu și de unde se pleacă și mai greu. Personajele ce populează această lume – care aduce mai degrabă a colonie sau lagăr – par unidimensionale, încremenite în timp, semănând cu niște instalații de carton manevrate abil de cei care fac regulile în acest capăt de țară. 

9

L'analphabète: récit autobiographique (Analfabeta) – Ágota Kristof

Analfabeta, de Ágota Kristof | Ungaria / Elveția
 Original: L'analphabète: récit autobiographique, 2004, 57 pag.

Cum ar fi arătat viața mea dacă nu mi-aș fi părăsit țara? Mai dură, mai săracă, mă gândesc, dar și mai puțin solitară, mai puțin sfâșiată, fericită probabil. Faptul de care sunt sigură, însă, este că aș fi scris, oriunde aș fi fost și indiferent în ce limbă.*

A fost o întâmplare fortuită faptul că, pentru prima mea lectură în limba franceză, am ales „L'analphabète: récit autobiographique” – o carte de memorii în care Ágota Kristof își mărturisește cu atâta modestie condiția de analfabetă. M-am legat astfel, în mod simbolic, de această scriitoare despre care spuneam, în recenzia la „Trilogia gemenilor”, că a trăit un război, dar își scrie romanele ca și cum ar fi desprinse din vise – fapt care poate explica surpriza mea când am întâlnit următoarele fraze în „L'analphabète”: Ceea ce mi se pare straniu sunt puținele amintiri pe care le-am păstrat din acea perioadă. Ca și cum totul s-ar fi întâmplat într-un vis, sau poate într-o altă viață.

Ágota Kristof își scrie memoriile în același stil simplu și precis pe care l-am întâlnit în „Trilogia gemenilor”. Folosește cuvinte puține, dar bine alese – cartea are puțin peste cincizeci de pagini, însă narațiunea este înzestrată cu o puternică încărcătură emoțională. Aflăm despre copilăria autoarei într-un sat din Ungaria și despre dragostea ei precoce pentru literatură. Pe atunci, nu își putea imagina că o altă limbă ar putea exista; limba țiganilor o percepe ca pe un limbaj inventat, asemenea celui pe care ea îl vorbește cu fratele mai mare, Yano. Sărăcia și climatul politic fărâmițează peste ani familia: tatăl este închis, iar Ágota și Yano sunt trimiși la internat, unde se confruntă cu singurătatea și lipsurile.

0

Trilogia gemenilor – Ágota Kristof

~ The Notebook, The Proof, The Third Lie: Three Novels ~
(Grove Press, 1997, 480 pag., traducere de Alan Sheridan, David Watson și Marc Romano) 
~ Trilogia gemenilor: Marele caiet. Dovada. A treia minciună ~
(Editura Trei, 2007, 504 pag., traducere de Aliza Ardeleanu)

Dacă cineva mi-ar cere o singură recomandare de lectură, aș alege, fără urmă de șovăială, Trilogia gemenilor. De ce tocmai această carte? Pentru că e aproape necunoscută la noi și o consider o carte excepțională, scrisă într-o manieră aparte, singulară (mai ales în Marele caiet), care te antrenează într-o avalanșă de senzații și emoții puternice.

Tonul hipnotic al scriiturii aruncă peste cititor plasa unei fascinații inexplicabile și un pic morbide. Devii captiv în interiorul poveștii, care se derulează cu impactul unui film în fața ochilor tăi, spectator imobilizat într-un scaun de cinema. De multe ori, m-am trezit cu mâna acoperindu-mi gura, de șoc sau surpriză, ca și cum m-aș fi întrupat acolo, în lumea dezarticulată a gemenilor Claus și Lucas, trăind alături de ei ororile războiului, dar și dezumanizarea lor progresivă.

Iar asta nu este totul – fiecare dintre cele trei părți ne prezintă o nouă versiune a adevărului, care ne zdruncină convingerile de mai înainte, însă toate aceste îndoieli și confuzii se adaugă plăcerii și groazei care ne încearcă pe rând. Poate că vom reuși, în final, să pătrundem prin vălul mistificărilor, întrezărind un crâmpei de adevăr – însă nu vom ști cu certitudine dacă ne aflăm în dimensiunea corectă: în vis sau în lumea reală. Chiar dacă unele aspecte par exagerate și greu de crezut, narațiunea reușește să fie întotdeauna convingătoare – în ce mă privește, a fost o lectură care m-a tulburat profund.

17

Satantango – László Krasznahorkai

Citesc Satantango în casa părinților mei. Un bloc comunist, cu camere meschine și pereți subțiri, prin care zgomotul unui televizor pătrunde de la vecinul de deasupra. Ceva mai târziu, mama intră în cameră şi, după ce schimbăm câteva vorbe, adoarme pe pat. În curând, sunetele înăbuşite ale televizorului se amestecă cu uşoarele sforăituri ale mamei. Sunt expulzată din adâncurile misterioase ale romanului; las în urmă colonia, camerele fetide, sălciile bătute de vânt, revenind la realitatea mea comodă și banală. Arunc o privire în jur și devin conștientă de camera ordonată, căldura de sub pătură, prăjitura pe jumătate mâncată. Îmi astup urechile cu degetele și țin cartea deschisă cu ajutorul tălpilor. Treptat, cuvânt cu cuvânt, pot să aud din nou huruitul tunetului și răpăitul interminabil al ploii. Mâini nevăzute mă trag, cu putere, înapoi în universul sumbru al cărţii. Mă reîntorc în colonie, reintrând într-un ameţitor tangou al decadenţei. 

0