Miruna, o poveste – Bogdan Suceavă

„Miruna, o poveste”, de Bogdan Suceavă | Ed. Curtea Veche, 2008, 134 pag.

---

În această carte micuță, dar extrem de densă, Bogdan Suceavă a distilat chintesența imaginarului fabulos al satului românesc, mergând pe firul istoriei până la sursa de unde izvorăsc basmele, păstrătoare ale unor vremuri îndepărtate în care se întâmplau minuni, iar oamenii își împărțeau pământurile cu fiarele codrului și cu ființele supranaturale. „Miruna, o poveste” este o mică bijuterie de istorii stratificate, în care realitatea și fantasticul coabitează firesc, căci, în timpurile despre care se vorbește aici, babele făceau vrăji și trăiau sute de ani, icoanele vindecau și blestemele aveau putere, apa fântânilor se căuta cu bețigașe de alun, iar ielele se jucau cu mințile muritorilor rătăciți pe tărâmurile lor fermecate. Pe atunci, Codrii Vlăsiei erau întunecoși și nestăpâniți, iar oamenii din satul Valea Rea, ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, își duceau existența după legile ultimului vodă, complet uitați de administrația țării.

Cel care spune istoria fabuloasă a satului este Traian, naratorul fără chip și fără identitate (dar cu origine bine închegată), un posibil alter-ego al scriitorului, ai cărui bunici au trăit pe aceleași meleaguri despre care se povestește aici. Vocea lui Traian ne călăuzește pe cărările întortocheate ale timpului, purtându-ne în anii copilăriei petrecute la satul Valea Rea de pe Râul Doamnei, unde, timp de câteva veri, a ascultat extraordinarele povești ale bunicului, împreună cu sora lui mai mică, Miruna. Nicolae Berca – un bunic îmbrăcat cu haine din alte timpuri, a cărui imagine putea fi exponat de muzeu – era un om diferit de toți ceilalți, care ignora televizorul și radioul, dar încă urmărea desfășurarea istoriei în paginile ziarului Scânteia, adus de poștașul satului în amurg. Așa cum nu a mai făcut cu nimeni altcineva până atunci, bunicul și-a deschis tolba cu minuni în fața celor doi nepoți și, alături de ei, a retrăit totul istorisind, amestecând cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată.

Mulți ani mai târziu, când am stat de vorbă cu Miruna și ne-am amintit împreună acele zile, mi-a spus că acum își dă seama că noi am avut un bunic a cărui imagine ar putea fi exponat de muzeu, ca acelea care se pun în diorame, dacă fac parte dintr-un trib dispărut sau dintr-o populație exotică. Cât era în viață, nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să se gândească la asta, pentru că avea o voce ca de tunet, o privire care ardea și din când în când înjura cu atâta sete, încât mici tornade ridicau subiectul înjurăturii în aer și-l purtau zece pași mai încolo. (pag. 10)

În poveștile bunicului, uneori nepotrivite pentru o minte de copil, basmele cu zâne și Feți-Frumoși se amestecă cu istoriile familiei sale, bucăți de viață suspendate la granița dintre firesc și supranatural, care par să respire același aer fermecat, de legendă, în care negânditul și nerostitul devin posibile – și întâlnirea cu ielele, și vizitarea ținuturilor subpământene, și împlinirea blestemelor sau transformarea fiarelor în stane de piatră. Bunicul repovestește cele auzite de la tatăl lui, Constantin Berca, de pe vremea războiului de la Rahova sau din anii când acesta a primit pământ pe un deal sterp ce aparținuse Mănăstirii Argeșului. Pe atunci, satul Valea Rea, aflat deasupra castelului ielelor, era un loc furat codrului, un loc care nu se putea ține după legea omenească, ci după cea a sălbăticiei. Despre Constantin Berca, gura satului spunea că scotea fân din piatră seacă și că avea o candelă în care lumina se stingea pe dos față de restul lumii. El le apare copiilor drept un străbunic cu o faimă de nebun și vrăjitor, care se războia cu legea muntelui, omorând haite întregi de lupi ce-i călcau bătătura, și care măsura timpul cu o pendulă scumpă, nemțească, cum nu s-a mai văzut nicicând prin părțile acelea. 

Atunci l-au văzut oamenii satului pe Constantin Berca așa cum era: nici pe de-a-ntregul temător de Dumnezeu și credincios, nici pe de-a-ntregul sălbăticiune adevărată. Era jumătate om, jumătate fiară, și asta i-a făcut pe toți să se gândească mai bine despre rostul lor în munții aceia. [...] Și mai era ceva diferit la el. Constantin Berca lucra la câte un singur fapt odată și, până nu-l împlinea, nu trecea la următorul. Asta era nou la Valea Rea, acolo de obicei treburile se amestecau și nimic nu avea nici sfârșit, nici început. (pag. 28)

În imaginația Mirunei, istorisirile bunicului se plămădeau aievea, în ea a trecut o întreagă lume și a devenit moștenitoarea unui regat aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic. M-am întrebat care este rostul titlului și de ce nu este Miruna cea care ne călăuzește pe tărâmurile acestui regat fermecat – însă Traian ne spune mai târziu: ceea ce povestesc eu aici nu e nici jumătate din ceea ce ar fi știut oricare dintre ei să povestească, dacă s-ar fi gândit vreodată să facă asta. Cum ar fi arătat totul spus cu harul Mirunei, care putea citi visuri, iar într-o noapte l-a întâlnit pe îngerul poveștilor? Ea a istorisit poate copiilor și nepoților ei, însă nu lumii întregi. Traian, un martor umil care se consideră lipsit de haruri (mi s-a spus că nu pot citi nimic, nici măcar chipuri), și-a asumat rolul de păstrător și cronicar al moștenirii narative primite de la bunicul său, moștenire pe care vrea să o salveze de la uitare. Când din Valea Rea nu a mai rămas decât un cimitir cu cruci strâmbe, Traian se asigură că poveștile și numele nu vor fi uitate, chiar dacă istoriile sale nu au sens pentru nimeni altcineva. 

În „Miruna, o poveste”, Bogdan Suceavă a reînviat o societate tradițională cu o dinamică proprie, aflată în afara mersului vremurilor, guvernată numai de legile nescrise ale tradiției și de cele scrise ale stăpânirilor de mult plecate; odată cu ea, a renăscut și sentimentul de apartenență la o comunitate, sentiment care astăzi se regăsește cu greu sau a dispărut cu desăvârșire – după cum scrie chiar autorul în postfață. Totodată, scriitorul a reînsuflețit și minunatul ritual al poveștilor spuse de către bunici, care le-au auzit la rândul lor de la părinți și bunici, cei care au luat parte la întâmplările nemaivăzute și nemaiauzite sau au contribuit la transformarea lor în legende și basme. 

După cum spunea Nicolae Berca, un amestec bine potrivit de istorii ține pe spatele lui întregul Pământ și ajunge să ne explice lucrurile dinăuntrul lor înspre afară. Fără aceste povești care aduc aminte de felul în care au fost lăsate lucrurile, Ucigă-l toaca ar strica înadins cumpăna lumii și ar așeza-o după altă lege, după mintea și socoteala lui. Dar cât de mult trebuie spus unui copil, care nu este încă pregătit pentru lumea ce se deschide, golită de magie și plină de deziluzii, dincolo de granițele copilăriei? Și oare basmele trăiesc doar între aceste granițe infantile, credule, pierzându-și puterea și rostul odată ce mintea s-a eliberat de aburii mistificatori ai naivității? Sau ele reprezintă chiar fundamentul adultului de mai târziu, tiparul pe care e zidită lumea întreagă? Și, nu în ultimul rând, există doar o singură vârstă a poveștilor și a minunilor? 

Vara aceea m-am gândit dacă nu cumva viața se așază uneori în așa fel încât lucrurile iau înfățișarea cea mai tragică cu putință, și am început să bănuiesc că povestitorii pentru copii sunt parte a unei conspirații a adulților și fac în așa fel încât istoriile lor să nu semene cu viața, ci să ascundă sfârșitul [...], izolând lumea poveștilor de finalurile istoriilor „reale”. Abia mult mai târziu copiii ajung să deschidă ochii în lume și au parte de imaginea întreagă. Bunicul nu părea să facă parte din conspirație. (pag. 94)

Lumea lui de povești, a copilului de demult, avea să i se pară mereu cea mai apropiată imagine pământească a raiului. Bunicul ne-a spus că fiecare om ajunge mai devreme sau mai târziu să privească lumea cu ochii poveștilor pe care le-a ascultat în copilărie, că sufletul nostru trece prin salba de înțelesuri și minunății pe care le ascultăm în a noastră îndepărtată primă vârstă, și că apoi lumea întreagă e zidită pe tiparul acesta. (pag. 96)

Bogdan Suceavă vorbește în acest roman despre acea deformare a realității către ceva fabulos, magic, pornind de la fapte reale – procesul prin care iau naștere baladele și legendele, la care participă întreaga comunitate, dar mai ales „gura satului”, întreținută de babele care duc veștile și zvonurile mai departe, distorsionând evenimentele și născând false istorii. Acest fapt mi-a amintit de Ismail Kadaré și a sa preocupare obsesivă pentru originea mitului, pentru punctul de metamorfoză în care realitatea, atunci când este imposibil de explicat în întregime, se translatează pe tărâmul legendei. Mă întrebam mai demult dacă există în literatura noastră voci auctoriale care readuc la suprafață basmul, fantasticul, tradiția – iată că acum am găsit o astfel de voce (cel puțin în Miruna, o poveste), care își asumă rolul de cronicar și păstrător al magicului și al mitului, la fel ca rolul îndeplinit de Ismail Kadaré pentru Albania sau Halldór Laxness pentru Islanda.

Pe vremea aceea veștile despre ce fac oamenii, ce spun și cum trăiesc ei, se aflau din spusele Babei Fira, care avea să trăiască vreme de mai bine de două sute cincizeci de ani și pe care și eu și Miruna am cunoscut-o în vremea când eram mici și despre care bunicul ne-a asigurat că arată la fel ca în vremea copilăriei sale. Ea ținea gura satului, ea aducea știrile, știa tot și povestea mai departe. (pag. 25)

În luna mai s-a împlinit un an de când am primit „Miruna, o poveste”, cu o dedicație care spune: „Din povestea aceasta vin eu”. Îmi este peste putință să înțeleg de ce am așteptat atât de mult pentru a citi această carte minunată, care mi-a umplut sufletul de încântare la întâlnirea cu magia poveștilor din copilărie. M-a uimit sensibilitatea care se ascunde în scriitura lui Bogdan Suceavă (matematician de profesie) și delicatețea cu care surprinde cumpăna dintre vârste și vremuri, dar nu am mai fost mirată de umorul – ceva mai subtil aici – cu care eram deja familiarizată din excelentul roman Venea din timpul diez. Bogdan Suceavă îmi apare drept un scriitor talentat și versatil, care surprinde spiritul societății românești  – fie ea contemporană sau tradițională  – în narațiuni foarte bine construite, cu un limbaj care trece natural de la ironie la lirism, de la tonul tranșant la cel mângâietor. Nu știu cum va fi următoarea lectură (așteptările au crescut, e drept), dar presimt că surprizele plăcute nu s-au sfârșit.