Orbitor. Aripa stângă - Mircea Cărtărescu

Au trecut câteva săptămâni de când am terminat Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, însă amintirile acestei călătorii stranii, în care realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii ermetice, au rămas la fel de intense ca în timpul lecturii. Nu am cum să mă scutur de imaginile superbe pe care le naște proza lui Cărtărescu, căci mi-au rămas cizelate în memorie ca și cum ar fi făcut întotdeauna parte din mine, desprinse poate din rezervorul mai vast al visului universal, în care pătrunde și mintea mea în timpul somnului. 

Se spune că visul în literatură este demodat, însă regulile acestea absurde trebuie aruncate la coș când vine vorba despre Orbitor sau Nostalgia, unde oniricul este esențial și revelator, o parte intrinsecă a triplului domeniu pe care scriitorul se mișcă nestingherit. Poate că în mijlocul acestei cărți nu se află decât un urlet orbitor, apocaliptic, spune naratorul Mircea, cel care ne conduce prin labirintul de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care nu e lumea în care ne naștem, trăim și murim. 

Căci nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul cețos dintre tine și el. Felul în care înfășoară creierul meu de acum creierele mele de sub țestele tot mai mici, de os și cartilagii şi pieliță. Tensiunea și neînțelegerea dintre mintea de acum şi cea de acum o clipă, și cea de acum zece ani. Interacțiunea lor, amestecul lor una în imageria şi emoția alteia. Cîtă necrofilie e-n amintire! Cîtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Cîtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gîndindu-mă la mine de la diferite vîrste, ca tot atîtea vieți anterioare consumate, e ca şi cînd aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. (pag. 15)

După ce am citit Nostalgia, care mi-a plăcut nespus de mult, mi-am făcut curaj pentru primul volum din Orbitor, o trilogie care mi se părea extrem de dificilă. Temerile mele, care între timp s-au dovedit în mare parte nefondate, au fost alimentate de impresia rămasă din adolescență, când am citit prima dată Orbitor. Aripa stângă și n-am înțeles mai nimic. Nici măcar nu mai țineam minte dacă am dus cartea până la capăt, însă, cu această nouă lectură, am constatat că multe întâmplări și imagini îmi sunt familiare. E adevărat că unele bucăți-capitole sunt teribil de complicate și n-am înțeles mare lucru nici acum - poate nu degeaba scriitorul o numește o carte ilizibilă -, însă, în cea mai mare parte, romanul mi-a trezit furnicături de plăcere, m-a entuziasmat și m-a obsedat zile în șir. 

În bucățile inteligibile, Cărtărescu pare că scrie special pentru mine, căci subiectele și scriitura lui au inundat cu bucurie pură cele mai intime cotloane ale minții mele. Nu mă aștept să aibă același efect asupra tuturor, însă experiența mea cu primul volum din Orbitor se rezumă la asta: multă bucurie și enorm entuziasm, împletite cu o mare confuzie. Am simțit cum creierul mi s-a expandat treptat, primind toate aceste posibilități și închipuiri mirobolante, trăind preț de câteva zile într-o lume fantasmagorică la granița dintre realitate și imaginar - o lume lipsită însă de granițe, în care negânditul și neimaginatul devin posibile. 

Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu

Am fost fascinată de Bucureștiul văzut prin lentila scriitorului, un organism viu, într-o continuă metamorfoză: are rinichi care îi sunt striviți, clădirile demolate arată ca o dantură ruinată, orașul pare o machetă de sticlă umplută cu sânge. 

Uneori, organismul urbei împrumută elemente din anatomia feminină: cupolele clădirilor sunt sâni monstruoși și obraznici, apusurile văzute de la înălțime îmbujorează niște obraji imenși, ouăle de calcar ale ghirlandelor ornamentale conțin fetuși dezgustători, ușile sunt porți către galerii subterane, care conduc într-un întuneric plin de mister și necunoscut. Uneori, galeriile sunt moi și elastice, cu pereții străbătuți de vinișoare, ca și cum ar fi create din țesuturi vii, vascularizate, și conduc spre săli mistice, unde devenim martorii unor întâmplări uluitoare, cu o puternică tentă grotescă, iar uneori și cu o doză de brutalitate dificil de suportat. Erotismul străbate romanul ca un fir roșu ce se împletește cu cel albastru al rațiunii, cel violet al misterului, cel negru al morții și cel alb al purității.

Alteori, clădirile sunt conectate în mod misterios, căci, ieșind pe acoperișul unui mic bloc străjuit de gorgone, te poți trezi înapoi de unde ai plecat, în fața apartamentului de la etajul cinci al unui bloc socialist, unde, după toate regulile logice și estetice, n-ar trebui să existe nicio fărâmă de magie și mister. Și totuși, acestea există, căci nu locul, ci mintea celui care privește este cheia spre tărâmul tuturor posibilităților. Protagonistul Mircea se dovedește a fi un rezervor potent din care țâșnesc cele mai sălbatice și mai fanteziste închipuiri, proiectate pe pânza vastă a orașului.

A căuta un corespondent în realitate pentru aceste locuri este un demers zadarnic, căci multe dintre ele încep și se continuă doar în vise, trăind în mintea autorului în acea zonă în care visul nu poate fi distins de amintire - două elemente nedespărțite în vremea copilăriei. În proza lui, Cărtărescu restituie fascinația copilului care pătrunde în necunoscut și nefamiliar, atingând misterul fără a-l putea desluși pe deplin; un filon din acest filtru magic prin care este privită lumea continuă să existe în mintea scriitorului adult, care este stăpânul unui triplu imperiu alcătuit din realitate, halucinație și vis. 

Blocul, foișorul Miliției, lipit de el, aleea Circului şi ciuperca lui albastră înconjurate toate de plopi cu crengile sucite în entre-lacs renascentiste (...) par a trăi cu adevărat doar în mintea mea, ivite palide, spectrale dintr-un abis emoțional. Totul e straniu, fiindcă totul e de demult. Și fiindcă totul e-n locul acela unde nu poți distinge visul de amintire, căci aceste mari zone ale lumii nu erau pe atunci încă dezlipite-ntre ele. Și a trăi straniul, a simți o emoţie, a rămîne-mpietrit în faţa unei imagini fantastice înseamnă mereu unul și-același lucru: a regresa, a te întoarce, a coborî în miezul arhaic al minții tale, a privi cu ochii unei larve umane, a gîndi ceva ce nu e gîndire cu un creier care nu e încă un creier, și care contopește într-un miez de plăcere sfîșietoare ceea ce noi, crescînd, despărțim. (pag. 218)

Trecutul este cheia

În mansarda lui, aureolat de singurătate și nostalgie, un Mircea matur încearcă să înțeleagă cine este și să-și amintească ceea ce nimeni nu-și poate aminti. Întotdeauna a sperat că viața lui va avea un sens, chiar dacă acest sens îi va rămâne inaccesibil. Textul pe care-l scrie în fața ferestrei rotunde, la ultimul etaj al unui bloc stacojiu de pe strada Uranus, reprezintă sudoarea, sperma și lacrimile de pe cearceaful unui bărbat tânăr.

Incapabil să își imagineze viitorul, el suge o măduvă stranie din oasele amintirii, străbătând un cimitir al vieților anterioare consumate, regresând spre obârșie pe cablul ombilical ce leagă eurile fiecărui moment - un șir imens de păpuși rusești, fiecare gravidă cu cea dinaintea ei, și totuși născându-se din ea. Este vorba totodată și de o călătorie lăuntrică, de incursiuni în corpul material urmând o hartă absconsă, care indică o geografie interioară cu locuri greu accesibile și încăperi interzise, unde Mircea capătă acces prin versuri sau muzică. 

Visele recurente cu un zgomot amplificat până la flacără, avute în adolescență, îi dau sentimentul predestinării și convingerea că este chemat către ceva, deși este ținut în anticamera înțelegerii. Își dă seama că trecutul lui este cheia, că trebuie să înceapă marea lectură. Însă memoria lui, insecta adultă a cărei larvă este viața lui, pare un muzeu-capcană unde totul este fals, unde nu știe încotro să se uite și în cine să se încreadă. Fiecare vârstă și fiecare casă în care a locuit este un filtru care le deformează pe cele anterioare. Uneori, apar rare străfulgerări de amintiri fidele, din vremea când vedea lumea cu ochi mari și gândea cu un creier mic, rudimentar.

Eram chemat către ceva, se arătau semne, coincidențele se înmulțeau, în minte mi se arătau imagini imperioase şi ciudate, dar eram ținut mai departe în antecamera înțelegerii. Aş fi preferat tortura eternă, dacă eram predestinat torturii. Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep o dată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înțelegerea. Nu știam dacă șirurile vieții mele (voci şi atingeri, nori şi orașe, rîsete şi pămînt plin de rîme) se citesc vertical sau orizontal, de la stînga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuia să merg înainte și înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere pictografică sau fonetică, dacă este o scriere. (pag. 312)

O căutare și o reinventare

În textul și în corpul lui este închistat adolescentul Mircea, care, de la fereastra camerei sale dintr-un bloc de pe Ștefan cel Mare, îmbrățișează cu privirea întregul București ce îi pătrunde în corp și în creier. Orașul îl spionează la rândul său pe băiatul retras și melancolic, adâncit în gânduri, care scormonește în cele mai obscure unghere ale memoriei pentru a recupera locurile prin care a trecut de la naștere: case și camere ca niște compartimente de cochilie ce s-au astupat pe rând, barându-i accesul spre trecut. 

Mi-a venit în minte o imagine din extraordinarul roman al lui José Donoso, Obscena pasăre a nopții, unde personajul principal zidește ușile și ferestrele Casei de Exerciții Spirituale a Încarnării din Chimba, ascunzând camerele și coridoarele în spatele unor pereți falși - așadar, un proces inversat față de cel pe care-l urmează protagonistul Mircea, care se luptă să înainteze contra curentului temporal, zgâriind câte puțin ușile ce se pot dovedi în orice moment doar butaforii pictate pe pereți, sfărâmând câte puțin zidurile aparent impenetrabile care-l izolează de primii săi ani de existență. 

Însă, după cum ne dăm seama curând, demersul lui de reîntoarcere în timp depășește cu mult granița nașterii sale: călătorim odată cu naratorul în timpurile legendare ale întemeierii așezării Tîntava de către neamul Badislavilor, dar și în tinerețea mamei lui Mircea, Maria, care l-a fascinat întotdeauna pe băiat în ciuda aparentei sale simplități. Mama, cea al cărei trup a devenit un teritoriu interzis, înstrăinat bucată cu bucată, pe măsură ce copilul a crescut. Așa cum recreează Bucureștiul, Mircea reinventează o istorie fabuloasă a familiei sale, în care mama - acea femeie neutră, pentru care și-a pierdut la un moment dat adorația - este înzestrată cu o existență extraordinară, primind un rol esențial și căpătând dimensiuni monumentale, de idol și ființă mitologizată.

Predestinare și metamorfoză

În lungile plimbări pe străzile orașului, Mircea caută cu febrilitate compartimentele zidite ale cochiliei sale, case visate și case pe jumătate închipuite regăsite uneori în realitate. El are impresia că nimic nu este întâmplător și că se mișcă pe un drum predestinat, iar cineva creează în jurul lui existență. Cu o vanitate care pe unii cititori i-ar putea deranja, Mircea se vede pe sine așezat în centrul unei pânze complicate, unde obiectele și ființele sunt create special pentru el, timp de câteva clipe, atât cât le privește și interacționează cu ele. 

Scaunul nu avea istorie, ci se zămislise acolo pentru doar o oră, într-o casă clădită pentru o oră, locuită de o fată cu sînii deja mari și rotunzi, dar fără calități, fără moliciune și căldură, fără structură internă. Dacă m-aş fi apropiat de Anca şi i-aş fi mîngîiat sînii, ei şi-ar fi căpătat atunci, pe loc, elasticitatea şi parfumul, ca să şi le piardă apoi instantaneu. Mă mişcăm încet, pe un drum predestinat, şi cineva crea în jurul meu existenţă. Da, eram sigur: mi se construia viața, un artist metafizic inventa secundă de secundă miliardul de amănunte, butaforie exuberantă și răpitoare, suprafață irizată dincolo de care era poate o radianță omogenă, sau indescriptibilul. Firește, această imensă aparență putea oricînd să-și asume și aparența profunzimii. (pag. 82)

În peregrinările lui apar de nicăieri personaje bizare, cu nume care protagonistului îi sunt familiare, nu însă și nouă, voyeuri inopinați într-o poveste care nu ne aparține: Anca, cea cu țeasta tatuată, Herman, un paznic la granița cu altă lume, Felicia, care rămâne doar un nume fără istorie. Sunt oameni compleți, lipsiți însă de interioritate, făcuți să existe, dar fără a percepe existența, ca și cum au fost creați pentru a popula istoria altcuiva - o urzeală densă a unui păianjen gigantic în care sunt prinși cu toții, fără a putea evada. 

Egocentrism, control, subordonare, zeificare. Privind în centrul rețelei de desene minuscule tatuate pe țeasta Ancăi, Mircea are revelația întregului, un Tot care are chipul lui. El își observă corpul în oglindă, fără a înțelege cum funcționează aparatul fragil de materie organică, temându-se că va pierde controlul asupra lui; în același timp, își dorește ca această siguranță interioară a mobilității să se extindă dincolo de granița pielii, astfel încât orașul să devină propriul său corp artificial, pe care să-l poată manevra.

Uneori, au loc metamorfoze (trupurile, adesea cele moarte, sunt transformate în coconi și larve cu trompă), iar identitățile migrează de la un personaj la altul: prințesa din halucinație, cu oribila ei tumoare, se transpune într-o banală femeie de la Obor; Herman din istorisirile Ancăi apare la etajul opt al blocului de pe Ștefan cel Mare, unde este un vecin bețiv și cocârjat care trezește teama copilului Mircea. 

De la fluturi la entități absconse

Orbitor. Aripa stângă este o carte ca un insectar, căci peste tot sunt larve, păianjeni și fluturi reali sau metaforici: marea pată roșiatică în formă de fluture de pe șoldul Mariei, inelul Mioarei, cu un fluture a cărui aripă dreaptă este trasată cu o linie fermă, iar cea stângă din puncte, fluturi uriași care însămânțează femei și bărbați deopotrivă. Forma se regăsește și în anatomia umană: fluturul uterin și cel al coloanei vertebrale, creierul care seamănă cu un lepidopter ale cărui aripi sunt întinse în ambele emisfere cerebrale ale craniului. 

Lumea este observată la toate nivelele sale ierarhice, de la cele mai neînsemnate ființe până la făpturi gigantice de natură divină, pe care mintea umană nu le poate cuprinde, ci cel mult intui. Pornind de la insecta minusculă dintre paginile cărții, care nu știe că lumea ei înseamnă ceva, că poate fi citită, și pentru care Mircea poate reprezenta un Dumnezeu, devenim conștienți de posibila existență a unei entități colosale, care își deschide pleoapele spre o lume orbitoare de un grad mai înalt, cineva sau ceva care ține în mâini lumea noastră, așa cum Mircea își pleacă privirea asupra cărții în care trăiește nevolnica insectă. Însă dacă este așa, ce minte ne-ar trebui oare pentru a înțelege cartea în care ne găsim?

Mircea vorbește, printre altele, despre faptul că suntem ființe amfibii între cer și pământ, larve ale unei ființe astrale. Deși am avut norocul să nu ne naștem râme sau bacterii lipsite de senzații și conștiință, e posibil să nu cunoaștem vreodată adevăratul univers, în raport cu care mintea umană reprezintă doar o mizerabilă conștiență. Religiile sunt organe senzoriale cu care lumea noastră pipăie ceea ce ne transcende și ne creează; după cum spune naratorul, religia este singura cale pe care mintea o poate imagina, singura ieșire din lume pe care o poate detecta. De la atributele religiei putem începe căutarea unei ieșiri spre adevărata lume, care nu este cea în care ne găsim; o ieșire care nu există până nu începem să o căutăm, și pe care o putem găsi pe neașteptate într-o carte, un tablou sau un gând.

Teorii ermetice

Despre ce este vorba în fragmentele pe care nu le-am înțeles decât într-o mică măsură? Ei, tare aș vrea să-mi explice și mie cineva. Acestea sunt un amestec dens și nebunesc de fizică, biologie și fiziologie, chimie și anatomie, ezoterism și spiritualitate hindusă. Declan, prietenul cu are am citit și am discutat cartea, m-a sfătuit să abandonez încercările mele disperate de a înțelege (unele pagini, pe care le-am citit de nenumărate ori, au ajuns să mă frustreze), căci interpretările nu vor avea oricum o finalitate, și să mă las legănată de dulcea neștiință și de curgerea narațiunii, abandonându-mă ideilor abstracte transformate într-un soi de zumzet melodios. Totuși, despre ce este vorba? 

Despre trecut, care reprezintă totul, și despre viitor, care e înstrăinare, depărtare, răcire. Stăm între trecut și viitor ca un corp de fluture între cele două aripi ale sale - pe una o putem folosi la zbor, cealaltă ne este necunoscută - așadar, cum putem zbura cu o singură aripă? 

Despre faptul că trăim în două medii diferite, iar în noi există o simetrie și o bipolaritate: un pol animal (care corespunde spațiului, căutării, mișcării) și un pol vegetal (care aparține timpului, sufletului, pasivității imobile). Diafragma desparte creierul de gonade, spiritul de materie, memoria de dragoste, spațiul de timp, paradisul de infern. 

Despre o super-minte al cărei fundament este memoria și o memorie universală, Akasia, care cuprinde și distruge ideea de timp. Despre memoria umană care cunoaște doar dimensiunea trecutului și este o mocirlă atomică considerată pe nedrept un fenomen uimitor. 

Despre binele și răul care se acuplează printr-o punte de fire nervoase în marele Creier ce ne visează, despre faptul că participăm deja la Dumnezeire și facem parte din mașinăria care ne inventează moment cu moment. Dar cine este acest țesător, acest constructor care ne visează și care ne-a născut?

Despre un complot între forțele luminii și ale întunericului, care urmărește schimbarea, crearea unei lumi noi, dincolo de bine și de rău, ceva inuman, intangibil, de neînțeles. Despre un ritual sângeros și crud care cere un sacrificiu pentru a fi posibilă nașterea unei ființe care poate pătrunde dincolo de tegumentul lumii cunoscute. 

Am remarcat totuși unele aspecte mărunte, care pot trece neobservate: [spoiler] lunganul fragil și palid din spital, care suferă de acromegalie (pag. 262), pare a fi Egor din povestirea REM. Coridorul în spirală prin care înaintează Maria (pag. 115) este de fapt trompa unui fluture; n-am înțeles însă ce poate reprezenta construcția din capăt, alcătuită din trei piese - poate un pelvis femeiesc sau o coloană vertebrală alături de coastele simetrice, în secțiune transversală. [spoiler]

Oh, Doamne, singurătatea este doar un alt nume pentru nebunie. Știu bine că nu voi putea niciodată să modific prin voință proprie nici măcar procesul de cariere a dinților mei. Știu că nu pot dicta nici unei zecimi din propriul meu corp. (...) Imaginea înfricoșătoare a morții nu-i pentru mine neființa, ci ființarea fără ființare, viața terifică a larvei de țînțar, a rîmei, a scoicilor pe fundul abisului, carnea vie și inconștientă din care cu toții sîntem bricolați. Vedem lumina cu niște ouă cornoase pline de jeleu, o transformăm în impulsuri electrice și-o transferăm unei grămezi de mucilagii umede dintr-o cochilie de calcar. (...) N-o să putem înțelege niciodată cum poate exista ceea ce, de-a lungul vieții noastre, n-am văzut, auzit, gustat, mirosit și pipăit niciodată. Viața noastră - limitată la universul nostru, înfășurat pe hoitul nostru ca un lințoliu, ca bandajul înstelat al mumiilor. Lumea noastră - cîmpul senzațiilor noastre. Mucegaiul pufos de lumină care ne-acoperă pupilele, pîsla sonoră care ne crește pe timpane. (pag. 213)

Scene și viziuni hipnotice

Romanul este străbătut de imagini extraordinare, pe care mă îndoiesc că le voi uita prea curând. Un loc aparte îl ocupă peisajul nepământean al unui oraș fantomatic, cu temple și palate de marmură trandafirie, cu ziduri și statui sfărâmate la poalele cărora se află marea. Cînd am văzut prima dată hidoasele, înspăimîntător de frumoasele palate-n ruină ale lui Monsu Desiderio, am ştiut că și el a fost acolo, spune Mircea. Monsù Desiderio este numele dat unui artist despre care s-a crezut că a pictat acest gen de scene arhitecturale bizare și fantastice la începutul secolului 17. Ulterior, s-a dovedit că lucrările atribuite acestui Desiderio aparțin de fapt unor pictori distincți: François de Nomé, Didier Barra și un al treilea al cărui nume este necunoscut. (sursa info)

Pictură de Monsu Desiderio (Francois Nomé) - sursa

Alte imagini și tablouri vivante sunt la fel de puternice și persistente: Criștii răstigniți pe crucile de metal ale stâlpilor electrici; proteza găsită în geanta mamei și suprapusă pe cerul incendiat de asfințit, în jurul căreia se alcătuiește, fantomatic, statura uriașă a mamei; femeia goală din lift care a născut și a alăptat un imens fluture albastru; băiatul cu un păianjen în țeastă, a cărui umbră este jertfită într-un ritual păgân; râul înghețat sub care dormitează lepidoptere gigantice, cu carne sticloasă și aripi ca pânzele de corabie; imensa sală subterană cu statui infirme și galerii ce se încolăcesc pe distanțe interminabile; morții neglijați de rudele lor zăpăcite de aburii macului, care ies din satul lor subteran și se răzbună; personajele secundare care pătrund în zonele încă nescrise ale poveștii, unde totul se estompează, se resoarbe și dispare.

Curînd, noaptea îi deveni suspectă. Străduţele mocirloase se multiplicau, iar stelele, deasupra, nu mai erau aceleași: stinse și apropiate ca un decor naiv. Gardurile, de-a lungul cărora își trecea degetele, distrat, căpătară un luciu de carton. (...) "Ce dracu", își spuse tînărul, trecîndu-și o mînă prin păr. Părul îi era acum compact ca o bucată de cauciuc. Cînd mîna-i coborî peste față, simți trăsăturile tocite, înmuiate, ca modelate în porțelan. Spațiul vizual însuși se-mpăienjeni. Costel își privi, ca un somnambul, mîna stîngă: degetele se resorbeau ușor în lățitura palmei. Într-o străfulgerare, își dădu seama că iese din Poveste, că a ajuns în ariile laterale, unde totul se hașurează, într-o lume care abia se formează, cu spațiul şi timpul ei abia înmugurite. Înaintă totuși, pînă cînd din el nu mai rămase decît înaintarea. Lumea era acum murdară și diformă ca plastilina în care-ai amestecat toate culorile, toți omuleții, toți pomișorii. Curînd, orice însușire se resorbi în matca ultimă: noaptea. Ce se disipă și ea în negîndit, nescris, neexistent. (pag. 207)

Editura: Humanitas, 2002

Număr pagini: 347