Profeții din Fiordul Veșniciei – Kim Leine

► „Profeții din Fiordul Veșniciei”, de Kim Leine ◄

Ed. Polirom, 2015, 476 pag. | Traducere: Carmen Vioreanu

Titlul original: „Profeterne i Evighedsfjorden”, 2012 | Țara: Norvegia

---

Pentru mine, „Profeții din Fiordul Veșniciei” a fost un roman extraordinar, care mi-a trezit o adevărată foame de lectură: am citit până târziu în noapte, luptându-mă cu pleoapele care se închideau, pentru a mai da gata o pagină și încă una. Cartea are sute de pagini cu litere mărunte, dar, cu toate acestea, nu le-am simțit ca pe o povară. Mă întreb acum în ce constă oare farmecul acestui roman, care nu se remarcă prin fraze și idei încâlcite, nici printr-o scriitură elaborată și nici prin întorsături de situație care lasă cititorul cu gura căscată. Și totuși, atmosfera lui obsedantă m-a învăluit precum ceața opacă din fiordurile groenlandeze, bântuind prin cotloanele minții mele ca un șir nesfârșit de umbre înghețate. 

Singurul artificiu stilistic la care recurge autorul este intercalarea planurilor temporale și a firelor narative care urmăresc diversele personaje, însă nu într-un mod care stârnește confuzie, ci unul care ațâță și mai tare interesul. Este o anume limpezime și naturalețe în cartea lui Kim Leine, care se reflectă mai ales în scriitura lui – o scriitură clară și alertă, puternic vizuală, cu fraze scurte care țăcăne rapid, cu o concizie impresionantă (n-am găsit aproape nimic redundant în cele cinci sute de pagini), cu momente de umor negru și cu alăturări inspirate de cuvinte, pe care le-am apreciat cu atât mai mult cu cât aceste subite izbucniri de lirism nu par nici menite să impresioneze, nici rezultatul vreunui curs de scriere creativă.

Scopul călătoriei este așezarea din Fiordul Veșniciei și creștinii de acolo, care aparent au început să aibă concepții greșite și să se dedea ereziilor. (...) Trec pe lângă mai multe așezări părăsite, urme de corturi, temelii de case, morminte recent amenajate. Majoritatea locurilor par că nu mai sunt locuite de ani de zile. Într-un golf prin care trec câteva zile mai târziu, apa e adâncă doar de vreo trei metri și limpede ca sticla. Bjerg îl aude pe preot strigând ceva, iar femeile se opresc din vâslit. Pe urmă vede. Pe fundul acoperit cu nisip alburiu se află mai mulți morți, pe spate, cu brațele întinse pe lângă trup, părul lor lung de păgâni li s-a desprins de pe curelele bătute în perle, cu care îl aveau strâns, și fâlfâie în curentul de apă. Fețele au dispărut, vede peștișori care se ascund în orbite. (pag. 209)

Poate că romanul mi-a plăcut atât de mult pentru că în paginile sale este cuprinsă natura umană cu vasta ei paletă de nuanțe, de la roșul aprins al patimii până la cenușiul murdar al mizeriei. În „Profeții din Fiordul Veșniciei”, Kim Leine a adunat laolaltă grotescul, violența, sexualitatea, fervoarea, nebunia, misticismul, credința, umilința, josnicia, setea de libertate și o sumedenie de particularități scabroase ale existenței omenești, care, odată puse în cuvinte, devin brusc amplificate și greu de suportat. Pe scurt, o lectură cât se poate de fascinantă și, de ce nu, chiar educativă. Însă mai există un motiv pentru care am iubit acest roman: cadrul în care este explorată natura umană este unul fabulos, reprezentat de o lume care mie îmi era complet necunoscută – Danemarca, Norvegia și Groenlanda secolului 18, reconstituite de Kim Leine din fapte istorice cimentate generos cu mortarul imaginației. 

Romanul începe cu o crimă: o femeie este împinsă peste marginea abruptă a unei stânci, lăsând în urma ei o mare enigmă și „un țipăt vertical, ca o linie denivelată trasată cu o bucată de cărbune”. Cine este ucigașul și cine este victima vom afla mai târziu, pe măsură ce povestea își desface strat după strat de istorii uimitoare, care ne învăluie și ne absorb, purtându-ne, rând pe rând, în tot felul de locuri nefamiliare: pe străzile înguste din Copenhaga, unde pereții caselor sunt atât de apropiați, încât din cer se mai vede doar o linie subțire; pe un drumeag de țară din Norvegia, unde iarba a crescut, verde și înaltă, între urmele de roți; pe insule din Groenlanda măturate de apele Mării Nordului și de patimile și suferința celor care le locuiesc; sau într-un fiord cu meandre nesfârșite, învăluite în cețuri, unde trăiește un cuplu de profeți și comunitatea inuită ce a luat naștere în jurul lor. 

Firul imprevizibil al cărții, urmărit pretutindeni de pătrunzătorul ochi auctorial, este Morten Pedersen*, un tânăr norvegian care sosește la Copenhaga pe 1 iunie 1782, pentru a studia teologia. Tânărul, care ulterior își ia numele de Falck, este atras mai degrabă de medicină, însă el este constrâns de tată – profesor într-un sat din Norvegia și cel care îi finanțează șederea în capitala Danemarcei – să devină preot, la fel ca bunicul și străbunicul lui. 

*Este, oare, vreo aluzie la scriitorul norvegian Knut Hamsun, al cărui nume real a fost Knud Pedersen și care a făcut parte dintr-o familie cu șapte copii, la fel ca protagonistul lui Kim Leine?

Fascinat de acest oraș zgomotos, „devastat de epidemii și incendii și de un șir de regenți bețivi și nebuni”, înconjurat de atâtea lucruri noi și interesante de urmărit, Morten Falck se aruncă în tot felul de experiențe bizare pentru a-și potoli insațiabila curiozitate. Participă la autopsii într-o pivniță a Academiei de Chirurgie, pescuiește cadavre din canale pentru a-și suplimenta veniturile precare, spionează acuplările din zonele pustii de la marginea orașului, cutreieră prin cele mai insalubre cartiere, care mișună de șobolani și prostituate, căci Morten Falck este atras de mizerie, dar și de moarte, în care vede „o putrezire sinceră și lipsită de compromisuri”. 

Se adâncește în observații legate de natura umană, urmărește, la adăpostul cinismului și al deziluziei, raporturile, interacțiunile și tranzacțiile dintre ceilalți oameni. Vrea să experimenteze și să învețe, pentru ca nimic să nu-i rămână necunoscut, dar setea lui de cunoaștere are unele limite, iar mintea sa refuză la început întâmplările ce par mai degrabă halucinații. În interiorul lui se duce o luptă continuă între plăcere și datorie, între cunoaștere și păcat, căci „pe el viața adevărată îl interesează, prostituatele și florile și traficul din oraș și râurile de mizerie care curg de-a lungul străzilor”. Mai târziu, luptei lăuntrice i se adaugă conflictul dintre pragmatism și convingerile religioase, dintre raționalism și experiențele mistice prin care trece. 

La 31 de ani, Morten Falck primește un post de misionar în colonia Sukkertoppen din Groenlanda, către care pornește într-o lungă călătorie pe mare, „când pesmeții mucegăiesc, butoaiele cu carne put ca niște latrine, iar heringii mișună de larve”. Este primul pas dintr-o aventură căreia nu știe dacă îi va supraviețui. Despre sălbaticii de acolo se zvonește că au o mulțime de obiceiuri oribile și dezgustătoare, că se spală în propriile excremente și mănâncă carne putrezită, fără să fie clar dacă pot fi considerați oameni sau un fel de animale. 

El nici măcar nu e prea credincios, mântuirea și libertatea prin suferințele lui Hristos sunt în cel mai bun caz metafore pentru el, în cel mai rău doar vorbe goale. El nu folosește rugăciunile pentru a se întări, sunt doar o înșiruire confuză de cuvinte fără noimă, în al căror conținut nu crede. E nevoit să se sprijine pe raționalismul lui rece, se gândește el, vrea să alunge întunericul din colonie, din capul păgânilor și al colonizatorilor întunecați la minte, vrea să-i învețe, să lumineze colonia cu rațiune și iluminism. (...) Zece ani, gândește el descurajat. Ce-o să facă zece ani din mine? (pag. 96)

Groenlanda, o țară în care viața decurge ciclic, „timpul trece încet și anii trec repede”. Umezeală și ceață, o mare nesfârșită și munți ce sfâșie cerul, întuneric și frig, liniște și dezolare, păduchi în peruci, păduchi în saltea, păduchi în haine, mâncare proastă și insuficientă, boli și vedenii, suferință și moarte. O țară ai cărei băștinași poartă, la nevoie, masca indiferenței, ca și cum, dincolo de ochii lor goi, nu ar exista niciun fundament emoțional. Un ținut rece și inospitalier, cu ierni cumplite, unde încălțările și hainele din piele devin adeseori „mâncarea tradițională a foametei”, unde mamele inuite își omoară copiii pentru a le cruța suferința, iar bătrânii pleacă în pustietatea înghețată și nu se mai întorc. Groenlanda, o țară pentru bărbați adevărați – danezi care îi corup pe băștinași prin desfrâu, bani și băutură, preoți care se culcă cu tinerele pe care le catehizează, umplând țara de metiși blonzi și pistruiați. 

Pentru Morten Falck, Groenlanda este mijlocul prin care vrea să dea un sens vieții sale și să spele păcatele pe care le-a săvârșit. Însă Groenlanda se dovedește a fi mijlocul care-l afundă și mai adânc în mocirla păcatului, pentru a-l arunca apoi, fără veste, pe culmile extazului religios. Raționalismul său este supus la grea încercare în acest ținut pustiu, strâmt și întunecat, cu o cultură și un ritm al vieții complet străine, unde este înconjurat de păgâni „puțind a ulei de pește și a piei tăbăcite cu urină”, care îl privesc ca pe un comediant. Îi este teamă, într-o anumită măsură, de firea lor vicleană și lipsită de scrupule, „de întunericul tainic pe care îl reprezintă ei, de cunoașterea lor adâncă asupra morții și nepăsarea din viață, de independența lor plină de păcate”. 

Mânat de o curiozitate puternică și de intenții bune, Morten Falck lasă în urma sa o întreagă procesiune de deznodăminte dezastruoase și experimente ratate, căci întâmplările și alegerile sale se anulează reciproc. Eșuează în rolul de îndrumător spiritual, nu intervine pentru a schimba cursul evenimentelor, „știe că e slab și își îngăduie lui însuși să fie slab”, coboară prin cele nouă cercuri ale înjosirii, fără să atingă fundul. 

Totul se duce în jos, gândește el, totul poartă în sine un dor pentru adânc, pentru întunericul și mizeria de acolo de jos, tot ce e uman și creat de om poartă înăuntrul său o repulsie față de lumină, față de curățenie, față de ascensiune, de cer. Putem urca o clipă, sigur că da, prin credință, prin puterea voinței și prin rugăciuni, prin rațiune și cunoaștere, poate chiar prin iubire, dar vom căuta întotdeauna să coborâm, în murdărie și șanțuri. (pag. 146)

Laitmotivul romanului și semnul sub care stau multe dintre alegerile lui Morten Falck sunt următoarele cuvinte ale lui Jean-Jacques Rousseau: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri! Obsedat de această frază aparent contradictorie, Morten își dă seama că nu este o constatare resemnată și cinică despre viață și om, ci un îndemn ca omul să își arunce lanțurile. Prin multe dintre acțiunile sale, misionarul încearcă să se elibereze de el însuși, dar și de cei care îl țin captiv într-un fel sau altul; Gulliver este pentru el un antimodel, căci pretutindeni este același și nu are capacitatea de a se adapta.

[spoiler] În drum spre colonia Sukkertoppen, Morten Falck crede că logodna a fost un lanț, la fel ca familia și țara natală, la fel ca postul de preot într-o parohie liniștită din Danemarca, însă el nu s-a lăsat prins, ci s-a eliberat, iar lanțul se va rupe cu adevărat când va ajunge în Groenlanda. După trei ani, încă nu-și regretă alegerile, chiar dacă prețul pe care l-a plătit a fost destul de mare: trăiește în condiții mizere și insalubre, luptă zilnic împotriva întunericului spiritual, iar visul său de a elabora un tratat despre flora și fauna Groenlandei s-a spulberat odată cu pierderea unui ochi. După șase ani, își dorește cu disperare să se întoarcă pe meleagurile natale și ajunge să creadă taman pe dos, că lanțurile sunt îndatoririle pe care le are în colonie, la fel ca păsurile, secretele și viciile celorlalți oameni, de care nu poate scăpa. Revenit acasă, un anonim printre străini, simte că s-a apropiat de libertatea de care vorbește Rousseau. Dar, în scurt timp, începe să se plictisească de monotona bucurie de a trăi, se întreabă cine este el de fapt și dacă nu cumva viața lui nu e altceva decât un șir de coincidențe. În final, se întoarce în Groenlanda, singurul loc în care poate exista, abandonându-se lanțului care îl leagă pe vecie de văduvă, cea care îl urmărește pretutindeni ca o umbră fidelă, chemându-l înapoi. [spoiler]

Autorul lui favorit este în continuare Rousseau. Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri! Aceste două propoziții principale încă îl impresionează mult, înțelegerea că există un „și” care le leagă, nu un „dar”. Nu există nici o antiteză între cele două afirmații. Omul s-a născut liber. Și e în lanțuri. Îl trece un fior de fiecare dată când citește asta. (...) Rousseau, gândește el, cu concepția sa asupra naturii și a omului, poartă la urma urmei o parte din responsabilitatea pentru faptul că el se află aici, sub puntea unui vapor mic, în drum spre un post de misionar printre sălbatici. Tânjește să întâlnească oameni în starea lor naturală, oameni liberi, necorupți; poate că tânjește și să găsească o stare naturală în el însuși. (pag. 74) 

Personajele romanului revin mai devreme sau mai târziu la chestiunea libertății – atât cea individuală, cât și a unei națiuni –, căutând indicii, manifestări și aparențe ale acesteia. O întrebare care stă pe buzele multora este următoarea: Omul acesta este mai liber decât mine? Sau este vorba de o căutare zadarnică, un bun iluzoriu, o valoare intangibilă? Este oare un semn al libertății faptul că danezii secolului 18 nu sunt îngenunchiați de perspectiva unei vieți scurte, urmate de o moarte dureroasă, ci se dedau la tot felul de distracții? Sunt eschimoșii mai liberi decât europenii pentru că trăiesc după cum le dictează sălbăticia lor, pentru că locuiesc laolaltă goi, dând frâu liber instinctelor și senzualității, lipsiți de rușine și de morală creștină? „Toți oamenii sunt legați cu șireturi într-un fel sau altul”, spune un fierar care încearcă să desfacă corsetul unei doamne respectabile, care și-ar fi dorit să fie o pasăre, pentru a zbura din colonia care o sufocă. 

Maria Magdalene se gândește mult la copilăria ei. Era o viață nomadă, verile și le petrecea în arhipelag, împreună cu familia, iernile în apropierea coloniei, locuiau în corturi din piele și în colibe de pământ, totul avea un caracter provizoriu. Trăiau în mizerie, însă mizeria avea într-un fel o funcție, era naturală și nu îi deranja. Abia când devii creștin, gândește ea, mizeria devine mizerie, ceva ce trebuie evitat și înlăturat, ceva rușinos care miroase urât. (pag. 150)

[spoiler] Mai este, desigur, și libertatea pe care o caută comunitatea profeților, căci țara este a lor și vor să o elibereze de danezii bețivi și curvari. Titlul romanului este inspirat de un articol scris de preotul groenlandez Mads Lidegaard, despre o comunitate de inuiți care a existat în realitate, formată în jurul pescarului Habakuk și a soției sale, Maria Magdalene, care avea viziuni de natură divină. A fost o colectivitate bine organizată, cu cea mai mare concentrare de groenlandezi din istoria țării, care trăiau în așezarea Igdlut din fiordului pe care danezii l-au numit Evighedsfjorden, Fiordul Veșniciei. În sânul acestei comunități de fanatici a apărut scânteia libertății, care, poate nu întâmplător, a coincis cu Revoluția Franceză din 1789. Băștinașii din Igdlut renunțaseră la viața nomadă, își educau copiii fără a apela la pedepse corporale sau verbale, aveau un loc de provizii comun și fonduri de ajutorare a celor nevoiași sau bolnavi – un soi de comunism incipient care funcționa admirabil, până la risipirea lui brutală de către coloniștii danezi, care i-au acuzat de fanatism și încălcarea legilor. [spoiler]

În Profeții din Fiordul Veșniciei am regăsit, într-o oarecare măsură, atmosfera din romanul islandezului Halldór Laxness, „Sub ghețar”. Cât am tremurat pentru soarta vacii Roselil, așa cum m-a înduioșat și vițelul amărât din parohia de la ghețar! Și cât m-a întristat vânătoarea maniacală de balene și cașaloți, uciși fără măsură pentru a satisface nevoile frivole ale femeilor europene! A fost trist, de asemenea, să pătrund în coloniile daneze și să cunosc influența negativă pe care europenii au avut-o asupra inuiților, cruzimea cu care împărțeau dreptatea după bunul plac, lăcomia și josnicia multor colonizatori, purtarea reprobabilă a misionarilor trimiși pentru a-i boteza și mântui pe păgâni („Catehizarea poate fi dureroasă. Riști să rămâi gravidă”, spune un personaj feminin) – și totuși, dacă se poate spune asta, situația pare să fi fost ceva mai blândă decât în coloniile altor regate. Chiar dacă, la prima vedere, personajele par împărțite în două tabere, cei buni și cei răi, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple, la fel cum nici religia nu este înfățișată de Kim Leine doar în alb și în negru. Este vorba de o robie cu două fețe, alimentată de năzuința tinerelor inuite de a învăța să scrie și să citească, de dorința băștinașilor de a deține lucruri europene, de necesitatea de a supraviețui iernilor aspre, care îi determină să renunțe la libertate pentru a avea parte de siguranța relativă a coloniilor.

Pregătirea profesională a lui Kim Leine – care a lucrat multă vreme ca asistent medical în Danemarca și în Groenlanda – își pune amprenta pe o sumedenie de întâmplări și aspecte ale acestui roman, de la pasiunea pentru medicină a lui Morten Falck și tratamentele pe care le aplică, la mortalitatea infantilă în țările scandinave, la epidemiile de tifos, variolă și ciumă, care au bântuit capitalele nordice mai multe secole, până la scenele grotesco-ilare în care o femeie încearcă să avorteze. Scriitorul nu ocolește amănuntele dezgustătoare legate de corpul uman, lucru pentru care l-am apreciat și mai mult.

Limba îi împunge un dinte din față, care e pe cale să cedeze din cauza scorbutului, mațele se revoltă, simte diareea bolborosind de rău augur prin sistemul măruntaielor, sfincterul care se zbate speriat. (...) Se revarsă din el imediat ce a apucat să-și ridice sutana și să se așeze pe scândură, o masă cu aspect de nămol, aproape fără miros, dar nesecată, o alunecare de teren mâlos. Geme, se mușcă de mână și râde. O nouă aversă iese din el, iar anusul lui suflă o compoziție de fanfară. (pag. 101/132) 

***

Kim Leine (sursa)

Kim Leine s-a născut în Norvegia, în 1961, iar în adolescență s-a mutat la tatăl său, în Danemarca, unde a urmat cursuri de asistent medical și, din păcate, a fost abuzat sexual de tatăl său – o experiență traumatizantă care l-a marcat. A fost motivul pentru care, în 1989, s-a mutat în Groenlanda, unde a trăit timp de cincisprezece ani. Dintr-un interviu în limba daneză am aflat că Groenlanda a fost pentru Kim Leine un pas către eliberare, dar, în același timp, a fost și o întâlnire culturală cu o mulțime de elemente problematice. Aici a cunoscut oameni cu care a rezonat, a găsit căldură și deschidere, s-a simțit ca acasă, dar, în cele din urmă, experiența s-a sfârșit prost, într-un moment de criză. Despre toate aceste lucruri a scris în „Kalak”, cartea autobiografică cu care a debutat în 2007 (aș vrea tare mult să o citesc, deși mă îndoiesc că va fi tradusă la noi), unde a prelucrat într-o formă literară experiențele violente prin care a trecut. 

În același interviu (care mi s-a părut foarte interesant, așa că am preluat mai multe bucăți din el), Kim Leine spune că încearcă să păstreze mirarea și curiozitatea atunci când citește, lucru pe care îl face constant. Nu poate să scrie fără să citească și adesea folosește cârje pentru a-și stabili structura următorului roman, cârje pe care le împrumută de la marii scriitori care l-au precedat. Cu o sinceritate care m-a uimit, el spune că valoarea plagiatului nu ar trebui discreditată și că orice lucrare care poartă amprenta autorului ei va fi în final originală, oricât de mult i-ar fi plagiat pe alții. „Fur tot timpul”, spune autorul, care împrumută de la alții câte un schelet pe care-l îmbracă cu propria carne. În „Profeții din Fiordul Veșniciei”, de exemplu, a luat câte ceva de la Tolstoi și Melville, iar după ce a stabilit structura, a început să experimenteze și să-și dea frâu liber creativității, astfel că, în cele din urmă, s-a îndepărtat de ceea ce a furat și a plagiat, iar cartea lui a fost capabilă să stea pe propriile picioare. 

Se pare că o criză a stat la baza romanului „Profeții din Fiordul Veșniciei”. În 2002, Kim Leine se afla în Groenlanda, unde trecuse printr-un abuz de droguri, suferea de depresie și zdrăngănea cât era ziua de lungă la chitară. Încă nu debutase ca scriitor. În acea perioadă a citit un articol scris de Mads Lidegaard, numit „Profeții din Evighedsfjorden”, iar povestea lui Habakuk și a soției sale, Maria Magdalene, i-a rămas întipărită în memorie; a reușit să scrie despre ea abia în 2009, după ce publicase alte trei cărți. Kim Leine a creat două fire narative, unul cu fapte istorice reale, preluate din articolul lui Lidegaard și dintr-un volum de istorie a Danemarcei secolului 18, iar celălalt bazat în întregime pe ficțiune. Nu a apelat însă la o documentare extinsă înainte de a se apuca de scris. După experiența avută cu romanul anterior, „Valdemar”, și-a dat seama că, dacă știe prea multe lucruri dinainte, îi va fi foarte greu să se lase purtat de un flux narativ natural. Așa că a procedat invers: greșelile au fost corectate ulterior, la următoarele revizuiri, când a citit mai multe rapoarte ale preoților din Groenlanda anilor 1700 și a apelat la ajutorul câtorva istorici. 

După părerea lui Kim Leine, poți spune multe în puține cuvinte, fără să explici și să analizezi faptele. El mărturisește că înscrierea la un curs de literatură a fost o idee proastă, pentru că și-a dat seama că, în momentul în care începe să înțeleagă ce este literatura, își pierde interesul pentru ea. Preferă, în schimb, să se conecteze la literatură în mod intuitiv, dintr-o perspectivă proprie, căci instinctul este cel care îl conduce în locuri unde rațiunea nu l-ar purta niciodată. De multe ori nu înțelege nici el ceea ce scrie, dar simte că a atins ceva care prezintă importanță. 

**Au mai scris despre roman: Răzvan (care i-a luat și un interviu lui Kim Leine), Iulia.