Câteva cărți de proză scurtă

Volumele de proză scurtă pe care le am în bibliotecă (deschideți fotografia în altă fereastră pentru a o vedea la dimensiune mai mare)

Sursa de inspirație a acestui articol se datorează Laviniei, de la care am aflat că mai este luna prozei scurte. Se pare că, în cazul meu, este nevoie ca cineva să mă tragă de mânecă pentru a-mi reaminti că n-am mai trecut de multă vreme prin ograda acestui gen literar. M-am uitat pe Goodreads și am constatat că ultima colecție de povestiri a fost Armele secrete de Julio Cortázar, citită în august 2015. De atunci, n-am mai pus mâna pe o carte de proză scurtă și nici n-aveam de gând s-o fac prea curând, până am citit articolul Laviniei.

Am profitat de ocazie pentru a scormoni prin bibliotecă și a scoate la iveală cărțile de proză scurtă. Unele se aflau pe rândurile din spate și aproape că uitasem de existența lor, iar când teancul a fost gata mi s-au părut cam puține, în comparație cu numărul cărților pe care le dețin. În timp ce le căutam, am încercat să înțeleg de ce citesc atât de rar povestiri. Poate că nu mă atrag în mod special? Poate că am rețineri din cauza scurtimii lor și a amalgamului de personaje și situații care se regăsesc într-o singură carte? Îmi lipsește o genă esențială pentru a le aprecia așa cum se cuvine? O cauză există, chiar dacă nu o pot identifica și formula în mod elocvent. Cu toate că nu-mi displace acest gen literar, ba de-a lungul timpului am întâlnit o mulțime de povestiri excelente, adevărul este că prefer să citesc romane sau nuvele, iar când aleg proză scurtă o fac în mod deliberat, de parcă aș lua un medicament necesar.

Dacă un roman se aseamănă cu un ocean în care pot înota după pofta inimii, în cazul prozei scurte mă simt de parcă am intrat într-un lac strâmt în care abia apuc să dau de două ori din mâini, că am și ajuns pe malul celălalt. Glumesc, pentru că am citit și povestiri care mi s-au părut „îndestulătoare”, deși multe altele mi-au creat frustrări și nemulțumiri. O să râdeți, însă uneori începeam un volum de povestiri în zilele de curățenie, pentru a citi câte una când luam pauză, între aspirat și spălat chiuveta, de exemplu. Un obicei bun, pe care ar trebui să-l reiau – deși, în felul ăsta, curățenia dura de dimineața până seara și eventual se prelungea și a doua zi.

Îmi amintesc și acum cât de dezamăgită am fost când am constatat că Balada de la Narayama de Shichirō Fukazawa nu acoperă întreaga carte, ci este doar povestirea care dă titlul volumului (cred că a fost unica situație în care nu am știut la ce gen de carte m-am înhămat). Este povestea bizară și macabră a unui cătun izolat de munte, unde lipsa hranei și teama perpetuă de înfometare au condus la un set de reguli nescrise, care guvernează viața unei comunități desprinse parcă din romanele distopice. Nou-născuţii sunt omorâţi fără remuşcări, iar bătrânii își acceptă de bunăvoie abandonarea pe o culme înzăpezită unde se spune că sălășluiesc zeii. În cazul acestei povestiri am trăit cel mai intens senzația că sunt expulzată brutal dintr-o lume în care eu aș fi vrut să mai rămân. Nu știu cum sunt restul prozelor din colecție, pentru că încă nu am reluat volumul – așa de supărată am fost.

Există, oare, povestiri „suficiente”? Uneori poți ajunge să îi detești pe autori pentru faptul că te plimbă prin vastul lor domeniu, presărat cu figuri și obiecte interesante, fără a-ți lăsa răgazul să te apropii și să cunoști mai bine locurile, personajele și relațiile dintre ele. Senzația de „sațietate” am avut-o cu prozele lui Alice Munro, care are talentul de a surprinde, în puține pagini, o poveste complexă, adeseori întinsă pe o perioadă mai lungă de timp. Îmi place felul în care autoarea scoate la iveală pitorescul și neobișnuitul din situații de viață aparent banale, fără să judece și fără să explice. Femei de toate vârstele și condițiile sociale stau în centrul povestirilor lui Munro, care pătrunde în străfundurile obscure ale personalității, ale căsniciei sau ale trecutului, fără a apela însă la analize psihologice elaborate. Până acum am citit Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și Dragă viață, dar sper să ajung și la altele. 

Pentru cei care apreciază proza lui Munro, excelentele povestiri ale lui Flannery O'Connor (din colecția Everything That Rises Must Converge, singura pe care am reușit s-o citesc deocamdată) mi-au adus aminte, într-o oarecare măsură, de stilul autoarei canadiene. Din păcate, încă nu s-au tradus la noi și nici nu știu dacă sunt șanse, deși am aflat (de pe site-ul editurii Polirom, unde i-a apărut romanul Sfetnicul din sânge) că Flannery O'Connor este considerată, alături de William Faulkner, cel mai important reprezentant al literaturii din sudul Statelor Unite. Dacă tot am vorbit de asemănări cu proza lui Munro, trebuie să o menționez și pe Elizabeth Strout cu Olive Kitteridge – o carte care, la prima vedere, pare un roman, dar este, de fapt, o sumă de episoade disparate din viața câtorva locuitori din Crosby, Maine, toate legate într-un fel sau altul de Olive. Ce mi-a plăcut la această carte, pe lângă scriitură și observațiile pătrunzătoare despre viață, căsnicie, dragoste și relațiile dintre oameni, este faptul că personajele secundare trec în față, iar personalitatea lui Olive Kitteridge (care ocupă prim-planul narațiunii doar în câteva povestiri) capătă profunzime din multiple trăsături de penel, adăugate de mâini diferite și, cel mai adesea, de ochi critici și neiertători.

Dacă vreți să citiți niște povestiri excelente, atunci trebuie să o încercați pe Ludmila Ulițkaia, cu Fetiţele. Rude sărmane și Cei dintâi și cei de pe urmă. Tema predilectă a autoarei este sufletul de neînțeles și plin de enigme al femeilor ruse, cu bagajul lor complex de tradiții și trăsături genetice amestecate, iar scriitura ei este un melanj izbitor de duritate, lirism, umor și vulgaritate voalată, un limbaj aspru cu neașteptate izbucniri poetice. Deși stilul ei este diferit, iar subiectele sunt considerabil mai pitorești, Ludmila Ulițkaia mi s-a părut un fel de Alice Munro a Rusiei, căci protagonistele feminine ocupă un loc predominant în povestirile sale; față de Munro, Uliţkaia face uz de melanjul de nații, limbi, credințe și culturi din ofertantul spațiu multicultural al Uniunii Sovietice, din care ochiul ei atent extrage situații și amănunte inedite. Și povestirile lui Ulițkaia sunt consistente și îndestulătoare, iar uneori există legături între personaje sau locuri, ca în Fetiţele; prozele din Cei dintâi și cei de pe urmă sunt mult mai directe, mai îndrăznețe și mai senzuale, atingând subiecte ca prostituția sau homosexualitatea.

Îmi plac povestirile care se leagă între ele prin intermediul unor personaje, întâmplări sau locuri comune, pentru că am senzația că nu sunt expulzată atât de brusc dintr-o lume în care abia am apucat să fac câțiva pași. Pe lângă Olive Kitteridge, un alt exemplu este Tăiţei chinezeşti de Ma Jian, o satiră a societății chineze din perioada politicii porților deschise, unde am regăsit un cadru spațio-temporal comun și câteva personaje interesante care revin pe parcursul poveștilor (ca să nu mai spun că istoriile au o puternică amprentă suprarealistă, iar majoritatea sunt absurde, cu un umor negru pătrunzător). Poate că cele mai interesante conexiuni există între povestirile din Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, legate prin câteva idei și temele-simbol (visul, scriitorul, creatorul), prin personaje ce revin pe neașteptate și printr-un spațiu-hibrid format din realitate, imaginație, halucinație și vis. 

Același lucru este valabil, într-o oarecare măsură, pentru Bruno Schultz, care m-a cucerit prin scriitura sa extraordinară din Prăvăliile de scorțișoară și Sanatoriul timpului (reunite în volumul „Manechinele”). Schulz ne face părtași la o dimensiune la care numai el pare să aibă acces, pe care o ilustrează în șuvoaie exaltate de poezie și de epitete ce curg neîncetat, transformându-se uneori într-un real delir lingvistic. Scriitura lui poate fi abstractă, dificilă și ermetică, prin babilonia de metafore și alăturări neașteptate de cuvinte, izvorâte din imaginația sa frenetică. Inspirația lui Bruno Schulz își are izvoarele în copilărie, iar în centrul lumii sale se află tatăl, un personaj aproape mitologic, care se plimbă cu dezinvoltură între tărâmul real și cel fabulat. Nu numai tatăl, ci și lumea exterioară este înfățișată într-o manieră lirică, la granița fantasticului: camerele în care tapetul își schimbă forma, prăvălia familiei cu râuri și oceane de țesături, orașul de carton din strada Crocodililor, ademenitoarele și exoticele prăvălii de scorțișoară. 

Am o slăbiciune pentru povestirile ciudate, cu o tentă supranaturală. Când eram mai mică și abia învățasem limba engleză, devoram înfiorată Collected Ghost Stories a lui M.R. James. Mai târziu, am citit cu plăcere Blues pentru o pisică neagră de Boris Vian, unde suprarealismul izbucnește pe neașteptate, în mijlocul unor întâmplări obișnuite, iar violența este contrabalansată de un umor negru, care face totul mai suportabil. Mi-au plăcut și Night Shift (Schimbul de noapte) de Stephen King și povestirile lui Roald Dahl, Tales of the Unexpected, care au la final o întorsătură neașteptată, după cum ne anunță titlul (sper să se traducă și la noi această colecție). 

Deși fantasticul și realismul magic sunt omniprezente în Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet de Gabriel García Márquez (una dintre cărțile mele preferate de proză scurtă), am înghițit pe nemestecate tot ce mi-a servit scriitorul columbian în poveștile sale incredibile. Mi-a spus că sângele este verde și dens ca siropul de mentă? Păi, așa este. Cresc diamante în portocale? Nu este exclus. Există un oraș scufundat în adâncurile mării, unde viața continuă ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Există. Cade din cer un bătrân cu aripi uriașe? Cu siguranță s-a întâmplat undeva, cândva. Și în aceste povestiri am avut senzația că mă învârt într-un loc comun: un sat izolat și sărac, aflat la marginea mării și a deșertului, unde aparent nu se întâmplă nimic, niciodată; și totuși, din când în când, are loc un eveniment ieșit din comun, care îi scoate pe locuitori din toropeala zilelor caniculare și din amorțeala nopților cu vânt năprasnic. 

Este nevoie de ceva anume – o genă, o sensibilitate, o înțelegere – pentru a aprecia proza foarte scurtă? Este un gust care se dobândește prin exercițiu? Mi-am pus aceste întrebări când am citit povestirile minimaliste ale lui Raymond Carver, care sunt extrem de scurte, ca niște felii subțiri de viață, aparent lipsite de importanță (deși par să aibă un înțeles ascuns), cu teme ce pot fi pricepute mai bine doar în contextul vieții autorului (de exemplu, alcoolismul și căsnicia, două teme omniprezente, legate de lungii ani de beție și de viața amoroasă dificilă a lui Carver). Prozele din Catedrala mi-au plăcut în mare parte, însă Despre ce vorbim când vorbim despre iubire nu prea m-a impresionat, în ciuda faptului că alți cititori, în gusturile cărora am încredere, au apreciat-o. Așadar, ce anume mi-a lipsit mie? Poate că nu am rezonat cu temele și cu scriitura lui Carver? Încă nu mi-am dat seama.  

La fel de scurte au fost și povestirile din Lighioane și supralighioane, de Saki (pseudonimul lui Hector Hugh Munro, considerat un maestru al prozei scurte, alături de O. Henry și Dorothy Parker), însă acestea m-au uimit prin faptul că, în numai patru-cinci pagini, autorul reușește să creeze tensiune și, totodată, să încheie povestea (din păcate, nu mai găsesc cartea, o ediție veche, din 69). Deși sunt mai lungi, cele Nouă povestiri ale lui J.D. Salinger mi-au lăsat impresia că sunt neterminate, lucru cu care nu m-am împăcat prea bine la început; sunt bucăți de viață în care se întâmplă ceva decisiv sau cel puțin definitoriu pentru parcursul personajelor (cred că singura proză care a avut un fel de cap și coadă a fost „Perioada albastră a lui de Daumier-Smith”). Mi-am propus să recitesc povestirile lui Salinger și ale lui Carver, poate că acum le voi percepe altfel (oricum, Salinger mi-a plăcut mult mai mult la o primă lectură). 

Ce am mai citit și mi-a plăcut: 

Câmpia în flăcări, de Juan Rulfo: povestirile lui Rulfo, reduse la esență și aproape minimaliste, surprind în doar câteva pagini spiritul arhaic al Mexicului, cu crimele, revoltele și paradoxala lui resemnare (deși sunt scurte, chiar mi-au plăcut foarte mult). Este o lume încărcată de violență, care pendulează între pasivitate și impulsivitate, cu personaje simple, legate de pământul natal. Scriitorul se joacă cu perspectiva, schimbând-o cu o ușurință uimitoare, și face uz de un flux al conștiinței în care trecutul și prezentul se amestecă.

Când eram muritor, de Javier Marías: autorul spaniol îmbină introspecțiile subtile cu subiectele interesante, născocind o seamă de povești memorabile, din care nu lipsește deznodământul. În toate am găsit ceva care să îmi placă – fie subiectul, fie un personaj, fie o idee sau o observație fină a gesturilor și a detaliilor, la care eu nu m-aș fi gândit probabil niciodată.

Jurnalul unui killer sentimental. Yacaré, de Luis Sepúlveda: am citit tot ce s-a tradus la noi de acest autor chilian, pentru că mi-a plăcut stilul său nepretențios, uneori amuzant, alteori poetic, cu scurte incursiuni pline de magie în lumea sud-americană. 

Geamantanul, de Serghei Dovlatov: autorul-narator examinează obiectele pe care le-a luat cu el când a emigrat din URSS, amintindu-și, cu umor și observații pătrunzătoare, circumstanțele în care a ajuns în posesia lor. Aș vrea să recitesc acest volum, pentru că, deși știu că mi-a plăcut, l-am cam uitat.

Iubiri dificile, de Milan Kundera: povestirile au fost îndeajuns de lungi pentru a fi satisfăcătoare, având câte un subiect rotund și observații filozofice și psihologice care m-au încântat; subiectele nu sunt sofisticate, însă puterea narațiunii stă în abordarea unor situații banale dintr-o perspectivă diferită, care le conferă o tentă memorabilă.

Târfe asasine, de Roberto Bolaño: deși nu mi-au plăcut toate povestirile – mă refer mai ales la cele cu numeroase referințe la autori obscuri –, am fost fermecată de imaginația surprinzătoare a autorului chilian și de talentul său de povestitor. Prozele sunt, în cea mai mare parte, lipsite de un final concret, fiind acoperite de un văl de mister și de neîmplinire, iar subiectele abordate sunt extrem de variate, pendulând între literatură, fotbal, pornografie și întâmplări fantastice.

Tristeți de lămâie, de Julian Barnes: personajele se află, în marea lor majoritate, la finalul vieții, fiind oameni resemnați sau, dimpotrivă, revoltați împotriva finitudinii. Bătrânețea și moartea – temele recurente ale cărții, alături de căsnicie și dragoste – nu sunt pentru Barnes prilejuri de tristețe, reculegere și seriozitate, căci scriitorul le abordează cu umor și cu o oarecare ireverență, privindu-le cu precădere din perspectiva masculină.

Armele secrete de Julio Cortázar: proza lui Cortázar mi s-a părut detașată și lucidă, căci are o duritate și o ascuțime incompatibile cu sentimentalismul, chiar dacă, prin subiectele sale, autorul tratează frământări și probleme profund umane. Începutul povestirilor este abrupt și complex, iar narațiunea cuprinde o doză variabilă de inexplicabil, un melanj între realitate și vis, coincidențe bizare sau contexte psihologice aparte. Toate cele cinci povestiri cuprind o moarte – recentă, îndepărtată sau metaforică –, ce pare a înlesni fuziunea celor două dimensiuni aparent incongruente: lumea onirică și realitatea cotidiană.

***

Una peste alta, deși am spus la început că nu prea mă înghesui la proză scurtă, se pare că de-a lungul timpului am citit câteva cărți de acest gen și multe dintre ele mi-au și plăcut (acum am impresia că înainte le citeam mai des). Sunt, însă, departe de momentul în care nu voi mai face diferența între romane și volumele de proză scurtă, alegându-le fără rețineri pe acestea din urmă. Poate că este vorba de o afinitate care se dobândește în timp, cum ziceam mai sus, sau de o anumită structură mentală, necesară pentru a aprecia povestirile în ciuda scurtimii lor. 

Pe lângă cărțile din fotografie, la care sper să ajung mai devreme sau mai târziu, am și o listă cu volume de proză scurtă încă netraduse la noi, care mă tentează (de fapt, sunt mai multe, dar am ales doar zece):

• Walk the Blue Fields, de Claire Keegan (recomandată de roșu vertical)
• The UnAmericans: Stories, de Molly Antopol (recomandată de Vio)
• A Good Man is Hard to Find and Other Stories, de Flannery O'Connor
• A Schoolboy's Diary and Other Stories, de Robert Walser
• The Spinoza of Market Street, de Isaac Bashevis Singer
• The Summer Book, de Tove Jansson
• How They Were Found, de Matt Bell
• The Bloody Chamber and Other Stories, de Angela Carter
• Twelve Collections and The Teashop, de Zoran Živković
• Vampires in the Lemon Grove, de Karen Russell
• A Manual for Cleaning Women: Selected Stories, de Lucia Berlin