Jocuri literare: citește o carte populară

Vă reamintesc cum sună jocul literar din aprilie:

Citește o carte populară pe care o eviți tocmai din cauză că se vorbește prea mult despre ea. Unii spun că e genială, alții sunt furioși că și-au pierdut timpul, și poate că ai început deja să crezi că nu va fi pe gustul tău. Mai bine vezi cu ochii tăi despre ce este vorba, înainte să te alegi cu păreri preconcepute.

N-o să mă lungesc prea mult cu postarea, fiindcă mâine dimineață plec într-o scurtă vacanță și mai am o grămadă de chestii de făcut, iar până în zori poate reușesc să scot și câteva informații despre Viena, pe care o vizitez pentru prima oară. Azi-noapte lucram de zor la vizualul de mai sus, care arăta cu totul altfel în prima variantă – noroc cu publicitarul de serviciu, care a remarcat că pare un pliant făcut de un angajat al primăriei, așa că am luat totul de la zero și mi-a ieșit o imagine ceva mai simpatică.

N-am o listă foarte mare cu cărți populare pe care le-am evitat de teamă că-mi voi pierde vremea. Evident, nu mă refer la literatura de mâna a treia, ci la titluri mai mult sau mai puțin notabile care au stârnit impresii contradictorii. Cam așa ar arăta o parte din lista mea cu cărți ocolite:

• „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara
• „Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James
• „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, de Richard Flanagan
• „Vânătorul de zmeie” & „Splendida cetate a celor o mie de sori”, de Khaled Hosseini
• „Extrem de tare și incredibil de aproape”, de Jonathan Safran Foer
• „Viață după viață”, de Kate Atkinson
• „Luminătorii”, de Eleanor Catton
• „Interesanții”, de Meg Wolitzer
• „Moarte subită”, de J.K. Rowling

Probabil că aș mai găsi și alte titluri, dar mă opresc aici. Uitând-mă pe Goodreads pentru a-mi reîmprospăta memoria, am constatat că nu sunt genul care discriminează cărțile populare, fiindcă am citit destule – e drept că unele nu au fost pe măsura așteptărilor și poate că din cauza asta am devenit mai precaută: „Fata dispărută”, de Gillian Flynn, „Sticletele”, de Donna Tartt, „Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery, „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr etc.

15

Jurnal de lectură – martie (2019)

Minunea cu cititul intensiv nu s-a prelungit și în martie, când zile la rând n-am avut vreme să mă ating de cărțile începute (e bine să existe întotdeauna cărți începute, în special câte un volum de proză scurtă, fiindcă, dacă ai numai jumătate de oră la dispoziție, poți să strecori o povestire și s-ar zice că ai avansat cu lectura), astfel că la finalul lunii m-am trezit că am citit destul de puțin. Ar fi, totuși, un motiv de bucurie, care are legătură cu jocul literar din martie: am ajuns nu doar la unul, ci la câțiva autori mai mult sau mai puțin faimoși pe care nu-i citisem până acum. Se pare că provocările astea chiar mă motivează să depășesc rețineri și să acopăr lacune – cu pași mici, e drept, dar cred că e mai bine așa decât deloc.

7 martie

Am început cu „Emigranții” lui W.G. Sebald, un scriitor mai puțin cunoscut la noi, care în afară e destul de apreciat – de fapt, pe Goodreads am și auzit de el prima oară, apoi l-am întâlnit printre autorii preferați ai traducătoarei Aaliya din „Femeia de hârtie” a lui Alameddine. Cred că l-am amânat atâta vreme din cauză că mă temeam ca stilul lui, despre care auzisem că e atipic, să nu mi se pară prea arid sau complicat în mod inutil. De la primele pagini, însă, mi-am dat seama că mă simt excelent în universul lui Sebald. Nu știu cum sunt celelalte cărți, dar „Emigranții” (pe care am citit-o în Pdf înainte de a fi publicată la Art) mi-a plăcut enorm, începând cu scriitura plină și savuroasă (are niște fraze foarte dense și întortocheate, care te țin în priză pentru a nu pierde șirul ideilor), trecând prin incertitudinea trezită de narațiune (amestecul de fapte reale și inventate e complicat de prezența în text a fotografiilor alb-negru, care pot avea sau nu legătură cu personajele) și terminând cu atmosfera puternică, adeseori melancolică, care învăluie poveștile din „Emigranții”. Sebald reușește să surprindă extraordinar de bine senzația trezită de locurile căzute în paragină – cred că la el am întâlnit cele mai evocatoare descrieri ale orașelor pustii și ale clădirilor părăsite. A, iar traducerea lui Alexandru Al. Șahighian mi s-a părut excelentă, ba chiar m-am întrebat dacă nu cumva e diferită de original, pentru că sună mult prea bine. :D

6