Jurnal de lectură – martie (2019)

Minunea cu cititul intensiv nu s-a prelungit și în martie, când zile la rând n-am avut vreme să mă ating de cărțile începute (e bine să existe întotdeauna cărți începute, în special câte un volum de proză scurtă, fiindcă, dacă ai numai jumătate de oră la dispoziție, poți să strecori o povestire și s-ar zice că ai avansat cu lectura), astfel că la finalul lunii m-am trezit că am citit destul de puțin. Ar fi, totuși, un motiv de bucurie, care are legătură cu jocul literar din martie: am ajuns nu doar la unul, ci la câțiva autori mai mult sau mai puțin faimoși pe care nu-i citisem până acum. Se pare că provocările astea chiar mă motivează să depășesc rețineri și să acopăr lacune – cu pași mici, e drept, dar cred că e mai bine așa decât deloc.

7 martie

Am început cu „Emigranții” lui W.G. Sebald, un scriitor mai puțin cunoscut la noi, care în afară e destul de apreciat – de fapt, pe Goodreads am și auzit de el prima oară, apoi l-am întâlnit printre autorii preferați ai traducătoarei Aaliya din „Femeia de hârtie” a lui Alameddine. Cred că l-am amânat atâta vreme din cauză că mă temeam ca stilul lui, despre care auzisem că e atipic, să nu mi se pară prea arid sau complicat în mod inutil. De la primele pagini, însă, mi-am dat seama că mă simt excelent în universul lui Sebald. Nu știu cum sunt celelalte cărți, dar „Emigranții” (pe care am citit-o în Pdf înainte de a fi publicată la Art) mi-a plăcut enorm, începând cu scriitura plină și savuroasă (are niște fraze foarte dense și întortocheate, care te țin în priză pentru a nu pierde șirul ideilor), trecând prin incertitudinea trezită de narațiune (amestecul de fapte reale și inventate e complicat de prezența în text a fotografiilor alb-negru, care pot avea sau nu legătură cu personajele) și terminând cu atmosfera puternică, adeseori melancolică, care învăluie poveștile din „Emigranții”. Sebald reușește să surprindă extraordinar de bine senzația trezită de locurile căzute în paragină – cred că la el am întâlnit cele mai evocatoare descrieri ale orașelor pustii și ale clădirilor părăsite. A, iar traducerea lui Alexandru Al. Șahighian mi s-a părut excelentă, ba chiar m-am întrebat dacă nu cumva e diferită de original, pentru că sună mult prea bine. :D

10 martie

S-ar zice că lucrurile s-au așezat taman bine pentru provocarea lunii martie, fiindcă la Art se afla în pregătire și „Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison, o autoare pe care nu-mi explic de ce am amânat-o atâta vreme, deși auzisem păreri foarte bune despre romanele ei, iar „Beloved” e probabil un must pe lista unui cititor respectabil (pe de altă parte, nici la Doris Lessing n-am ajuns încă, dar sper să repar curând această neglijență). Adevărul e că am citit foarte puțină literatură afro-americană și nici cu cea scrisă de autori africani nu prea mă pot lăuda – cred că am citit maxim cinci cărți din diferite zone ale Africii și probabil că acolo o să aterizez la jocul literar din iulie, cel cu călătoriile livrești. Revenind la „Cântecul lui Solomon”, am avut nevoie de o perioadă de acomodare cu cartea, poate fiindcă am pătruns într-o lume cu totul nefamiliară și, inițial, unul dintre personaje mi s-a părut exagerat de rău (e vorba de Macon Dead, tatăl), astfel că m-am temut că prima mea întâlnire cu Morrison o să fie un eșec. Însă lucrurile au început să se așeze și povestea m-a acaparat pe nesimțite. N-am reușit să citesc prea mult și lectura se va prelungi în aprilie, dar romanul mi-a trezit deja diverse întrebări și chiar mă bate gândul să-l aleg pentru clubul de lectură. 

19 martie

Am terminat „Mai este oare acesta un om?”, o carte de memorii despre perioada pe care Primo Levi a petrecut-o la Auschwitz. O aveam de ceva vreme în bibliotecă și știam că e una dintre cele mai importante cărți despre Holocaust, dar parcă nu mă simțeam niciodată pregătită pentru poveștile cumplite pe care fără îndoială urma să le găsesc acolo. Ei bine, experiența n-a fost așa cum mă așteptam. Tonul echilibrat și obiectiv al autorului păstrează relatarea în limite suportabile, reflecțiile lui despre natura umană și diversele tipologii întâlnite în lagăr mi s-au părut fascinante, iar poveștile despre viața la Buna–Monowitz mi-au dezvăluit multe informații interesante cu care nu eram familiarizată. Uneori am avut sentimentul straniu că citesc o carte de aventuri, una nu foarte diferită de povestea contelui de Monte Cristo, în care așteptam cu sufletul la gură ca acei oameni condamnați pe nedrept să fie eliberați sau să evadeze în circumstanțe spectaculoase. Însă reveneam destul de repede la realitatea cruntă și greu de cuprins pentru cineva care nu a fost pus vreodată în situația de a lupta cu foamea, frigul și epuizarea pentru a mai supraviețui o zi și încă o zi. Chiar recomand cartea asta pentru cei care evită să citească mărturii despre Holocaust de teamă că lectura ar putea fi foarte apăsătoare; conține multă suferință, e drept, dar Primo Levi o administrează cu tact și multă luciditate.

23 martie

Fiindcă eram în pană de idei cu privire la cartea pentru Bibliobibuli #2, am început să prospectez aparițiile de anul trecut și noutățile. Andreea mi-a împrumutat „Noduri”, de Domenico Starnone (am citit vreo 20 de pagini și nu-i rea deloc, dar parcă voiam altceva); am luat iar la rând site-urile editurilor, ocazie cu care am remarcat ce titluri interesante publică acum Paralela 45 (dintre cele mai recente, „Căderea unui sombrero”, de Richard Brautigan și „Îți vând un câine”, de Juan Pablo Villalobos, pe care o aveam în lista de pe Goodreads, dar între timp uitasem complet de ea); ce mi s-a mai părut promițător: „Conversații cu prieteni”, de Sally Rooney, „Mori, iubitule!”, de Ariana Harwicz (autoare argentiniană publicată la Vellant), „Dezorientală”, de Negar Djavadi, „Cîntecul stepei, cîntecul munților”, de Cinghiz Aitmatov, „O Odisee”, de Daniel Mendelsohn, „Istoria albinelor”, de Maja Lunde (ultimele două sunt în curs de apariție).

În cele din urmă, am vizitat și raftul cu noutăți de la Cărturești, unde am remarcat cu surprindere o carte văzută pe listele străine: „Asimetric”, de Lisa Halliday, tradusă recent la Curtea Veche. Am citit primele pagini în librărie, povestea m-a prins imediat și am continuat lectura acasă. Însă entuziasmul inițial a început să scadă treptat, apoi am dat în plictiseală și dezinteres (mai cu seamă la pasajele despre baseball), încât mă gândeam serios să abandonez cartea. Norocul ei a fost că, în puținele seri când am avut răgaz pentru lectură, eram prea adormită ca să încep o carte nouă (astenia asta de primăvară m-a lovit grav, de aproape o săptămână mi-e somn de dimineață până seara). Și uite-așa m-am târâit cu cartea de debut a Lisei Halliday, până am trecut la partea a doua, unde începe o poveste complet nouă și, paf, interesul mi-a revenit, plus că autoarea a lăsat-o mai moale cu scriitura creativă și epatantă din prima secțiune, cu care nu mă împăcam prea bine.

26 martie

Cu emoții și discursuri pregătite dinainte la care în ultima clipă am renunțat, a venit și seara primei întâlniri a clubului de lectură Bibliobibuli. M-am bucurat să le revăd pe câteva cititoare cunoscute la alte cluburi de lectură și am avut surpriza s-o cunosc pe Deea, o tipă simpatică pe care o știam de pe Goodreads. Discuțiile despre „O viață de om” s-au legat repede și am vorbit în amănunțime despre personajul lui Robert Seethaler, am avut vin la discreție, ba printre noi a aterizat și un băiat (o specie destul de rară la cluburile de lectură), iar toată lumea a fost tare drăguță și înțelegătoare cu stângăciile mele.

A doua întâlnire a clubului de lectură va fi pe 22 aprilie, când vom discuta despre „Camera lui Giovanni”, de James Baldwin. S-a numărat printre cărțile începute în perioada de căutare a unei candidate potrivite pentru club, iar scriitura lui Baldwin în original m-a cucerit imediat, plus că-mi doream de multă vreme să citesc romanul ăsta, de care m-am tot lovit în ultimii ani pe Goodreads. Poate avem noroc și va fi o seară caldă pe 22 aprilie, pentru a ține întâlnirea în grădină, unde vom avea din nou vin și o invitată specială: Elena Marcu, traducătoarea cărții & una din fondatoarele editurii Black Button Books.

29 martie

Nu știu cum a zburat luna asta, dar vineri m-am trezit că încă nu citisem cartea aleasă oficial pentru jocul literar, adică „Tunelul” lui Sabato, așa că m-am apucat imediat de ea și până sâmbătă la prânz o și terminasem. Mă așteptam să-mi placă foarte mult, însă experiența a fost destul de diferită de ce-mi imaginasem eu. Scriitura lui Sabato e excelentă, nimic de zis, dar, pe măsură ce am pătruns mai adânc în mintea întortocheată și maniacală a pictorului Castel, personajul mi-a devenit atât de antipatic, încât între mine și carte s-a ridicat o barieră. Îmi dau seama și de ce: cu toate că am început să tolerez mai bine suferințele livrești de tot felul (cu condiția să nu ocupe întreaga carte sau să nu mi se pară exagerate), am o reacție de respingere față de poveștile în care un personaj este abuzat emoțional în mod sistematic. Din cauza asta am abandonat „Colecționarul” lui Fowles și n-am vrut să mă uit la „Funny Games”, iar filmul „Misery”, după romanul lui Stephen King, a fost o experiență tare neplăcută. În „Tunelul” am dat peste un specimen genial și obsesiv care își chinuie iubita cu tot felul de ipoteze și acuze, pentru ca în final să o ucidă (lucru pe care îl aflăm de la bun început). Desigur, cartea nu e numai despre relația asta abuzivă, iar la un moment dat am reușit să mă detașez de aversiunea mea pentru Castel și să apreciez mai bine ideile și scriitura lui Sabato. În mod clar, e o carte de recitit (noroc că e scurtă) și de întors pe toate fețele, pentru că sunt multe aspecte remarcabile care merită o analiză mai atentă. Ba chiar mi-ar plăcea să discut despre „Tunelul” la clubul de lectură Bibliobibuli. 

Pentru blogul Art am compilat, în ton cu luna martie, o listă cu opt scriitoare importante publicate de editură. Cât am lucrat la asta, am citit mai multe articole despre fiecare autoare (căci așa fac mereu, zic că scriu patru-cinci rânduri și ajung la ditamai paragraful) și am dat peste o listă simpatică cu 76 de amănunte inedite despre Margaret Atwood, care m-a determinat să mă documentez mai mult și m-a inspirat să scriu un articol similar (desigur, pe parcurs m-am ales și cu o poftă teribilă să revin la cărțile lui Atwood). Tot atunci am citit mai multe interviuri cu Mariana Enriquez și mi-a venit ideea să selectez întrebările și răspunsurile mai interesante pentru un mix de Q&A care ne ajută să înțelegem mai bine intențiile autoarei și contextul prozelor din „Ce-am pierdut în foc”. 

*„Emigranții” și „Mai este oare acesta un om?” au drept fundal ilustrațiile lui Shaun Tan din volumul „The Arrival”.