Cina – Herman Koch

„Cina”, de Herman Koch

Ed. Polirom, 2015, 298 pag., traducere de Gheorghe Nicolaescu

Original: „Het diner”, 2009 | Țara: Olanda/Țările de Jos

În urmă cu ceva vreme, am împrumutat „Cina” lui Herman Koch și am dus-o înapoi, necitită, apoi am uitat de ea. Recent, am ascultat un interviu cu autorul la emisiunea All You Can Read, iar alegerile muzicale mi s-au părut atât de trăznite pentru un scriitor de 60+, încât mi-am zis: gata, vreau neapărat să citesc „Cina” – și de data asta chiar am făcut-o. Cartea m-a prins de la prima pagină, prin vocea ursuză și plină de sarcasm a naratorului, o voce care pe mine m-a cucerit imediat și mi s-a părut unul din punctele forte ale romanului. Dacă te lași sedus sau nu de această voce influențează foarte mult percepția asupra a ceea ce se întâmplă ulterior, iar din câte am observat citind opiniile de pe Goodreads, multă lume a detestat cartea asta și personajele ei.

Nu știam absolut nimic despre subiect, în afară de ceea ce-mi sugera titlul, și mă bucur nespus pentru ignoranța mea, fiindcă impactul narațiunii a fost mult mai puternic. Așteptările îmi erau oarecum influențate de un film pe care-l văzusem mai demult și care-mi plăcuse (Carnage, regizat de Roman Polanski – abia acum am observat că are la bază o piesă de Yasmina Reza) și îmi imaginam că personajele se vor reuni în jurul unei mese, iar pe parcursul serii vor ieși la iveală tot felul de secrete și amănunte dezagreabile. Însă „Cina”, care a beneficiat și ea de vreo trei ecranizări, mi-a oferit o experiență diferită și cu totul neașteptată.

Spuneam că povestea m-a prins de la prima pagină: după încă două, simțeam cum mă mănâncă rău degetele – fiind o carte împrumutată, nu-mi puteam permite să subliniez nimic, dar nici nu mă înduram să întrerup lectura pentru a lua notițe. După încă o pagină, am cedat nervos: la naiba, o să cumpăr un alt exemplar! M-am întors la prima pagină și am început să subliniez cu o plăcere de nedescris. (Pentru cine nu a făcut niciodată asta, senzația este destul de greu de înțeles.)

Dacă ar trebui să dau o definiție a fericirii, atunci ar fi următoarea: fericirea își este suficientă sieși, n-are nevoie de martori. „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei” e prima frază din Anna Karenina a lui Tolstoi. Aș vrea să adaug la aceasta cel mult că familiile nefericite – și în primul rând cuplurile nefericite – n-o scot niciodată singure la capăt. Cu cât mai mulți martori, cu atât mai bine. Nefericirea e întotdeauna în căutare de companie. (pag. 11)

Herman Koch a scris o poveste incomodă care-ți trezește niște reacții viscerale, dar și multe semne de întrebare, fiindcă unele întâmplări rămân fără o explicație certă, iar impresiile despre personaje se răstoarnă pe parcursul lecturii. Eu am fost complet absorbită de roman, care mi-a ridicat pulsul în câteva momente și va rămâne printre acele povești pe care nu le voi uita prea curând. L-am citit cu un amestec de fascinație și oroare, dar și cu amuzament, fiindcă umorul negru și ironia mușcătoare a naratorului au fost taman pe gustul meu. E drept că, de la un punct încolo, evenimentele au încetat să mă mai amuze, căci, pe măsură ce felurile de la cină sunt servite, pătrundem tot mai adânc într-un teritoriu tenebros marcat de ambiguitate.

Pentru că subiectul cărții este destul de șocant și implică răsturnări de situație și multiple chei de interpretare, pare greu de crezut. Și totuși, privit în logica narațiunii, pentru mine a fost credibil, cu câteva excepții care m-au împiedicat să consider „Cina” o carte fără cusur. Poate că reacția fiecărui cititor are legătură cu gradul de aversiune pe care i-l stârnește povestea și cu cât de mult este dispus să locuiască în interiorul ei și să înțeleagă personajele cu care stă la masă, chiar dacă îi sunt antipatice. Fiindcă naratorul m-a cucerit de la bun început prin umorul, cinismul și observațiile lui inteligente, l-am urmat în călătoria sa prin zonele din ce în ce mai încâlcite ale psihicului, iar până la un punct am putut să-i înțeleg comportamentul, ba chiar l-am admirat pentru franchețea și lipsa de menajamente cu care aduce în discuție subiecte sensibile – genul de lucruri pe care multă lume le gândește, dar foarte puțini îndrăznesc să le rostească în public. 

Într-un grup de o sută de oameni, câți dintre ei sunt niște lichele? Uitați-vă în jur, am spus. Câți dintre colegii de clasă v-ar plăcea să nu se mai întoarcă mâine în băncile lor? Gândiți-vă la rubedenia aceea din familia voastră, la unchiul acela enervant, cu poveștile lui de rahat, fără niciun haz, pe care le spune la aniversări, la vărul urât care își maltratează pisica. Gândiți-vă ce sentiment de ușurare ați avea – și nu doar voi, ci aproape toată familia –, dacă unchiul sau vărul ar călca pe o mină, dacă rubedenia aceea ar dispărea de pe fața pământului. Gândiți-vă la miile, poate zecile de mii de morți care ne sunt la fel de dragi ca sarea în ochi. Chiar și numai din punct de vedere statistic, e imposibil ca toate victimele acelea să fi fost oameni buni. Nedreptatea constă mai degrabă în faptul că și lichelele ajung pe lista victimelor nevinovate. Că și numele lor sunt înscrise pe monumentele de război. (pag. 177)

Ce nu trebuie uitat nicio clipă e faptul că Paul, protagonistul cărții, este un narator în care nu se poate avea încredere – acel unreliable narrator care omite informații esențiale și manipulează percepțiile cititorului. Acesta este și unul din aspectele care mi-au plăcut foarte mult la cartea lui Herman Koch: modificarea percepțiilor pe măsură ce povestea înaintează și capătă noi și noi elemente neașteptate, devenind un bulgăre amenințător din calea căruia îți vine s-o rupi la fugă. Impresia pe care mi-am făcut-o la început despre Paul s-a modificat neîncetat, așa cum s-a întâmplat și în cazul celorlalte personaje.

Dar mi-au plăcut și alte aspecte:

– mizanscena savuroasă, care permite împărțirea narațiunii în etape punctate de felurile de mâncare (Aperitiv - Antreu - Felul doi - Desert - Digestiv), și comentariile pline de ironie la adresa restaurantelor pretențioase și a etichetei lor ridicole. M-am ales și cu o imagine care mă va urmări multă vreme: baletul pe care degetul mic al managerului îl face deasupra farfuriilor, indicând fiecare ingredient din minusculele porții de mâncare;

– subiectele aduse în discuție: cât din comportamentul unui copil este moștenit și cât este influențat de exemplele primite de la părinți, adopțiile văzute ca „achiziții în leasing”, bucătăria internă a unei familii fericite, discriminarea și rasismul, faptul că o lume fără catastrofe și violență ar fi insuportabilă, felul în care un individ dintr-o societate evoluată privește ceea ce este diferit și îi stârnește teamă sau dezgust, superficialitatea lumii politice și a electoratului, statutul provizoriu al existenței umane și, nu în ultimul rând, „dreptul de a fi un nemernic”; 

– observațiile deloc măgulitoare despre diverse aspecte din Țările de Jos: fascinația neerlandezilor pentru tot ce este franțuzesc și felul în care sunt priviți de francezi, faptul că „sunt o bandă de fricoși, fac imediat pe ei când sunt amenințați cu violența fizică”, modul în care sunt tratați clienții în restaurante, jena resimțită față de clasa politică, remarci înțepătoare ca aceasta: „singura figură istorică neerlandeză care s-a afirmat la nivel internațional e Anne Frank”;

– până la un punct, am gustat și aspectele ambigue ale poveștii și numeroasele interpretări care se conturează la o privire mai atentă, fiindcă mă bucur teribil când o carte îmi pune mintea la treabă. Ceva ce luasem inițial drept o hibă a narațiunii s-a dovedit ulterior o cheie care descuie una din fațetele personajului principal, însă nu toate pistele duc spre explicații logice și certe, iar ambiguitatea în exces devine la un moment dat obositoare. Despre toate acestea voi vorbi însă la spoiler.

― Racii se servesc în vinegretă de tarhon și ceapă verde, a spus managerul.
Ajunsese acum la farfuria lui Serge și arăta cu degetul mic.
― Aceștia sunt bureți galbeni din Vosgi.
Degetul mic a sărit peste raci pentru a arăta spre două ciuperci cafenii tăiate pe lung; păreau smulse din pământ cu câteva minute înainte, căci aveau lipit de cozi ceva ce, după părerea mea, nu putea fi decât pământ. (...)
Ținând seama că era mâna unui străin, mi se părea că se apropie prea mult de mâncarea noastră; plutea la doar câțiva centimetri deasupra racilor, iar degetul mic ajungea chiar mai aproape, mai-mai să atingă gălbiorii.
Nu știam dacă aveam să pot suporta mâna aceea cu degetul mic deasupra propriei mele farfurii, însă pentru a nu strica atmosfera la masă, era mai bine să mă abțin. (pag. 41)

[spoiler]

M-am mirat să văd păreri atât de vehemente despre acest roman, mai ales că „Cina” are destule calități narative și nu se rezumă doar la subiectul central, mărul discordiei pentru cei mai mulți nemulțumiți. Poate că, în timp, am devenit eu un cititor mai imparțial și mai tăbăcit și am început să gust o varietate mai mare de subiecte și de stiluri, habar n-am. Însă mi-am dat seama de un lucru: în mâinile altui scriitor, care l-ar fi învăluit într-o aură romantică și glorioasă, protagonistul din „Cina” ar fi trezit un val de bunăvoință, deși în esență rămâne același personaj negativ. În fond, este vorba de percepție și de abilitatea cu care autorul își manipulează cititorii, iar personaje celebre precum Bonnie și Clyde, Dexter sau Butch Cassidy arată că și ticăloșii se pot bucura de simpatia publicului dacă sunt prezentați din unghiul potrivit.

La prima lectură, am fost derutată de faptul că unele fire narative au fost lăsate în aer, fără a ni se oferi vreo rezolvare; deși nu simt nevoia ca totul să fie explicat într-o carte, de data aceasta omisiunile m-au nemulțumit și inițial le-am considerat o hibă a narațiunii. Mă refer la două scene: cea în care Paul îl snopește în bătaie pe directorul școlii unde învață Michel și cea în care zdrobește fața lui Serge cu o oală încinsă. Ambele incidente par să rămână fără urmări și, în cazul lui Serge, fără semne că ar fi fost desfigurat. Ambele mi s-au părut de o violență dusă la extrem, cam exagerată pentru a fi credibilă, dar la început nu m-am îndoit de faptul că Paul este într-adevăr un individ care nu-și poate ține furia sub control, iar Michel este martorul inocent al acestor scene care-l șochează și îi influențează comportamentul de mai târziu. 

Apoi, când m-am pregătit pentru discuția de la clubul Bibliobibuli și m-am gândit mai bine la aceste aparente scăpări ale autorului, m-am întrebat dacă nu cumva sunt intenționate și sugerează, de fapt, o cu totul altă imagine a lui Paul: cea a unui bărbat cu impulsuri violente, e drept, care nu se consumă însă decât în închipuirea lui. Manifestarea furiei sale este atât de frapantă și de orbitoare, încât te împiedică să observi amănuntele discrete care se acumulează în fundal și care, la o privire mai atentă, conturează adevăratul chip al lui Claire: o femeie cu sânge rece, care dă dovadă de un control formidabil al emoțiilor și care-și manipulează soțul cu o abilitate subtilă. Privirile ei care sunt îndeajuns de expresive pentru a-i transmite avertismente și, pe de altă parte, ochii ei care reușesc să-l mintă cu seninătate; faptul că nu îl informează despre rezultatele amniocentezei și despre ceea ce se întâmplase cu Michel*, ca și cum părerea lui Paul nu ar fi contat: Fiul meu. Claire spusese „fiul meu”. Încă ar mai fi putut să se uite scurt la mine, pentru sprijin, chiar dacă ar fi fost doar cât să ne înțelegem din priviri, pentru ca apoi să se corecteze și să spună „fiul nostru” – dar n-a făcut-o. (pag. 240)

(*În timp ce reciteam ce am scris, s-a deschis o nouă pistă de interpretare: dacă introducem în ecuație o altă informație, cea legată de râsul lui Paul despre care aflăm abia la final și care poate indica o reacție isterică la auzul unor lucruri pe care psihicul său nu le poate tolera – căci accesele de râs îl apucă atunci când Michel îi povestește despre boschetară și, ulterior, despre ce s-a întâmplat cu Beau –, plus amănuntul că din memoria lui Paul lipsesc unele fragmente, s-ar putea specula că el aflase, de fapt, despre rezultatele testului și tot ce se petrecuse cu Michel, doar că nu-și mai amintea nimic.)

Testul acesta mi-a ridicat un mare semn de întrebare, fiindcă n-am înțeles la ce se referă „Opțiune părinți” și cu atât mai puțin care ar putea fi rezultatele. Este unul dintre cele mai ambigue elemente ale poveștii, care poate fi interpretat în mai multe feluri, fără a ajunge la un răspuns clar. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că testul a fost făcut înainte ca boala lui Paul să fie diagnosticată, iar asta ar putea însemna că ceea ce căuta Claire era altceva: o afecțiune neurologică de care suferea chiar ea. (Cineva a făcut totuși o observație pertinentă: nu se putea spune că foaia era ascunsă în mod intenționat, căci era pusă într-un sertar, unde putea fi găsită ușor.)

Căutând și alte interpretări ale finalului, am dat peste două discuții pe net (aici și aici) care abundă în teorii și speculații. Unii cititori cred că „Opțiune părinți” indică faptul că nu Paul este tatăl lui Michel, ci Serge, iar alții merg atât de departe încât consideră că Paul și Claire sunt de fapt înrudiți (ceea ce-mi vine greu să cred). Mult mai realistă mi se pare interpretarea asta: Claire bănuia că Paul are o problemă psihică încă dinainte de a fi diagnosticat (în restaurant îi și spune că îl preferă pe vechiul Paul, cel care nu-și lua medicația) – iar în sprijinul acestei teorii aș adăuga faptul că nu pare să aibă încredere că Paul se poate descurca în postura de tată (nu-l consultă în deciziile importante, iar atunci când e în spital îi trimite pe Serge și Babette să îl ia la ei pe Michel – explicabil, dacă știe cu cine are de-a face).

Din câte ne putem da seama, Paul își adoră soția, despre care mărturisește că este mai inteligentă decât el și cu atât mai frumoasă atunci când se înfurie, și lasă impresia unui devotament neclintit față de Claire și de Michel, care pentru el reprezintă fericirea – de altfel, sintagma „familia noastră fericită” revine aproape obsesiv în relatările sale, devenind un laitmotiv ce răsună tot mai gol și mai fals pe măsură ce aparențele încep să se prăbușească. M-am întrebat dacă nu cumva Claire îi ascunde ceea ce știe despre Michel fiindcă se teme că și-ar putea trăda fiul. Deoarece îl percepem drept un personaj dezaxat, trec aproape neobservate indiciile că Paul are totuși o moralitate: răceala dureroasă care îl invadează atunci când își dă seama că fiul lui a comis o crimă; faptul că pare marcat de acele imagini și că îi pasă de femeia ucisă. Însă totodată se conturează și o lipsă de fermitate și o incapacitate de a lua decizii, o șovăială și chiar ceva ce aduce a timiditate atunci când îl confruntă pe fiul său, față de care nu își impune niciodată autoritatea de părinte. 

În scena în care tatăl și fiul se întâlnesc pe podul din grădina restaurantului, Michel izbucnește: „Da' mai taci odată!”, iar în ochii lui se citește ura. Și să nu uităm cu câtă nonșalanță îl întreabă dacă mama știe de cele întâmplate, deși Claire și Michel plănuiseră deja cum să rezolve situația. Felul în care cei doi îl manipulează pe Paul cel naiv m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva Michel a moștenit de fapt o boală de care suferă Claire, iar Paul este doar un personaj negativ ostentativ, menit să ne deturneze atenția de la adevărații psihopați.

(Sau, conform celeilalte teorii de mai sus, Claire nu-i ascunde nimic, ci memoria instabilă a lui Paul îl transformă într-un bărbat pe care pur și simplu nu te poți bizui – „Așa de tare am vrut să te țin departe de toate astea! Nu voiam ca tu... să te panichezi din nou”, spune Claire la un moment dat. Asta ar putea explica și de ce soția și fiul îl tatonează cu întrebări care nouă ne lasă impresia că sărmanul Paul este manipulat, când ei vor doar să-și dea seama ce își amintește și ce nu. Mda, să jonglezi cu toate aceste variante ale lui Paul îți poate da dureri serioase de cap.)

Ochii lui Claire și ochii lui Michel sunt menționați în repetate rânduri de Paul, care pare să îi privească pe cei doi asemenea unui câine devotat, atent la orice dorință a stăpânului. În unele momente, m-am întrebat dacă Paul nu este mai degrabă un bărbat slab și influențabil: simptomele i se declanșează în momentul în care pleacă la Berlin, iar distanța față de familie se mărește; îl afectează atașamentul puternic dintre Michel și Claire, deși spune că nu a încercat niciodată să intervină între ei; faptul că se simte trădat și lăsat pe dinafară, dar se resemnează cu situația; devotamentul și fericirea deplină cu care se ocupă de fiul său cât timp Claire este în spital, iar el preia cârma familiei, deși nu pare să se descurce prea bine (acest din urmă aspect l-am înțeles la clubul de lectură).

Faptul că Paul nu și-a mai luat medicamentele de câtva timp, dar schimbarea nu este evidentă pentru ceilalți („Până una-alta, numai tu și cu mine știm asta”, îi spune lui Claire, singura care și-a dat seama), iar maxima agresiune pe care a comis-o în acest interval a fost lovirea unor sertare cu piciorul, faptul că niciunul din incidentele majore de violență nu e adus în discuție de Claire („Îl voiam înapoi pe vechiul meu Paul. Inclusiv pe acel Paul care-și sparge sertarele de la birou”), iar Paul bate în retragere când Claire îl împinge să-l agreseze pe Serge – toate acestea indică, după părerea mea, faptul că acele episoade extreme s-au întâmplat doar în mintea lui Paul, așa cum spuneam mai sus. Am remarcat totodată grija lui de a păstra aparențele normalității pentru Michel și faptul că, tot cu gândul la fiul lui, își reprimă impulsul de a-l lua la bătaie pe directorul care-i mustră comportamentul neadecvat la orele de istorie. Ar mai fi incidentul cu vecinul suspectat de pedofilie, dar și în acest caz este neclar ce s-a întâmplat de fapt, căci, în afara discurilor făcute praf, nu aflăm alte amănunte.

Michel este, de asemenea, un personaj care stârnește o mulțime de întrebări. A moștenit boala lui Paul sau comportamentul lui este mai degrabă un rezultat al acelor episoade violente la care, aparent, a fost martor? Dacă acestea s-au petrecut doar în închipuirea lui Paul, iar boala tatălui nu se manifestă atât de agresiv pe cât ne-a lăsat să credem, atunci cum se explică ceea ce a făcut? Poate că Michel este, de fapt, un adolescent perfect sănătos, crescut într-un mediu dacă nu echilibrat, măcar apropiat de normalitate, într-o țară cu un nivel de trai ridicat, în care duhoarea și oamenii străzii sunt elemente de pe o altă planetă. Poate că Michel este, de fapt, un exponent al acestei lumi aseptice și perfect reglementate, care are zero toleranță și empatie pentru anomaliile sociale și pentru niște suferințe pe care nu le poate înțelege.

Indiferența lui Michel și ușurința cu care comite acte de cruzime pot indica o lipsă patologică a emoțiilor, care ar oglindi firea rece și calculată a lui Claire, dar pot fi și semnul unei moralități trunchiate, ale cărei repere au fost deplasate. Ceea ce-i spune Paul („ți-e permis să gândești orice”) și permisiunea lui Claire de a acționa cum crede el de cuviință pentru a rezolva conflictul cu Beau („Nu mai trebuie să aștepte să-i spună maică-sa de fiecare dată ce trebuie să facă. E destul de mare și de înțelept pentru a-și lua singur deciziile”), la care se adaugă felul în care e văzut de părinți („superioritatea lui este covârșitoare”) par să sugereze reperele educației care l-a format. 

Îmi amintesc că, la prima lectură, am fost cam dezamăgită când a început să se contureze justificarea comportamentului lui Michel printr-o boală ereditară. Mă așteptam ca autorul să pună pe masă o problemă de natură psiho-sociologică, nu una medicală și, în lumina noilor interpretări pe care inițial nu le întrevăzusem, poate chiar asta face. Totuși, aș fi preferat ca Herman Koch să nu abuzeze atât de mult de ambiguitate și să transmită un mesaj mai clar, dacă nu la prima privire, măcar la a doua sau la a treia. Mă încântă o carte care-mi răstoarnă percepțiile și îmi pune mintea la treabă pentru a căuta răspunsuri, însă am nevoie să întrezăresc o logică la capătul căutărilor, nu din ce în ce mai multă incertitudine, iar aspectul ăsta a reprezentat pentru mine punctul slab al cărții.

Una din cititoarele de la club a făcut o remarcă pertinentă, la care eu nu mă gândisem: se aștepta ca autorul să ofere un motiv pentru atitudinea lui Paul față de Serge, pe care-l denigrează cu orice ocazie (bineînțeles, doar în mintea lui) și ni-l prezintă drept un necioplit care „trebuie să mănânce acum”, un mocofan obtuz și plicticos care se ascunde sub aparența rafinată a unui politician carismatic. Pe de o parte, Serge servește la criticarea clasei politice, pe de alta, nu trebuie să uităm că avem de-a face cu un unreliable narrator, care ne prezintă faptele în mod distorsionat. Informațiile pe care ne putem baza sunt reacțiile lui Paul, care se străduiește să fie original, primul care spune sau face lucruri, și pare prins într-o permanentă competiție cu fratele lui. Poate fi vorba de invidie, căci Serge este mai simpatic, mai popular, mai bogat și în deplinătatea facultăților mintale. În orice caz, e o surpriză faptul că Serge se dovedește personajul cel mai moral, deși postura lui de politician ar fi indicat mai degrabă o moralitate pervertită. 

(Desigur, dacă ar fi adevărată teoria conform căreia Michel este fiul lui Serge, în cazul ăsta am găsit și justificarea atitudinii lui Paul – deși uitase totul între timp, aversiunea față de Serge îi rămăsese imprimată în subconștient.)

Mai sunt și alte aspecte neclare (boala lui Claire sau atitudinea lui Michel, care nu vrea să-și viziteze mama), dar mă opresc aici cu interpretările. Nu m-a nemulțumit faptul că afecțiunea neurologică de care suferă Paul nu este una reală, ci se compune din caracteristicile mai multor boli, nici că testarea lichidului amniotic, așa cum apare în roman, nu este încă posibilă. Unii cititori au remarcat că alegerea unui restaurant pentru o discuție atât de serioasă este un artificiu forțat, însă nici asta nu m-a deranjat – mai ales că ar fi lipsit toate comentariile legate de restaurantele pretențioase. În plus, pentru ca Michel să poată rezolva situația cu Beau, e necesar ca adulții să se afle într-un cadru formal, în niciun caz acasă la una dintre familii, iar Claire chiar îl asigură că va avea grijă să nu se întoarcă înainte de doisprezece.

Dacă aveți și alte interpretări legate de ce se întâmplă în „Cina” lui Herman Koch, le aștept cu mare interes. :)

[spoiler]