Schiță – Rachel Cusk

„Schiță”, de Rachel Cusk

Ed. Litera, 2019, 238 de pagini, traducere de Adriana Bădescu

Original: „Outline”, 2014 | Țara: Marea Britanie / Canada

După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, un soi de curiozitate amestecată cu plăcere și cu o urmă de disconfort emoțional, trezit de temele pe care autoarea le atinge pe parcurs. Deși în general pot identifica motivele pentru care mi-a plăcut o carte (fie o scriitură excelentă, fie personaje memorabile, fie momente revelatorii sau toate laolaltă), de data asta n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume m-a captivat. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta. 

Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? De la un roman ai așteptări diferite, nu vrei să dai peste o simulare a realității de care îți dorești, poate, să te desprinzi. După ce am recitit pasajele subliniate și toate ideile s-au adunat într-un ghem compact, am simțit dorința puternică să mă apuc imediat de „Tranzit”, unde am regăsit același stil și aceeași narațiune alcătuită în principal din conversații, redate printr-o combinație de dialog și vorbire indirectă. Acum, că am trecut și la „Kudos”, al treilea volum din seria „Outline”, îmi dau seama cât de mult mă atrage stilul autoarei britanice și, mai ales, subiectele aparent banale pe care le abordează într-un mod atât de neconvențional.

Cu cât îi ascultase mai mult răspunsurile, cu atât avusese senzația că i se înfățișa ceva fundamental, ceva nu despre el, ci despre ea însăși. Bărbatul descria ceea ce Anne nu era: în tot ce spusese despre sine însuși, ea găsise în propria-i fire un echivalent negativ. Această antidescriere îi clarificase ceva printr-un fel de expunere inversă: ascultându-l, începuse să se perceapă pe sine ca pe o formă, un contur cu toate detaliile din jur incluse, în timp ce forma în sine rămânea goală. Și totuși, deși conținutul ei era necunoscut, această formă îi dăduse, pentru prima oară de la incident, o idee cu privire la cine era ea acum. (pag. 230)

„Schiță” e genul de carte pe care nu ai cum s-o compromiți prin dezvăluirea unor momente-cheie, fiindcă aici nu există așa ceva, cel puțin nu în sensul clasic de plot-twist, pe care nu vrei să-l afli dinainte. Ai putea încerca să povestești ce se întâmplă (deși să rezumi niște conversații deja rezumate ar fi un demers absurd), dar te vei lovi curând de imposibilitatea de a transmite, de fapt, ce înseamnă cartea asta și, mai ales, ce fel de senzații, gânduri și reacții ar putea trezi ea. Lectura celor trei volume m-a lămurit că aceste narațiuni atipice îi vorbesc fiecărui cititor în mod diferit, în funcție de configurația vieții sale și de ceea ce îl frământă, de concepțiile cu privire la copii, viața de cuplu, independență, moralitate sau responsabilitate. Indiferent de părerile contradictorii pe care le veți auzi despre „Schiță”, nu există decât o singură cale pentru a afla dacă această carte vi se potrivește: să o citiți chiar voi.

Acțiunea romanului încape într-un singur paragraf: o scriitoare din Londra călătorește la Atena pentru a preda un curs la o școală de vară, în avion intră în vorbă cu un bărbat pe care-l va reîntâlni ulterior, ca peste două zile să se întoarcă acasă. În acest interval, asistăm la interacțiunile dintre naratoare și o întreagă distribuție de personaje secundare, care defilează prin fața cititorului cu propriile povești de viață disparate: studenți de la curs, prieteni din Atena, o poetă lesbiană, un scriitor irlandez, o femeie dramaturg. Pe fundal se conturează o Grecie mult mai puțin idilică decât am perceput-o în vacanțe: o capitală sufocată de trafic și de căldură, stațiuni murdare cu construcții abandonate, „o țară îngenuncheată, într-o agonie lentă și chinuitoare”, după cum spune un grec. 

Nu există aproape nimic care să propulseze narațiunea mai departe, doar o colecție de conversații și monologuri conectate prin intermediul naratoarei și – lucru care devine mai clar pe parcurs – al câtorva teme recurente ancorate în viața obișnuită, supusă legilor nescrise ale societății și familiei. Confesiunile și raționamentele acestor oameni, încercarea de a-și explica anumite momente prin care au trecut și felul în care au reacționat ei și ceilalți, deschiderea cu care vorbesc despre lucruri intime și gânduri ascunse, toate lasă senzația unei prelungite ședințe de terapie care pătrunde în straturile profunde ale psihicului uman. Poate că ceea ce urmărește autoarea este acea obiectivitate care se conturează atunci când accentul se pune pe suma elementelor umane, individul fiind estompat. 

Singurul personaj ale cărui contururi rămân multă vreme neclare este chiar naratoarea, care pare că și-a propus să lase cât mai puține urme ale prezenței sale în narațiune. Numele său este Faye și este menționat o singură dată, spre final, când firimiturile poveștii ei, risipite ici și colo, încep să modeleze o imagine departe de a fi completă: cea a unei femei divorțate, care în ultimii zece ani trăise cu familia la țară și de curând se mutase la Londra, împreună cu cei doi băieți ai săi. Prezența ei cumva imponderabilă lasă o senzație de amorțire, de suspensie, căci, după cum aflăm în una din rarele dăți când vorbește despre sine, Faye se găsește într-o etapă în care nu mai vrea absolut nimic și a ajuns să creadă în virtuțile pasivității: Poți face să se întâmple orice dacă te străduiești suficient, dar străduința mi se părea a fi aproape întotdeauna un indiciu că mergi contra curentului, că forțezi evenimentele să apuce într-o direcție nefirească.

I-am povestit că, atunci când erau de vârsta băiețeilor care se zbenguiau în apă, fiii mei erau atât de apropiați unul de altul, încât era greu să distingi personalitatea fiecăruia din acea încâlceală. Joaca lor era un fel de transă comună în care își creau tot felul de lumi imaginare și erau tot timpul cufundați în jocuri și proiecte; un fir narativ ce părea să curgă aidoma unui fluviu magic prin casa noastră, fără început și fără sfârșit, în care puteau intra și ieși după bunul lor plac, pășind peste un prag pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea. Într-o zi, însă, fluviul a secat: lumea lor imaginară comună a ajuns la final, motivul fiind acela că unul dintre ei a încetat să mai creadă în ea. Înțelesesem atunci că ceea ce era minunat în viețile lor fusese rezultatul unei viziuni împărtășite asupra unor lucruri despre care, la drept vorbind, nu se putea spune că existaseră cu adevărat. Cred, am spus, că asta este una dintre definițiile iubirii, credința în ceva ce numai voi doi puteți vedea. (pag. 80)

„Să pui celorlalți întrebări e o lecție pe care mulți oameni n-o deprind niciodată”, observă Faye la un moment dat, iar pe parcurs mi-am dat seama că naratoarea are abilitatea de a pune întrebările potrivite, care înlătură bariera platitudinilor și vălurile mistificatoare ce ascund punctul nevralgic al fiecărei persoane. Naratoarea ascultă și intervine prin remarci scurte (și ce mult am apreciat absența vanității în concepțiile ei despre un lucru sau altul!), iar uneori analizează poveștile celorlalți așa cum ar analiza un roman, identificând aspectele mai puțin credibile și hibele narative.

În „Schiță” prind contur câteva din temele care vor fi reluate în următoarele volume: dorința de a evada din propria existență și imposibilitatea plecării, structura bărbat-femeie și felul în care partenerul ne schimbă, incertitudinea existenței unui eu autentic, interpretarea evenimentelor exterioare ca o pedeapsă sau ca un rezultat al dorințelor și al faptelor individuale, capacitatea infinită de autoamăgire, sentimentul vieții ca progres și ca acumulare, cruzimea și subtilitatea cu care oamenii se rănesc unii pe alții, răul latent și faptul că prea puțini dintre noi știu cât de buni sau de răi sunt cu adevărat și mai puțini chiar vor fi puși la încercare suficient încât să afle. 

Am remarcat în mod special o imagine care revine pe parcursul trilogiei sub varii reprezentări: cea a unei scene privite din afară, supusă interpretării subiective a celui care privește și identifică în ea lucrurile de care se teme sau pe care și le dorește. Pornind de la un capitol din „La răscruce de vânturi”, în care Cathy și Heathcliff urmăresc din grădina întunecată o scenă de familie ce se desfășoară într-o încăpere scăldată în lumină, Rachel Cusk jonglează cu caracterul subiectiv al percepțiilor noastre și cu ceea ce înseamnă, de fapt, realitatea și adevărul.

Faye se întreabă la un moment dat care este cel mai autentic mod de a trăi: în moment sau în afara lui? Ca participant sau ca observator? Privind membrii unei familii de la distanță, Faye își dă seama că începe să vadă în viețile celorlalți un comentariu la adresa vieții ei, că își recunoaște temerile și dorințele manifestate în exterior. Din interior, percepția este cu totul alta: „însuși lucrul acela pe care nu-l vezi, pe care-l iei ca de la sine înțeles, este cel care te amăgește”. Cu ani în urmă, absorbită ea însăși în viața de familie și observată de un prieten care i-a făcut o fotografie, nu și-a dat seama că fericirea ei i-a stârnit acestuia sentimentul că viața lui este un eșec. Uneori mi se pare că ne clădim destinul prin ceea ce nu observăm sau prin lucrurile pentru care nu simțim compasiune; că ceea ce nu știi și nici nu faci efortul să înțelegi va deveni exact lucrul pe care vei fi silit să-l cunoști.

Pentru a gusta cartea asta, trebuie să poți trece peste două artificii întrebuințate de Rachel Cusk: faptul că niște străini i se confesează lui Faye cu o asemenea ușurință și elocvență, iar acești oameni nu sunt dintre cei banali și teribil de plicticoși, căci fiecare are ceva deosebit de spus despre sine, pe când în realitate nu dai la tot pasul peste necunoscuți cu vieți atât de interesante. Al doilea aspect l-am acceptat ca atare, căci în definitiv m-au captivat toate aceste povești condimentate cu detalii inedite, iar primul nu mi s-a părut din cale-afară de ciudat, după atâtea călătorii cu trenul în compania tatălui meu, care lega foarte ușor discuții cu persoanele din compartiment, ajungând la un schimb de confidențe ce ar trezi mirarea celor ce n-au trecut prin astfel de situații. Uneori, e mai ușor să vorbești deschis cu cineva pe care știi că nu-l vei mai întâlni niciodată, iar peste această deschidere neobișnuită am dat și în romanul lui Eshkol Nevo, „Trei etaje”, însă mai important e că am întâlnit-o chiar eu, în realitate.

Ce m-a deranjat pe mine, până să mă acomodez cu stilul autoarei, a fost faptul că nu eram de acord cu toate părerile personajelor, ba unele dintre ele mi se păreau de-a dreptul enervante și fără noimă – cred că e cartea în care am notat cele mai multe semne de întrebare și de exclamație. Apoi am înțeles că asta este încă una din modalitățile prin care Rachel Cusk contestă formula standard a unui roman, în care ne-am obișnuit să regăsim anumite ingrediente și, mai cu seamă, păreri ferme despre aspectele existențiale care ne preocupă. Nesiguranța și imperfecțiunea care caracterizează discursul acestor personaje oglindesc de fapt schimburile de idei din viața reală; mi-am dat seama că nu trebuie să fiu de acord cu tot ce afirmă ele, că rostul unei cărți nu este să-mi ofere răspunsuri de-a gata, ci să-mi pună mintea în mișcare și să creeze cadrul pentru propriile mele gânduri, îndoieli și percepții. 

Pentru multe femei, un copil este experiența supremă a creativității, și totuși copilul nu va rămâne nicio clipă un obiect creat. Mama mea a trăit prin mine într-un mod cu totul nediscriminatoriu, consecința fiind aceea că am ajuns la maturitate nepregătită pentru viață, fiindcă nimeni nu mă considera importantă așa cum o făcuse ea și cum fusesem obișnuită să fiu considerată. Iar pe urmă întâlnești un bărbat care crede că ești suficient de importantă încât să se însoare cu tine, așa că ți se pare normal să spui da. Acel sentiment al propriei importanțe îți revine cu adevărat atunci când ai un copil, numai că într-o zi îți dai seama că toate astea – casa, soțul, copilul – nu întruchipează importanța, ci exact contrariul: ai devenit o sclavă aneantizată! (...) Singura speranță este să le conferi soțului și copilului o importanță atât de mare în mintea ta, încât sinele tău să poată supraviețui. În realitate însă, așa cum remarca Simone de Beauvoir, o astfel de femeie nu e altceva decât un parazit care trăiește pe seama soțului și a copilului său. (pag. 108)

(Am observat, totuși, o neconcordanță pe care nu mi-o explic: Faye afirmă că l-a văzut pe vecinul din avion doar așezat, ceea ce oricum ar fi fost absurd, fiindcă la un moment dat tot ar fi trebuit să se ridice de pe scaun, iar ceva mai încolo spune că își luaseră rămas bun la coada la taxiuri.)

Mi se pare că n-am zis mai nimic despre lucrurile care mi-au plăcut, deși au fost destule. Majoritatea țin de detalii, scene, fragmente narative, observații despre feminitate și creativitate care nu conduc însă la adevăruri definitive. Imaginea unei mame care abia așteaptă să plece copiii la școală, dar, odată rămasă singură, nu știe ce să facă și își dorește ca ei să se întoarcă – ce anume caută ea? Sau prezența unui umor discret – mi s-a părut delicioasă scena în care o turistă cade de pe scaun într-un ghiveci cu flori și încearcă să se ridice, în timp ce soțul se uită la ea stânjenit. Sau faptul că o frază simplă ca aceasta mi-a spus ceva despre viața mea: Casa e acolo unde ești primit când ai nevoie să te duci.