Cina – Herman Koch

„Cina”, de Herman Koch

Ed. Polirom, 2015, 298 pag., traducere de Gheorghe Nicolaescu

Original: „Het diner”, 2009 | Țara: Olanda/Țările de Jos

În urmă cu ceva vreme, am împrumutat „Cina” lui Herman Koch și am dus-o înapoi, necitită, apoi am uitat de ea. Recent, am ascultat un interviu cu autorul la emisiunea All You Can Read, iar alegerile muzicale mi s-au părut atât de trăznite pentru un scriitor de 60+, încât mi-am zis: gata, vreau neapărat să citesc „Cina” – și de data asta chiar am făcut-o. Cartea m-a prins de la prima pagină, prin vocea ursuză și plină de sarcasm a naratorului, o voce care pe mine m-a cucerit imediat și mi s-a părut unul din punctele forte ale romanului. Dacă te lași sedus sau nu de această voce influențează foarte mult percepția asupra a ceea ce se întâmplă ulterior, iar din câte am observat citind opiniile de pe Goodreads, multă lume a detestat cartea asta și personajele ei.

Nu știam absolut nimic despre subiect, în afară de ceea ce-mi sugera titlul, și mă bucur nespus pentru ignoranța mea, fiindcă impactul narațiunii a fost mult mai puternic. Așteptările îmi erau oarecum influențate de un film pe care-l văzusem mai demult și care-mi plăcuse (Carnage, regizat de Roman Polanski – abia acum am observat că are la bază o piesă de Yasmina Reza) și îmi imaginam că personajele se vor reuni în jurul unei mese, iar pe parcursul serii vor ieși la iveală tot felul de secrete și amănunte dezagreabile. Însă „Cina”, care a beneficiat și ea de vreo trei ecranizări, mi-a oferit o experiență diferită și cu totul neașteptată.

Spuneam că povestea m-a prins de la prima pagină: după încă două, simțeam cum mă mănâncă rău degetele – fiind o carte împrumutată, nu-mi puteam permite să subliniez nimic, dar nici nu mă înduram să întrerup lectura pentru a lua notițe. După încă o pagină, am cedat nervos: la naiba, o să cumpăr un alt exemplar! M-am întors la prima pagină și am început să subliniez cu o plăcere de nedescris. (Pentru cine nu a făcut niciodată asta, senzația este destul de greu de înțeles.)

2

Bonobo și ateul – Frans de Waal

► „Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate”, de Frans de Waal ◄

Ed. Humanitas, 2017, 322 pag. | Traducere: Ioana Miruna Voiculescu

Titlul original: „The Bonobo and the Atheist: In Search of Humanism Among the Primates”, 2013 | Țara: Olanda/SUA

---

Știați că înroșirea obrajilor este singura expresie exclusiv umană? Că primatele, delfinii și elefanții au conștiință de sine și își recunosc propria reflexie în oglindă? Că oamenii asupra cărora căscatul are un efect foarte molipsitor s-ar părea că sunt și cei mai empatici? Că există neuronii-oglindă, care favorizează răspândirea unor obiceiuri într-o comunitate, prin imitație? Sau că cimpanzeii se pricep să citească oamenii, pentru că sunt foarte buni la limbajul trupului? Eu nu știam, de fapt abia acum am aflat multe dintre lucrurile despre care vorbește primatologul Frans de Waal în „Bonobo și ateul”. Am învățat o mulțime de chestii interesante din volumul ăsta, care atinge subiecte din domeniul științei, religiei și filozofiei, dar și al artei, cu un limbaj accesibil și teorii prezentate pe înțelesul tuturor.

De pildă, habar n-aveam de existența primatelor bonobo, despre care s-a crezut multă vreme că sunt doar niște cimpanzei mai mici. Este ironic că am ascultat adeseori piesele artistului Bonobo, dar nu m-am întrebat niciodată dacă numele lui de scenă înseamnă ceva. Primatele bonobo, alături de cimpanzei, sunt cele mai apropiate rude în viață ale omului: analiza ADN-ului a arătat că este comun într-un procent de 98%. Uimitor, nu-i așa? Și totuși, în ciuda descoperirilor din ultimele decenii, există încă o mulțime de oameni care resping teoria evoluției. „Trebuie să fii destul de imun la dovezi ca să pui la îndoială evoluția”, spune Frans de Waal, adăugând: „Pentru cei care cred că moralitatea vine direct de la Dumnezeu creatorul, acceptarea evoluției ar deschide un hău moral”.

10

Jurnalul Annei Frank (The Diary of a Young Girl - Anne Frank)

Auzisem, desigur, de Anne Frank, o figură-simbol a Holocaustului și unul dintre cei mai importanți oameni ai secolului XX, însă nu știam mare lucru despre Anne în afară de faptele arhicunoscute. Nu știam nimic despre personalitatea ei, despre lucrurile care i-au plăcut, despre visele, bucuriile, frustrările ei; nimic despre copilăria întreruptă brusc de persecuția antisemită care a cuprins Europa, sau despre viața în cei doi ani pe care i-a petrecut ascunzându-se de naziști. 

A spune că mi-a plăcut sau mi-a displăcut Jurnalul Annei Frank mi se pare oarecum deplasat. E drept că unele pasaje sunt ceva mai plictisitoare - uneori repetitive, alteori lipsite de interes - însă, în ansamblul lui, jurnalul este o lectură cu totul specială. Niciodată până acum nu am mai pătruns atât de adânc în intimitatea unui copil pe cale de a deveni adolescent - un act care mi-a trezit o reținere în fața unei asemenea sincerități și a atâtor gânduri și sentimente expuse, în toată vulnerabilitatea lor, privirilor străine. De fiecare dată când cineva îi citește jurnalul, Anne Frank revine din nou la viață, zglobie, fermecătoare, spirituală, poate un pic enervantă și cicălitoare - dar aceasta a fost Anne! Prin jurnalul său - care se numără printre cele mai citite zece cărți din lume -, dorința ei de a continua să trăiască după moarte i-a fost îndeplinită.

40

Sub piele - Michel Faber

Aflasem de acest roman înainte de a fi ecranizat, însă trebuie să recunosc că nu prea l-am băgat în seamă; după ce l-am găsit recent la anticariat și am citit mai multe despre el, am fost copleșită de o curiozitate irezistibilă. Din fericire, cartea nu m-a dezamăgit, din contră - este una dintre cele mai interesante pe care le-am citit anul acesta. Dincolo de rolul de entertainement (căci romanul are destul suspans și mister), Sub piele cuprinde câteva mesaje și critici la adresa societății, pe care Michel Faber le transmite implicit sau direct; nu sunt idei noi, dar ele îmbracă aici o formă inedită.

Chiar dacă mi-a plăcut mult acest roman, l-aș recomanda numai cititorilor dotați cu imparțialitate și un stomac rezistent, pentru că prezența unor scene grotești și revoltătoare îi va pune la încercare (deși nu, nu sunt mai crunte decât cele din Sorgul roșu, care pentru mine a devenit un fel de etalon al cruzimii în literatură). Ulterior am văzut și filmul Under the skin, însă despre acesta voi vorbi puțin la final.

2

Un cerc în iarbă – Oek de Jong

„Un cerc în iarbă”, de Oek de Jong
Ed. Univers, 1991, 404 pagini, traducere de H.R. Radian
Original: „Cirkel in het gras”, 1985 | Olanda

În primul rând, trebuie să îi mulțumesc scriitorului Liviu G. Stan, cel care mi-a recomandat acest roman puțin cunoscut, pe care, cel mai probabil, l-aș fi trecut cu vederea. Din câte am observat, „Un cerc în iarbă” nu este tradus în engleză, iar la noi nu a mai fost reeditat din 1991, deși ar merita să ajungă din nou pe rafturile librăriilor. Cartea autorului olandez Oek de Jong cuprinde un tablou vivant al Romei de la sfârșitul anilor '70, cu tumultuoasa ei scenă politică, culturală și socială, adusă la viață printr-o scriitură excelentă și prin personaje bine individualizate, cu voci și trăsături distincte.

„Un cerc în iarbă” ne vorbește despre iubirea pasională, artă și politică, coborând în profunzimea acestor teme prin introspecții cu privire la condiția umană și menirea artistului, dar și prin reflecții despre poezie, dragoste și relațiile dintre oameni. Personajele au o viață interioară complexă, pe care autorul o urmărește în paralel cu cea exterioară, într-o narațiune densă presărată cu istorioare pitorești, cu aer de legendă, preluate din diferite părți ale Italiei. Pe fundalul tuturor acestor vieți și povești se află Roma, cu străzile ei șerpuitoare și arhitectura impresionantă, oraș a cărui evocare va stârni melancolie în sufletul celor care l-au vizitat la un moment dat.

2