Inima cusută - Carole Martinez

Inima cusută este un fel de Veac de singurătate feminin, plin de senzualitate, sensibilitate și metafore, cu unele elemente pe care le preia din minunatul roman marquezian. Un adevărat tur de forță imaginativ, povestea îmbină realismul magic, fantasticul, misterul și lirismul într-un melanj care, de multe ori, atinge combinația perfectă. Dacă romanul nu ar fi eșuat în câteva rânduri (și aproape în lanț în cea de-a treia parte), Inima cusută ar fi devenit una dintre cărțile preferate citite în acest an. Dar cum au fost aspecte care nu mi-au plăcut, nu mai pot recomanda acest roman din toată inima, așa cum mi-am imaginat inițial că voi face. Senzațiile cu care am rămas la finalul lecturii mă trag în două direcții diferite: dacă ar fi să mă iau după ultima parte a cărții, atunci părerea mea nu ar fi una favorabilă; există însă începutul și mijlocul, care mi-au oferit unele dintre cele mai plăcute momente ca cititor din ultima perioadă.

9

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Oare a mai rămas vreun cititor care să nu fi citit Un veac de singurătate? Eu sunt unul dintre aceștia, pășind târziu în lumea fermecată a lui Márquez, însă mă bucur că am făcut-o măcar acum, când am impresia că înțeleg mai bine și gust mai intens - sau poate că doar așa mi se pare. Romanul mi-a deschis o poartă către universul fabulos al imaginației fără margini, unde fantasticul coabitează cu realul într-o simbioză firească, iar personajelor le este mai teamă de război decât de spirite - o lume în care mărturisesc că mi-ar plăcea să trăiesc, dar, probabil, va trebui să înnebunesc pentru a ajunge acolo. 

Chiar dacă am pierdut șirul fiilor și al fiicelor, al nepoților și al nepoatelor, al celor numiți Aureliano și José Arcadio, chiar dacă uneori am fost cuprinsă de confuzie, imaginația fecundă a lui Marquez m-a ținut legată de carte nu cu lanțuri împovărătoare, ci cu fire de mătase răcoroase și blânde, mereu în expectativă și mereu încântată de întâmplările ireale și detaliile minunate, gustând din plin umorul, grotescul și vivacitatea extraordinară a geniului creator marquezian.

16

Sanatoriul timpului (Manechinele, partea a II-a) - Bruno Schulz

Mi-am văzut, în sfârșit, visul cu ochii și am reușit să pun mâna pe Manechinele, ediția românească ce reunește proza completă a lui Bruno Schulz, tot ceea ce s-a păstrat după moartea absurdă a acestui scriitor original, căci manuscrisul neterminat al capodoperei sale, Messiah, a dispărut cu desăvârșire. Despre prima parte a volumului, Prăvăliile de scorţişoară (pe care am citit-o în engleză), am vorbit pe larg în altă recenzie, unde mi-am dat frâu liber senzațiilor puternice resimțite la întâlnirea cu imaginația explozivă a scriitorului polonez. 

În paralel cu traducerea românească, am frunzărit și ediția de limbă engleză (Sanatorium Under the Sign of the Hourglass) și, spre marea mea surpriză, am descoperit că ea conține desene ale autorului, realizate special pentru Sanatoriul timpului. Este a doua situație în care constat că fotografiile lipsesc din ediția românească, din motive pe care nu mi le pot explica (am mai pățit-o și cu Zăpezile de altădată, memoriile lui Gregor von Rezzori). Pentru a compensa această lipsă, voi include mai jos câteva dintre desenele lui Bruno Schulz, bizare precum proza acestuia, și - dacă e să mă iau după fotografiile autorului - de o ciudățenie care-i oglindește stranietatea privirii (nu vreau să sugerez că ar fi fost un pic nebun, însă povestirile lui par, uneori, deliruri fantasmagorice ale unei imaginații ce a scăpat de pe făgașul normalității).

0

Sexul cireșilor - Jeanette Winterson

La un moment dat, am făcut o fixație pentru Jeanette Winterson: am început cu Portocalele nu sunt singurele fructe și am continuat cu memoriile ei, Why Be Happy When You Could Be Normal?, pentru a ajunge apoi la Sexul cireșilor. Probabil că cititorii care au auzit de scriitoarea britanică știu, deja, că este lesbiană declarată încă de la șaisprezece ani, iar romanele ei sunt impregnate de simboluri și alegorii care explorează identitatea, atât cea sexuală cât și cea personală. 

Sexul cireșilor este un melanj pitoresc de personaje incredibile, umor și filozofie, o explozie tactilă de fantezie care ia forme nebănuite. Jeanette Winterson își plimbă cititorul prin lumi misterioase și fascinante, oprindu-se din acest iureș al imaginației pentru câteva cugetări legate de istorie, timp, materie, dragoste, femei și bărbați.

0

Hotel Universal – Simona Sora

„Hotel Universal”, de Simona Sora | Ed. Polirom, 2012, 265 pag.  

O poveste în poveste, câteva personaje memorabile, un strop generos de realism magic, un loc ancorat cu un picior în istoria fabulată și cu celălalt într-un prezent incert, precum și un limbaj alert și captivant, presărat cu termeni arhaici – iată câteva din ingredientele care fac din „Hotel Universal” o carte ce merită citită. Deși finalul m-a cam dezamăgit, la fel ca unele aspecte ce au rămas nerezolvate, autoarea compensează aceste neajunsuri prin câteva fragmente excelente și prin vechea clădire de pe Gabroveni, restituită prezentului sub un chip viu și pitoresc. Și, chiar dacă lectura este îngreunată de faptul că romanul este înțesat până la saturație de personaje, care populează paginile într-un du-te-vino constant între trecut și prezent, Simona Sora plusează prin câteva portrete fabuloase ce se desprind din acest iureș temporal, întins între secolul 19 și perioada post-decembristă.

7

Accabadora - Michela Murgia

Romanul Michelei Murgia are o frumuseţe aparte, o poezie care nu poate fi tăgăduită, ascunsă în mici detalii, în întorsături de frază, dar şi în pitoreştile cutume ale vieţii din Sardinia - meleagurile natale ale autoarei. Mi-am dorit să citesc această carte din momentul în care am aflat de existenţa ei; mi-am imaginat, de pe atunci, o lume la graniţa dintre real şi fantastic, cu un strop de pitoresc şi magie - reţeta perfectă pentru a deveni o carte favorită. Nu am luat însă în calcul că, uneori, nu sunt de ajuns doar ingredientele, ci şi modul de preparare...

Accabadora este un roman puternic impregnat de tradiţia sardă; mi-au plăcut detaliile pitoreşti din viaţa unei comunităţi restrânse, izolate, care funcţionează încă după reguli ancestrale: culesul viei în momentul în care mirosul fin al unui bătrân decide că strugurii au atins deplina maturitate; mutarea hotarului prin vrăji, pentru a lua din pământul vecinului; pregătirile pentru nuntă, cu numeroase prăjituri tradiţionale, cu belşug de migdale; pâinea nupţială a miresei, împodobită cu porumbei şi flori în relief, care, după nuntă, urmează să fie lăcuită şi păstrată în casa mirilor; noaptea de 1 noiembrie, Noaptea Tuturor Sfinţilor, când uşile caselor sunt lăsate deschise, pentru ca sufletele rudelor să poată intra şi ospăta din merindele pregătite anume; bocitoarele plătite care îşi închiriză vocea pentru a jeli morţii.

0

Pedro Páramo - Juan Rulfo

La finalul multor zile și după un document de 70 de pagini plin de cuvinte noi, am reușit să termin Pedro Páramo, prima mea lectură în limba spaniolă (mă refer la un roman, căci mai citisem Cartea întrebărilor a lui Pablo Neruda). Mă simt de parcă am câștigat un premiu, serios! Lăsând mulțumirea de sine la o parte, nu sunt sigură că am ales totuși cartea potrivită. Pe lângă înțelegerea mea limitată a limbii spaniole, subiectul romanului mi-a adâncit și mai mult confuzia lecturii. Am trecut prin stări alternative de frustrare și încântare, pendulând între dorința de a citi mai repede și bucuria de a înțelege în sfârșit ce se întâmplă în acest roman. Pe de altă parte, ritmul lent al lecturii m-a determinat să mestec pe îndelete minunata sonoritate spaniolă. În Pedro Páramo, această limbă plină de muzicalitate, ajunsă în mâinile magice ale lui Juan Rulfo, respiră poezie prin fiecare cuvânt.

6

Prăvăliile de scorţişoară (Manechinele - partea I) - Bruno Schulz

Experienţa pe care am trăit-o citind proza lui Schulz din Prăvăliile de scorţişoară a fost asemănătoare unui orgasm mental, dacă așa ceva există: metafore elaborate m-au înălţat pe culmile extazului, în timp ce cuvinte fertile mi-au dezmierdat mintea fără încetare. Poezia care se revarsă din proza lui Schulz mi-a indus o stare de uimire şi încântare, pe care nu o mai simţisem de multă vreme. Însă, la un moment dat, o astfel de experienţă poate deveni obositoare, căci naraţiunea, care nu conţine perioade de acalmie, nu m-a lăsat să respir sau să lâncezesc, ci mi-a impus o atenţie constantă, aproape tiranică.

Lectura a fost îngreunată de faptul că am citit aceste povestiri în limba engleză, într-o traducere foarte bună, de altfel, dar care a ridicat experienţa lecturii la un nivel elevat, destul de dificil de pătruns. Transcriu mai jos un citat în limba engleză, urmând să revin asupra lui în momentul în care voi reuşi să găsesc ediția românească (pot doar să intuiesc, până atunci, orgasmele intelectuale la întânirea dintre Schulz şi limba maternă).

0

Obscena pasăre a nopții - José Donoso

De unde ar trebui să încep pentru a vorbi despre Obscena pasăre a nopții? Senzația pe care am experimentat-o, încă de la început, a fost o confuzie adâncă - nu puteam înțelege cine erau toate acele personaje, cine vorbea într-un moment sau altul, nici măcar cine era naratorul. Încet-încet, cu hârtie și creion alături, am început să pătrund în jungla densă și haotică a acestui roman. Un realism magic pur, în care nu putem face distincția între imaginar și real; cheia pare să fie ascunsă pe undeva, în străfundurile labirintice ale poveștii. Aproape că am putut auzi această carte respirând, asemenea unei ființe hidoase cu formă schimbătoare, înfășurată cu grijă în mai multe straturi de fantasmagorii, începând să semene cu miticul Imbunche al străvechilor chilieni - un monstru diform, cu toate cele nouă orificii cusute și obstrucționate, cu unul dintre picioare întors invers, peste umăr.

2

Sub ghețar - Halldór Laxness

Recunosc că, înainte de a citi Sub ghețar, nu mai auzisem de scriitorul islandez Halldór Laxness, în ciuda faptului că a primit premiul Nobel pentru literatură în 1955. Am dat peste acest mic roman din întâmplare, premisa mi s-a părut interesantă, am început lectura, neștiind ce mă așteaptă, și am sfârșit prin a mă îndrăgosti de scriitura lui Laxness și de atmosfera minunată și stranie pe care a reușit să o creeze. Ulterior, am mai citit două trei cărți în limba engleză, iar Halldór Laxness a devenit unul dintre scriitorii mei favoriți. Cel mai mult mi-a plăcut Independent People, un roman extraordinar, care sper să fie tradus și la noi, într-o bună zi, nu foarte îndepărtată.*

*Între timp, am aflat că Oameni independenți a fost tradus la noi în 1964, iar în deceniile respective au apărut și alte cărți de Laxness: O întîmplare la Raykjavik (1955), Clopotul din Islanda (1956, 1962) și Stațiunea atomică (1956).

21