Cei dintâi și cei de pe urmă - Ludmila Uliţkaia

Cei dintâi și cei de pe urmă este a doua colecție de proză scurtă semnată Ludmila Uliţkaia pe care o citesc în acest an, după Fetiţele. Rude sărmane, care mi-a mers la inimă atât de bine încât am vorbit despre ea în două părți (aici și, respectiv, aici). Volumul de față mi-a plăcut ceva mai puțin, poate pentru că, în unele cazuri, nu am simțit aceeași implicare în viețile personajelor pestrițe imaginate de scriitoare, iar câteva din poveștile lor au avut un final abrupt care m-a nemulțumit un pic - dar acesta este un motiv strict personal, care ar putea să nu îi deranjeze pe alți cititori. 

Povestirile din Cei dintâi și cei de pe urmă sunt mult mai directe, mai indecente și mai sexuale, atingând subiecte ca prostituția sau homosexualitatea, dar ele orbitează tot în jurul subiectului predilect al Ludmilei Uliţkaia - sufletul de neînțeles și plin de enigme al femeilor ruse, cu bagajul lor complex de tradiții și trăsături genetice amestecate. Cadrul temporal este mai variat, de la dictatura sovietică la anii '90, când femeile trec granițele „imperiului malefic” și ajung în Elveția sau în SUA, unde inteligența și spiritul lor descurcăreț nu le mai par atât de speciale ca în patria natală.

Liantul care leagă cele opt povestiri din Cei dintâi și cei de pe urmă este, așadar, viața feminină, în realitatea crudă a lipsurilor, frământărilor și rarelor momente de fericire. Dar fericirea poate veni într-un pahar de băutură, într-o discuție până la trei dimineața cu prietena cea mai bună, în reaprinderea unei iubiri mai vechi sau în agățarea unui bărbat de pe alte meleaguri, atât de diferit de masculii bețivi și urât mirositori ai Rusiei. Cele care însuflețesc povestirile sunt personajele feminine - ele dau piept cu viața grea din vremurile sovietice, ele trăiesc într-o sărăcie demnă, ele trebuie să facă față soților care mor sau care le înșeală, mamelor abuzive și egoiste, singurătății sau trecutului problematic al familiei, și, câteodată, fenomenelor greu de explicat ce par să izvorască din lumea de apoi.

După o despărțire de zece ani, se agățau una de alta bucuroase că se înțeleg atât de bine așa cum se înțeleg numai muzicanții în secvența unei melodii de jazz când fiecare viraj al temei e intuit cu un organ special pe care ceilalți nu-l au. Știau tot ce li se întâmplase în viață: corespondaseră regulat, chiar dacă nu atât de des. Totuși erau multe lucruri pe care nu și le scriseseră, lucrurile acelea care sunt înțelese numai când sunt spuse cu un zâmbet anume, cu un ton anume... (pag. 164)

În această colecție de povestiri se regăsesc, totuși, doi protagoniști masculini: un homosexual care ar fi putut avea preferințe sexuale normale, dacă mama lui nu l-ar fi întâlnit pe un profesor de filozofie (Îngerașul), și un babalâc care se crede nemuritor, dar este chinuit de problema împărțirii averii sale între rudele hulpave, în lipsa moștenitorilor direcți (Persoana din eșalonul doi). În cazul lor, femeile trec într-un plan secundar: mama bețivă și naivă a băiatului, prietena care se îndrăgostește de el; soția idealizată, dar și amantele fără număr ale bătrânului, obsedat de ultimele decoperiri în materie de stimulenți sexuali.

Este mai greu de ales povestirea favorită din acest volum, pentru că multe din ele sunt excelente, dar cea care m-a impresionat cel mai mult este și cea mai scurtă: Supa de arpacaș (habar n-am ce gust poate avea supa asta, dar am găsit o rețetă aici), care a atins câteva corzi sensibile în interiorul meu, în doar zece pagini. Supa de care se leagă trei amintiri înduioșătoare, pline de candoare și de lucruri nespuse, ghicite printre rânduri, cu mama prezentă în fiecare dintre ele, pe fundal sau în prim plan, căci numai ea era cea care gătea această supă modestă, de care s-au legat, de-a lungul vremii, semnificații și povești. 

Printre povestirile care mi-au plăcut foarte mult se numără și Dama de pică (trei generații de femei trăiesc, în lipsa bărbaților, sub același acoperiș, la cheremul celei mai în vârstă, o bătrână răsfățată și egoistă cu un trecut amoros scandalos), Țiu-rih (o femeie urâțică, dar cu multiple talente - cunoscătoare de germană, masaj, istorie, bucătăreală - duce o campanie de cucerire a unui elvețian însurat), Femeile de pe plaiurile ruse (trei prietene din fosta URSS se întâlnesc în New York și discută despre partenerii lor într-o noapte de beție).

Atâta doar că e chel în creștetul capului. În rest e un bărbat foarte, foarte plăcut. Acolo, în Elveția, toți sunt așa, plăcuți, curăței, cumsecade. Despre toate astea Lidia avea să afle ceva mai târziu. În momentul de față ea a înțeles un singur lucru: aici nu există asemenea bărbați, poate să caute și o sută de ani, așa ceva n-o să găsească în veci. Poate doar artistele și cântărețele să aibă parte de ei, ea personal nu-i întâlnise nicăieri. (pag. 133)

Ludmila Uliţkaia este un fel de Alice Munro a Rusiei, căci femei de toate vârstele și condițiile sociale ocupă un loc predominant în povestirile sale, la fel ca în cele ale canadiencei nobelizate. Cum Uliţkaia scrie excelent, nu m-aș mira dacă va figura și ea, în viitorul apropiat, pe lista scriitorilor răsplătiți cu Nobel. Față de Munro, care rămâne ancorată în întinsa lume a Canadei, Uliţkaia face apel la ofertantul bagaj multicultural al Uniunii Sovietice, acest melanj pitoresc de nații, limbi, credințe și culturi, din care ochiul atent extrage situații și amănunte inedite, care elevează calitatea povestirilor la un cu totul alt nivel. Câteodată, personajele lor se întâlnesc totuși pe un teren comun, căci sufletul feminin are trăsături universale, indiferent de pământul care l-a plămădit. Stilul celor două autoare este, însă, destul de diferit, nelăsând loc de o comparație în acest sens - în ceea ce mă privește, îmi plac amândouă.

**Cuvinte învățate din această carte: a pungăli, zavistnic, glagore, mont, aspirantură, comsomol, samizdat. :)

Editura: Humanitas, 2008

Traducere: Gabriela Russo

Număr de pagini: 238