Viața mea printre cărți (III)

În august am fost la o plimbare cu bastonul prin București, organizată de ARCEN. De fapt, n-am avut un baston, ci o umbrelă, pentru că în prima jumătate de oră a plouat destul de tare. Mi-a plăcut mult de cei doi ghizi volubili și plini de umor, care ne-au istorisit o mulțime de lucruri mai puțin cunoscute despre clădirile bucureștene și oamenii celebri care le-au trecut pragul. Am fost foarte surprinsă când i-am auzit citând (ba chiar interpretând cu haz) poezii și fragmente din cărțile unor autori români, dar și străini. Astfel am aflat de o carte pe care vreau neapărat să o citesc: Athénée Palace, scrisă de R. G. Waldeck (de la Rosa Goldschmidt), o evreică născută în Germania, corespondentă a ziarului Newsweek. În cartea asta, autoarea vorbește despre Bucureștiul anului 1940, inclusiv despre atmosfera din hotelul Athénée Palace, unde a locuit timp de șase luni (dacă am reținut corect). Chiar nu mă așteptam să mă întorc de la această plimbare cu o recomandare de lectură!

Edmond Niculușcă și Alberto Groșescu, cei doi tineri care au pus bazele ARCEN.

A durat ceva până m-am urnit, dar în cele din urmă am fost în vizită la Anamaria Smigelschi, mai nou scriitoare și dintotdeauna plastician (nu chirurg, ci din cealaltă categorie, artistică). Mă cucerise naratoarea cărții sale de memorii selective, „Gustul, mirosul și amintirea” (despre care am scris aici), și mi-am dorit tare mult să o cunosc în realitate. Am ajuns acasă la doamna Smigelschi într-o dimineață de august, cărând o cutie cu lapte (solicitată de dumneaei) și o cutie cu bomboane (din partea mea). Și, bineînțeles, cu cartea la subraț, pentru autograf. Prima mea întrebare (pe care o pun, încă din copilărie, de fiecare dată când vizitez pe cineva pentru prima oară) a fost următoarea: „Aveți căței sau pisici?”. Oarecum dezamăgită, am aflat că pisicile nu mai au voie în casă, iar căței nu sunt disponibili momentan.

Mi-a plăcut la nebunie camera de zi, spațioasă și luminoasă, cu ferestre mari care dau spre grădină, cu zeci de obiecte mici și minuscule și cu fotolii vechi în care mi-ar fi plăcut să-mi petrec o după-amiază întreagă (citind, desigur). Doamna Smigelschi m-a uimit prin spiritul tânăr și prin felul direct de a vorbi, fără complezențe și politețuri inutile. Am vizitat și atelierul, unde m-a rugat să-i elucidez câteva din misterele Facebook-ului. Apoi, mi-a prezentat colecția de animăluțe în miniatură, pe care le-a botezat cu nume fanteziste (fapt care mi-a amintit de poreclele ștrengărești din „Gustul, mirosul și amintirea”). Spre final, mi-a citit câteva capitole din noua sa carte de memorii, aflată în curs de apariție tot la Humanitas. De data aceasta, va fi vorba despre călătoriile și expozițiile din afara țării, presărate cu peripeții și observații de tot felul (ca să nu zic „interesante”, căci doamna Smigelschi mi-a atras atenția că folosesc acest cuvânt în exces). 

Acasă la Anamaria Smigelschi

Acum trebuie să vă vorbesc despre obsesia pe care am făcut-o în ultima vreme. Ca și când n-aș avea destule cărți în bibliotecă, la care se adaugă cele împrumutate de la prieteni, mi s-a năzărit că vreau abonament la bibliotecă (dacă vă uitați pe pagina de căutare a Bibliotecii Metropolitane, poate mă veți înțelege). Desigur, lucrurile nu puteau să fie atât de simple: nu pot să-mi fac permis, din varii motive. Unei prietene i s-a făcut milă de mine și mi l-a împrumutat pe al ei, așa că am pornit pe jos spre cea mai apropiată filială, undeva pe Prelungirea Ferentari. Denumirea străzii trebuia să-mi ridice niște semne de întrebare, chiar dacă filiala se află la doar 15 minute de casă. Pe măsură ce mă apropiam de destinație, peisajul și fauna deveneau din ce în ce mai amenințătoare: case strâmbe, terenuri virane, depozite... Parcă intrasem în alt oraș – de exemplu, Brăila? Până să găsesc biblioteca, eram deja convinsă că a fost demolată sau furată între timp. 

Dar iată că biblioteca exista cu adevărat – o casă micuță, cu cărțile în dezordine, multe din ele neîmprumutate vreodată. Am descoperit o mulțime de titluri bune, într-un asemenea contrast izbitor cu peisajul de dincolo de ușă, încât aproape că m-am emoționat. Nici biblioteca din Pitești, orașul meu de baștină, nu are asemenea cărți! Pe drumul de întoarcere, n-am îndrăznit să-mi scot telefonul și s-o sun pe prietena mea până nu am zărit primele semne de civilizație – adică liftul de la stația de metrou Eroii Revoluției, unde eram deja familiarizată cu fauna care mișună prin zonă. 

Bineînțeles că nu m-am învățat minte. Când m-am întors să returnez cărțile, drumul a părut mai scurt și mai puțin amenințător, așa că, în loc să plec de acolo cu mâna goală și să zic mersi că am scăpat, eu m-am întors acasă cu alte cinci (da, cinci!) cărți. Dar gata, am încheiat acest cerc vicios: a doua oară (și ultima) m-am scuzat că nu mai pot împrumuta nimic, pentru că am acasă câteva cărți pe care vreau neapărat să le citesc. Poate că doamna bibliotecară a fost un pic dezamăgită să piardă un cititor pentru toate cărțile alea grozave care adună praful pe Prelungirea Ferentari.

Drumul spre biblioteca de pe Prelungirea Ferentari