Iubire - Hanne Ørstavik

În cuvinte simple și paragrafe scurte, lipsite de încărcătura greoaie a metaforelor, dar cu o forță ce iese la iveală pe măsură ce ne adâncim în lectură, Hanne Ørstavik creează în romanul Iubire o atmosferă surprinzător de intensă, care ne propulsează în nordul cel friguros și acoperit de zăpezi. Pășim pe o scenă de teatru cu personaje puține și câteva locuințe răsfirate printre nămeți, un cadru minimalist parcă desprins dintr-un film de Lars von Trier. Este un univers închis și izolat, în care se regăsesc mai multe singurătăți și mai multe forme de iubire, dar și o scindare între lumea palpabilă și cea imaginată, căci personajele par să trăiască în planuri diferite ce nu se întâlnesc decât arareori. 

Vibeke este o mamă tânără și singură care s-a mutat într-o mică localitate din Norvegia împreună cu fiul Jon, care urmează să împlinească nouă ani. Pe o vreme atât de aspră, protagonista romanului nu poate decât să viseze la vara următoare și la o lume frumoasă plină de romantism și povești fericite - însă visele o îndepărtează de realitatea imediată și de iubirea care se găsește atât de aproape de ea. De fapt, femeia își cam neglijează fiul și trăiește mai mult în imaginație; Jon pare o fantomă ce alunecă la periferia vieții lui Vibeke, căci ea îl ține la distanță prin preocuparea excesivă pe care o are pentru propria viață.

În planuri scurte, care alternează ritmic până la suprapunere, Hanne Ørstavik pătrunde în universul inocent al copilului și în cel imatur și egoist al mamei. Jon clipește des (un tic de care nu poate scăpa) și citește despre oameni torturați - câteva manifestări exterioare cu rădăcini adânci în interior. Totuși, băiatul observă cu candoare lumea din jur și pe cea din interiorul său; el se întreabă câți fulgi de nea sunt într-un bulgăre de zăpadă sau cât de întuneric este în cap atunci când nu se gândește la nimic. Vibeke este preocupată de felul în care arată și de timpul ei liber; dacă ar putea, ar citi toată ziua, devorând cărți groase cu probleme existențiale. Cuminte și înțelept pentru vârsta lui, copilul nu își sufocă mama cu pretenții absurde și îi înțelege nevoia de libertate, deși ea este centrul universului său; mama tânjește după o altfel de iubire, alunecând, cu o naivitate adolescentină, în fantezii romantice legate de bărbații pe care îi întâlnește. 

Jon stă în ușă și o privește. Se concentrează intens să nu clipească din ochi. Vrea să o întrebe ceva despre aniversare. Mâine e ziua lui de naștere. Împlinește nouă ani. Dar se pare că ea a adormit. Poate să mai aștepte cu întrebarea. Ea cu o carte pe genunchi. E obișnuit să o vadă așa. O carte, lumina puternică a unei lămpi cu picior. Adesea cu o țigară aprinsă în mână. 

Evenimentele relatate în Iubire se petrec în decurs de câteva ore, în seara zilei de miercuri și noaptea care urmează, când Vibeke și Jon își despart drumurile. Convinsă că băiatul este în camera lui, mama ajunge la bâlciul din localitate și se lasă purtată de flirtul cu un bărbat necunoscut, pe când copilul umblă pe afară, așteptând ca Vibeke să se întoarcă acasă. Senzația de pericol crește treptat, iminența dezastrului se află undeva în apropiere, gata să izbucnească la orice cotitură a narațiunii, dar iată că tragicul deznodământ vine incredibil de calm și de lin. Forțele exterioare se retrag, iar drama se desăvârșește prin mecanismele intime ale micii familii.

Mai sunt două povești atinse tangențial, care nu se dezvăluie pe de-a-ntregul și rămân învăluite în mister: cea a bărbatului care lucrează la bâlci și cea a femeii stranii îmbrăcate în alb, doi oameni care, fără îndoială, au propriile drame și frustrări, dar sunt personaje tranzitorii, care vin și pleacă, fără a conștientiza schimbarea pe care o aduc, indirect, în viața unei familii.

M-am regăsit destul de bine în următoarele cuvinte: „Citește cam trei cărți pe săptămână, adesea patru sau cinci. Dacă ar fi după ea ar citi tot timpul, înfășurată într-un pled, cu o cafea alături, învăluită în fum de țigară, într-o cămașă de noapte călduroasă.” Totuși, cartea mi-a arătat cât de ușor pot fi neglijate persoanele apropiate și viața reală atunci când ne refugiem în lectură, în imaginație sau în preocupările personale. Câteodată cad și eu în această capcană atât de ademenitoare a literaturii.

Iubire mi-a amintit într-o mare măsură de Palatul de gheaţă al scriitorului Tarjei Vesaas, care - întâmplător sau nu - este tot norvegian. Aceleași mici așezări sub zăpadă, aflate parcă la capătul lumii, aceeași izolare și singurătate și, în miezul lor, un copil care rătăcește prin decorul hibernal. Dacă Tarjei Vesaas recurge la o cadență de poem a narațiunii, la metafore abstracte ce nu relevă imediat sensul întâmplărilor, Hanne Ørstavik este, în schimb, mai ancorată în concretul imediat, relatând evenimentele simplu și direct, cu o economie de cuvinte. 

Au mai scris despre carte: Nopti și Zile, Constantin Piştea. 

Editura: Univers, 2012

Traducere: Aurora Kanbar, Erling Schøller

Număr de pagini: 126 
Titlu original: Kjærlighet, 1997