Cei dintâi și cei de pe urmă - Ludmila Uliţkaia

sâmbătă, 27 septembrie 2014


Cei dintâi și cei de pe urmă este a doua colecție de proză scurtă semnată Ludmila Uliţkaia pe care o citesc în acest an, după Fetiţele. Rude sărmane, care mi-a mers la inimă atât de bine încât am vorbit despre ea în două părți (aici și, respectiv, aici). Volumul de față mi-a plăcut ceva mai puțin, poate pentru că, în unele cazuri, nu am simțit aceeași implicare în viețile personajelor pestrițe imaginate de scriitoare, iar câteva din poveștile lor au avut un final abrupt care m-a nemulțumit un pic - dar acesta este un motiv strict personal, care ar putea să nu îi deranjeze pe alți cititori. 

Povestirile din Cei dintâi și cei de pe urmă sunt mult mai directe, mai indecente și mai sexuale, atingând subiecte ca prostituția sau homosexualitatea, dar ele orbitează tot în jurul subiectului predilect al Ludmilei Uliţkaia - sufletul de neînțeles și plin de enigme al femeilor ruse, cu bagajul lor complex de tradiții și trăsături genetice amestecate. Cadrul temporal este mai variat, de la dictatura sovietică la anii '90, când femeile trec granițele „imperiului malefic” și ajung în Elveția sau în SUA, unde inteligența și spiritul lor descurcăreț nu le mai par atât de speciale ca în patria natală.

Liantul care leagă cele opt povestiri din Cei dintâi și cei de pe urmă este, așadar, viața feminină, în realitatea crudă a lipsurilor, frământărilor și rarelor momente de fericire. Dar fericirea poate veni într-un pahar de băutură, într-o discuție până la trei dimineața cu prietena cea mai bună, în reaprinderea unei iubiri mai vechi sau în agățarea unui bărbat de pe alte meleaguri, atât de diferit de masculii bețivi și urât mirositori ai Rusiei. Cele care însuflețesc povestirile sunt personajele feminine - ele dau piept cu viața grea din vremurile sovietice, ele trăiesc într-o sărăcie demnă, ele trebuie să facă față soților care mor sau care le înșeală, mamelor abuzive și egoiste, singurătății sau trecutului problematic al familiei, și, câteodată, fenomenelor greu de explicat ce par să izvorască din lumea de apoi.

După o despărțire de zece ani, se agățau una de alta bucuroase că se înțeleg atât de bine așa cum se înțeleg numai muzicanții în secvența unei melodii de jazz când fiecare viraj al temei e intuit cu un organ special pe care ceilalți nu-l au. Știau tot ce li se întâmplase în viață: corespondaseră regulat, chiar dacă nu atât de des. Totuși erau multe lucruri pe care nu și le scriseseră, lucrurile acelea care sunt înțelese numai când sunt spuse cu un zâmbet anume, cu un ton anume... (pag. 164)

În această colecție de povestiri se regăsesc, totuși, doi protagoniști masculini: un homosexual care ar fi putut avea preferințe sexuale normale, dacă mama lui nu l-ar fi întâlnit pe un profesor de filozofie (Îngerașul), și un babalâc care se crede nemuritor, dar este chinuit de problema împărțirii averii sale între rudele hulpave, în lipsa moștenitorilor direcți (Persoana din eșalonul doi). În cazul lor, femeile trec într-un plan secundar: mama bețivă și naivă a băiatului, prietena care se îndrăgostește de el; soția idealizată, dar și amantele fără număr ale bătrânului, obsedat de ultimele decoperiri în materie de stimulenți sexuali.

Este mai greu de ales povestirea favorită din acest volum, pentru că multe din ele sunt excelente, dar cea care m-a impresionat cel mai mult este și cea mai scurtă: Supa de arpacaș (habar n-am ce gust poate avea supa asta, dar am găsit o rețetă aici), care a atins câteva corzi sensibile în interiorul meu, în doar zece pagini. Supa de care se leagă trei amintiri înduioșătoare, pline de candoare și de lucruri nespuse, ghicite printre rânduri, cu mama prezentă în fiecare dintre ele, pe fundal sau în prim plan, căci numai ea era cea care gătea această supă modestă, de care s-au legat, de-a lungul vremii, semnificații și povești. 

Printre povestirile care mi-au plăcut foarte mult se numără și Dama de pică (trei generații de femei trăiesc, în lipsa bărbaților, sub același acoperiș, la cheremul celei mai în vârstă, o bătrână răsfățată și egoistă cu un trecut amoros scandalos), Țiu-rih (o femeie urâțică, dar cu multiple talente - cunoscătoare de germană, masaj, istorie, bucătăreală - duce o campanie de cucerire a unui elvețian însurat), Femeile de pe plaiurile ruse (trei prietene din fosta URSS se întâlnesc în New York și discută despre partenerii lor într-o noapte de beție).

Atâta doar că e chel în creștetul capului. În rest e un bărbat foarte, foarte plăcut. Acolo, în Elveția, toți sunt așa, plăcuți, curăței, cumsecade. Despre toate astea Lidia avea să afle ceva mai târziu. În momentul de față ea a înțeles un singur lucru: aici nu există asemenea bărbați, poate să caute și o sută de ani, așa ceva n-o să găsească în veci. Poate doar artistele și cântărețele să aibă parte de ei, ea personal nu-i întâlnise nicăieri. (pag. 133)

Ludmila Uliţkaia este un fel de Alice Munro a Rusiei, căci femei de toate vârstele și condițiile sociale ocupă un loc predominant în povestirile sale, la fel ca în cele ale canadiencei nobelizate. Cum Uliţkaia scrie excelent, nu m-aș mira dacă va figura și ea, în viitorul apropiat, pe lista scriitorilor răsplătiți cu Nobel. Față de Munro, care rămâne ancorată în întinsa lume a Canadei, Uliţkaia face apel la ofertantul bagaj multicultural al Uniunii Sovietice, acest melanj pitoresc de nații, limbi, credințe și culturi, din care ochiul atent extrage situații și amănunte inedite, care elevează calitatea povestirilor la un cu totul alt nivel. Câteodată, personajele lor se întâlnesc totuși pe un teren comun, căci sufletul feminin are trăsături universale, indiferent de pământul care l-a plămădit. Stilul celor două autoare este, însă, destul de diferit, nelăsând loc de o comparație în acest sens - în ceea ce mă privește, îmi plac amândouă.

**Cuvinte învățate din această carte: a pungăli, zavistnic, glagore, mont, aspirantură, comsomol, samizdat. :)


Editura: Humanitas, 2008
Traducere: Gabriela Russo
Număr de pagini: 238


8 comentarii

  1. eu am citit de ea "Al dumneavoastra sincer, Surik" si mi-a placut mult. Ti-o recomand. Ar fi o chestie sa citesc si ceva proza scurta de ea... :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, Șurik este și pe lista mea, ca de altfel tot ce s-a tradus la noi de Ludmila Uliţkaia, că-mi place tare mult cum scrie. Deocamdată m-am învârtit prin proza ei scurtă, gen literar care mă cam nemulțumea înainte, dar uite că și Ulițkaia, și Munro m-au făcut să las prejudecățile deoparte (de fapt, pentru asta trebuie să le mulțumesc și lui Kundera și Salinger).
      Ai toate șansele să încerci povestirile scriitoarei, le poți primi săptămâna asta! ;)

      Ștergere
    2. Interesant, stiam ca respingi instinctual cartile foarte lungi, desi pana la urma ai infrant senzatia si ai trecut si la ele.

      Ștergere
    3. În ultima vreme am citit numai cărți scurte, pentru că n-am mai avut mult timp la dispoziție. Cu toate acestea, sunt în urmă cu opt cărți la challenge-ul de pe Goodreads - inadmisibil! :)) Tot am rămas cu rețineri în ceea ce privește cărțile mari, dar sper să mă vindec de tot până la urmă - la anul încep în forță. :)
      (Comentariile astea au luat-o razna, încep să urăsc blogspot-ul! Nici caseta de căutare nu mai merge cum trebuie!)

      Ștergere
  2. Fetite. Rude sarmane este singura carte pe care nu am citit-o de Ulitkaia.
    Este una dintre scriitoarele mele favorite. Are o forta de exprimare ceva de speriat.
    Eu am citit de "Surik" pe cand m-a luptam cu o raceala si m-a cucerit definitiv cu Minciunile femeilor.
    Iti recomand tot ce a scris si mai poti gasi. Nu ai cum sa dai gres cu ea. Este aproape perfecta :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oau, nu credeam că există cineva (în blogosferă, hai să restrâng cercul) care să fi citit mai tot ce s-a publicat de Ulițkaia, căci nu este o scriitoare foarte populară - deși nu înțeleg de ce nu ar fi, pentru că scrie excelent. Este, într-adevăr, mare lucru să știi că nu poți da greș cu un autor - n-are rost, așadar, să mai spun că ”Fetițe. Rude sărmane” îți va plăcea cu siguranță. :)
      Din fericire, edițiile mai vechi se pot găsi la bibliotecă, așa că o să profit din plin (cel mai mult mă tentează acum ”Înmormântare veselă”). Am deja împrumutată ”Minciunile femeilor”, dar o mai amân un pic, căci prefer să alternez scriitorii.

      Ștergere
    2. Ha! Eu le am pe toate-n biblioteca pentru ca le-am vrut dupa ce am citit Surik. :D
      Cand mi se pune pata pe un scriitor il vanez si-mi fac Opere Complete.
      Asa am Rushdie, Palahniuk, Coetzee etc.
      Sunt nitel dus, I know.

      Ștergere
    3. Ei, nu ești dus, de ce să fii? Mai grav ar fi dacă ți-ai cumpăra multe cărți ale unui autor pe care nu l-ai citit încă, dar trăiești cu senzația că va fi cu siguranță un preferat (cum am făcut eu cu Jorge Amado, la care tot n-am ajuns). Dar totul se scuză și se iartă când vine vorba de cărți. :)
      Se pare că n-am niciodată bani pentru opere complete, haha - dar asta nu înseamnă că nu-mi cheltui banii pe tot felul de autori de care n-a auzit mai nimeni, cu riscul de a nu-mi plăcea absolut deloc. :))

      Ștergere

Un produs Blogger.