Iubire - Hanne Ørstavik

luni, 8 septembrie 2014


În cuvinte simple și paragrafe scurte, lipsite de încărcătura greoaie a metaforelor, dar cu o forță ce iese la iveală pe măsură ce ne adâncim în lectură, Hanne Ørstavik creează în romanul Iubire o atmosferă surprinzător de intensă, care ne propulsează în nordul cel friguros și acoperit de zăpezi. Pășim pe o scenă de teatru cu personaje puține și câteva locuințe răsfirate printre nămeți, un cadru minimalist parcă desprins dintr-un film de Lars von Trier. Este un univers închis și izolat, în care se regăsesc mai multe singurătăți și mai multe forme de iubire, dar și o scindare între lumea palpabilă și cea imaginată, căci personajele par să trăiască în planuri diferite ce nu se întâlnesc decât arareori. 

Vibeke este o mamă tânără și singură care s-a mutat într-o mică localitate din Norvegia împreună cu fiul Jon, care urmează să împlinească nouă ani. Pe o vreme atât de aspră, protagonista romanului nu poate decât să viseze la vara următoare și la o lume frumoasă plină de romantism și povești fericite - însă visele o îndepărtează de realitatea imediată și de iubirea care se găsește atât de aproape de ea. De fapt, femeia își cam neglijează fiul și trăiește mai mult în imaginație; Jon pare o fantomă ce alunecă la periferia vieții lui Vibeke, căci ea îl ține la distanță prin preocuparea excesivă pe care o are pentru propria viață.

În planuri scurte, care alternează ritmic până la suprapunere, Hanne Ørstavik pătrunde în universul inocent al copilului și în cel imatur și egoist al mamei. Jon clipește des (un tic de care nu poate scăpa) și citește despre oameni torturați - câteva manifestări exterioare cu rădăcini adânci în interior. Totuși, băiatul observă cu candoare lumea din jur și pe cea din interiorul său; el se întreabă câți fulgi de nea sunt într-un bulgăre de zăpadă sau cât de întuneric este în cap atunci când nu se gândește la nimic. Vibeke este preocupată de felul în care arată și de timpul ei liber; dacă ar putea, ar citi toată ziua, devorând cărți groase cu probleme existențiale. Cuminte și înțelept pentru vârsta lui, copilul nu își sufocă mama cu pretenții absurde și îi înțelege nevoia de libertate, deși ea este centrul universului său; mama tânjește după o altfel de iubire, alunecând, cu o naivitate adolescentină, în fantezii romantice legate de bărbații pe care îi întâlnește. 

Jon stă în ușă și o privește. Se concentrează intens să nu clipească din ochi. Vrea să o întrebe ceva despre aniversare. Mâine e ziua lui de naștere. Împlinește nouă ani. Dar se pare că ea a adormit. Poate să mai aștepte cu întrebarea. Ea cu o carte pe genunchi. E obișnuit să o vadă așa. O carte, lumina puternică a unei lămpi cu picior. Adesea cu o țigară aprinsă în mână. 

Evenimentele relatate în Iubire se petrec în decurs de câteva ore, în seara zilei de miercuri și noaptea care urmează, când Vibeke și Jon își despart drumurile. Convinsă că băiatul este în camera lui, mama ajunge la bâlciul din localitate și se lasă purtată de flirtul cu un bărbat necunoscut, pe când copilul umblă pe afară, așteptând ca Vibeke să se întoarcă acasă. Senzația de pericol crește treptat, iminența dezastrului se află undeva în apropiere, gata să izbucnească la orice cotitură a narațiunii, dar iată că tragicul deznodământ vine incredibil de calm și de lin. Forțele exterioare se retrag, iar drama se desăvârșește prin mecanismele intime ale micii familii.

Mai sunt două povești atinse tangențial, care nu se dezvăluie pe de-a-ntregul și rămân învăluite în mister: cea a bărbatului care lucrează la bâlci și cea a femeii stranii îmbrăcate în alb, doi oameni care, fără îndoială, au propriile drame și frustrări, dar sunt personaje tranzitorii, care vin și pleacă, fără a conștientiza schimbarea pe care o aduc, indirect, în viața unei familii.

M-am regăsit destul de bine în următoarele cuvinte: „Citește cam trei cărți pe săptămână, adesea patru sau cinci. Dacă ar fi după ea ar citi tot timpul, înfășurată într-un pled, cu o cafea alături, învăluită în fum de țigară, într-o cămașă de noapte călduroasă.” Totuși, cartea mi-a arătat cât de ușor pot fi neglijate persoanele apropiate și viața reală atunci când ne refugiem în lectură, în imaginație sau în preocupările personale. Câteodată cad și eu în această capcană atât de ademenitoare a literaturii.

Iubire mi-a amintit într-o mare măsură de Palatul de gheaţă al scriitorului Tarjei Vesaas, care - întâmplător sau nu - este tot norvegian. Aceleași mici așezări sub zăpadă, aflate parcă la capătul lumii, aceeași izolare și singurătate și, în miezul lor, un copil care rătăcește prin decorul hibernal. Dacă Tarjei Vesaas recurge la o cadență de poem a narațiunii, la metafore abstracte ce nu relevă imediat sensul întâmplărilor, Hanne Ørstavik este, în schimb, mai ancorată în concretul imediat, relatând evenimentele simplu și direct, cu o economie de cuvinte. 


Au mai scris despre carte: Nopti și Zile, Constantin Piştea


Editura: Univers, 2012
Traducere: Aurora Kanbar, Erling Schøller
Număr de pagini: 126 
Titlu original: Kjærlighet, 1997


8 comentarii

  1. O am şi eu, am primit-o de Crăciun chiar de la cei de la UNIVERS şi încă nu am citit-o, dar, probabil, nu va mai dura mult până o voi face. Sunt anumite amănunte ce mi-au stârnit interesul, pe care nu le-am remarcat până acum şi pe care tu le-ai subliniat aici.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate tu vei vedea povestea din alt unghi, Andreea, și sunt curioasă cum o vei percepe. Oricum, mi se pare o lectură necesară pentru orice mamă, chiar dacă este extrem de tristă, cum zice și Gabriel. Mă întreb care este efectul cărții citite în timpul iernii, pe o vreme asemănătoare cu cea din ”Iubire” - căci pe mine a reușit, totuși, să mă absoarbă în atmosfera apăsătoare, deși am citit-o într-o zi cu soare...

      Ștergere
  2. O carte de o tristete incomensurabila.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, chiar este o carte foarte tristă. Eu am făcut „greșeala” să o citesc într-o zi în care eram răcită zdravăn și trebuia să stau în casă, iar la final m-a cuprins o senzație de claustrofobie și o tristețe puternică, așa că singura soluție a fost să ies afară, unde era soare și cald, însă tot am avut nevoie de câteva ore pentru a scăpa de starea aceea apăsătoare. Însă nu-mi pare rău că am citit cartea!

      Ștergere
  3. O carte zguduitoare...lasa cicatrici.
    Suntem condusi intr-un univers monoparental unde asistam la o singuratate in doi, condusa de o mama a carei intersectie cu viata dorita are loc doar partial.
    Inca ma gandesc la cina lor si am imaginea ultimului cremwurst...gestul copilului de a-l imparti, fara sa ia in calcul varianta sa-l tina doar pentru el.
    P.S. Astept traducerea "The Blue Room". :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru comentariu, Adi. Oau, ai sintetizat foarte bine romanul într-o singură frază!
      Într-adevăr, a fost o poveste surprinzător de intensă, nu mă așteptam să mă copleșească atât de tare (și când te gândești că nu știam absolut nimic despre roman când am pus mâna pe el - a fost un blind date, pot spune). În ce mă privește, scena pe care mi-o amintesc cel mai bine este cea în care copilul stă în mașina femeii îmbrăcate în alb. A fost o tensiune incredibilă în acele momente, fără să existe vreo agresiune de orice fel - însă pericolul era prezent în detalii, în tăceri, în amănuntele nerezolvate. Asta mi-a plăcut foarte mult la scriitoare: sub o proză aparent simplă, ascunde o intensitate pe care o dozează foarte bine prin cuvinte - iar efectul continuă multă vreme după încheierea lecturii.
      Eu una vreau să mai citesc și alte romane de Hanne Ørstavik (sper să mai traducă cei de la Univers și alte titluri). Tu ai citit "The Blue Room" sau doar ai auzit că ar fi bună cartea? M-am uitat un pic pe o recenzie de la The Guardian și pare chiar interesantă.

      Ștergere
  4. Nu am citit "The Blue Room", insa conflictul dintre generatii - tema centrala a romanului si talentul lui Hanne Orstavik imi dau serioase motive de a astepta (sper nu prea mult timp) traducerea .
    Am vazut versiunea in limba engleza de vanzare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, să sperăm că va fi tradusă și "The Blue Room"! M-ai făcut atât de curioasă (nu știam de cartea asta înainte să vorbești tu de ea) încât mă mănâncă palmele să îmi cumpăr ediția în engleză. Însă în ultima vreme mi-am propus să fiu mai cumpătată: am atât de multe titluri pe care mi le-am dorit foarte mult și la care nu am reușit să ajung, încât mă gândesc de zece ori înainte de a mai achiziționa ceva. :)

      Ștergere

Un produs Blogger.