Viața mea printre cărți (V)

Ieri, zi în care mai mult am lucrat decât m-am distrat, am mai adăugat încă un an la vârsta care crește și nu se mai oprește, în ciuda faptului că eu am rămas în urmă pe plan mintal. Dacă-mi doresc ceva, în afară de sănătate și de prieteni buni, este să scriu cât mai mult timp pe acest blog – care, după vreo trei luni, împlinește și el un an.

A sosit coletul de la Cartepedia, care intră tot la categoria cadourilor, având în vedere că valorează 200 de lei, dar eu n-am plătit mai nimic. Acest paradox a fost posibil datorită unui concurs organizat de Cartepedia și Bookaholic, în urma căruia am răspuns și la un mic interviu – dacă sunteți curioși, îl puteți citi aici. Când mi-am ales titlurile, am scormonit și după niște cărți mai ieftine, ca să crească la număr și să mă bucur de unsprezece ori, nu doar de patru sau cinci, cât costă ultimele apariții. Acum sunt deopotrivă fericită și amărâtă: am primit o mulțime de cărți faine, dar nu mai am o scuză pertinentă pentru a-mi cumpăra altele. :)

27

Inima cusută - Carole Martinez

Inima cusută este un fel de Veac de singurătate feminin, plin de senzualitate, sensibilitate și metafore, cu unele elemente pe care le preia din minunatul roman marquezian. Un adevărat tur de forță imaginativ, povestea îmbină realismul magic, fantasticul, misterul și lirismul într-un melanj care, de multe ori, atinge combinația perfectă. Dacă romanul nu ar fi eșuat în câteva rânduri (și aproape în lanț în cea de-a treia parte), Inima cusută ar fi devenit una dintre cărțile preferate citite în acest an. Dar cum au fost aspecte care nu mi-au plăcut, nu mai pot recomanda acest roman din toată inima, așa cum mi-am imaginat inițial că voi face. Senzațiile cu care am rămas la finalul lecturii mă trag în două direcții diferite: dacă ar fi să mă iau după ultima parte a cărții, atunci părerea mea nu ar fi una favorabilă; există însă începutul și mijlocul, care mi-au oferit unele dintre cele mai plăcute momente ca cititor din ultima perioadă.

9

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Până nu demult am fost o fană a lui Murakami, devorând vreo șapte romane ale autorului, apoi am început să observ defectele din pânza fină și strălucitoare cu care își îmbracă poveștile. Au început să mă deranjeze scenele de sex de toată jena, mărcile de țoale, relațiile și discuțiile care par desprinse din cărțile chick-lit. Mă întristează faptul că Murakami deviază spre comercial și facil, iar ștacheta romanelor sale scade simțitor. Nu mă deranjează, în schimb, reciclarea elementelor de la un roman la altul, pentru că iubesc simplitatea fluidă a unor povești, dar mai ales lumea fantastică în care Murakami își aduce de mână cititorul, lăsându-l apoi să se descurce singur prin hățișul de mistere și lucruri inexplicabile. În ultima vreme, sentimentele mele sunt destul de ambigue în ce-l privește pe Murakami: nu mai am același entuziasm față de scrierile sale, dar nici nu vreau să îl scot de pe listă, pentru că anumite elemente din lumea murakamiană continuă să mă fascineze.

36

All Will Be Well: A Memoir - John McGahern

Am constatat că îmi plac foarte mult poveștile adevărate și memoriile care aparțin chiar scriitorilor (sau altor artiști cu har la scris). Aproape tot ceea ce am lecturat până acum din această categorie mi-a plăcut foarte mult, astfel că am gustat din plin și povestea vieții lui John McGahern - unul dintre cei mai importanți autori ai Irlandei - fără ca, în prealabil, să mă fi familiarizat cu romanele sale. 

Cum probabil ați ghicit, am citit All Will Be Well împreună cu prietenul Declan de pe Goodreads. Pe când era adolescent, Declan a avut norocul să îl cunoască pe John McGahern în carne și oase, la o întâlnire cu tinerii dintr-un cerc de literatură pe care îl frecventa. Un om calm și curtenitor, care i-a impresionat pe toți cu modestia lui, scriitorul nu părea foarte diferit de oamenii simpli din viața de zi cu zi, punându-i pe picior de egalitate pe acești tinerii cu ambiții scriitoricești.

9

Viața mea printre cărți (IV)

Nu credeam că va veni ziua în care voi cunoaște cititori de pe Goodreads în realitate (mă refer la cei din afara țării). Am fost o perioadă în care eram prezentă pe acel site în fiecare zi, citind recenziile altora sau scriindu-le pe ale mele, comentând de zor, făcând schimb de cărți și de impresii de tot felul. Activitatea pe Goodreads devenise o parte firească a vieții de zi cu zi, ba chiar un fel de dependență. Dar, așa cum am renunțat la orele pierdute pe Facebook, tot așa am încheiat-o și cu Goodreads, în momentul în care am început să scriu pe acest blog. Nu a fost însă o pierdere de vreme, pentru că mi-am exersat engleza și am descoperit, pe lângă oameni faini din toată lumea, o grămadă de titluri bune, să am ce citi pentru vreo zece vieți.

Prima cititoare pe care am întâlnit-o a fost Knig, o englezoaică cu opinii categorice și gusturi literare foarte interesante. Citisem împreună Pianista  lui Jelinek într-un grup restrâns și îmi lăsase impresia că este o persoană incomodă, dar curiozitatea a învins și, înainte să plec la Londra, am îndrăznit să o invit la o cafea. Spre surprinderea mea, a acceptat. Knig (un pseudonim, desigur) s-a dovedit a fi cu totul diferită de imaginea pe care mi-o creasem pe internet: o tipă foarte faină, prietenoasă și volubilă, nici urmă de femeia ciudată și urâcioasă la care mă așteptasem. 

M-a surprins prin atitudinea ei relaxată și apropiată: în prima zi am împărțit niște pateuri la o masă nu foarte curată din Borough Market, mușcând uneori din același pateu – sper să nu strâmbați din nas! La a doua întâlnire ne-am făcut amândouă ciuciulete, pentru că niciuna nu avea umbrelă, iar eu tocmai îmi uitasem pălăria într-un parc, dar, cu toate astea, ne-am continuat plimbarea pe străzi, vorbind despre cărți și despre viețile nostre de parcă ne cunoșteam de multă vreme. Ca să nu mai zic că a fost un fel de zână bună pe tot parcursul întâlnirilor noastre, plătind ea consumațiile la baruri, în ciuda protestelor mele. M-a suit în doi dintre zgârie-norii Londrei (The Shard și încă unul al cărui nume l-am uitat), unde m-a felicitat pentru bafta mea de a găsi locuri la geam – ceva rarisim, se pare. 

Am invitat-o în România, mai ales că totul s-ar fi potrivit cum nu se poate mai bine: în septembrie urma să vină la București Declan, un alt cititor de pe Goodreads pe care-l cunoșteam amândouă din on-line. Knig nu mai avea însă buget și pentru o călătorie în România (deși i-am explicat că este o destinație foarte ieftină), așa că am amânat planurile pentru anul viitor. 

De la ea am aflat un obicei de lectură cel puțin ciudat: Knig citește doar o singură carte a unui autor (de obicei, cea mai apreciată), pentru că – zice ea –nu-i ajunge o viață întreagă pentru a cunoaște tot ce s-a scris, așa că încearcă măcar să bifeze cât mai mulți scriitori. Deși are gusturi livrești impecabile, citește și cărți de prin subsolurile literaturii, pentru a cunoaște și partea de jos, nu doar pe cea de sus. Așa a ajuns să citească și 50 Shades, chiar dacă nu i-a plăcut. Eu, una, nu mi-aș pierde timpul, știind de la bun început la ce mă înham.

***

Spre biserica fortificată din Viscri

27

I Curse the River of Time (Blestem curgerea timpului) - Per Petterson

Nu știam mai nimic despre acest roman care a ajuns în teancul meu de cărți dintr-o întâmplare; mi-l împrumutase o prietenă de mai bine de jumătate de an, dar ceea ce m-a determinat să-l extrag, în sfârșit, de acolo a fost traducerea apărută recent la editura Univers. Înainte de a începe lectura, aflasem doar că este o poveste tristă și că Per Petterson are un stil personal de a scrie. Am pătruns destul de greu în atmosfera romanului (la început, pare că nu se întâmplă mai nimic), ba, la un moment dat, chiar am fost tentată să-l abandonez și să caut traducerea în limba română. Am perseverat, totuși, iar povestea m-a învăluit în cele din urmă cu izul ei melancolic, cu miros de ploaie de sfârșit de toamnă. 

Într-adevăr, Per Petterson are un stil aparte de a scrie - simplu și totuși dens, cu fraze lungi care mi-au amintit un pic de Javier Marías, fără a avea, însă, încărcătura greoaie a celui din urmă. Iar povestea, deși în esență tristă, nu este una apăsătoare sau deprimantă: cumva, scriitorul reușește să își transporte cititorul nu într-un tărâm al amărăciunii, ci într-unul al gândurilor și al senzațiilor, molipsindu-l cu starea lui contemplativă. Câteodată, autorul strecoară și câteva momente pline de umor, care detensionează atmosfera.

6

Ai toată viaţa înainte - Romain Gary (Émile Ajar)

În primul rând, trebuie să îi mulțumesc domnului Laszlo Alexandru pentru că mi-a recomandat Ai toată viaţa înainte - roman pe care, altfel, nu știu când și dacă l-aș fi citit. Căutând mai multe informații, am observat cât de iubită și de lăudată este această carte (și pe bună dreptate, adaug eu acum) pe care Romain Gary a publicat-o sub pseudonim, câștigând cu ea al doilea premiu Goncourt, după cel primit pentru ”Rădăcinile cerului”. Abia după sinuciderea scriitorului, în 1980, s-a aflat că Romain Gary și Émile Ajar sunt una și aceeași persoană. Asta mă duce cu gândul la povestea olandezului Arnon Grunberg, care a câștigat de două ori premiul "Anton Wachter" pentru proză de debut - a doua oară cu ”Istoria calviției mele”, publicată sub pseudonimul de Marek van der Jagt (ba chiar cineva constata că Jagt e mai bun decât Grunberg). Probabil că olandezul a recurs la asta din amuzament, dar în cazul lui Romain Gary pare să fi fost o motivație mult mai adâncă.

14

The Lonely Passion of Judith Hearne - Brian Moore

Am citit The Lonely Passion of Judith Hearne împreună cu Declan O'Driscoll, un prieten irlandez de pe Goodreads despre care veți mai auzi, pentru că, pe lângă faptul că lecturăm cot la cot romane irlandeze și românești, mi-a făcut marea bucurie de a vizita Bucureștiul în septembrie. 

Romanul lui Brian Moore mi-a plăcut la început, însă pe la mijloc a început să scârțâie și nu prea și-a mai revenit până la final, când am reușit, în sfârșit, să simt extrem de puternic singurătatea protagonistei - de altfel, laitmotivul acestui roman. Se poate spune că intensitatea poveștii a fost ruinată de accentul pe care scriitorul îl pune pe religie și pe multe aspecte fără legătură cu drama lui Judith Hearne. Însă chiar și un subiect banal cum este singurătatea poate deveni o lectură captivantă în mâinile unui scriitor talentat. Brian Moore este destul de apreciat, dar acest roman nu prea m-a convins să-i caut și celelalte cărți în viitorul apropiat. 

0

Călătorie în jurul casei mele - Adina Nanu

Am avut norocul de a pune mâna pe această minunată carte-album cu puţin înainte de lansarea celei de-a doua ediții (mulțumesc, Oana!) - la care, din păcate, nu am reușit să ajung. Călătorie în jurul casei mele este genul de carte care nu poate fi înlocuită vreodată cu un e-book, pentru că miroase frumos, o simți apăsând asupra brațelor, iar picturile și desenele răspândite printre pagini sunt o încântare. Am citit-o pe nerăsuflate, căci autoarea își povestește viața plină de peripeții cu mult umor și tușe lirice pe alocuri, dar și cu o surprinzătoare doză de sinceritate. Încă de la primele pagini, am simțit o afinitate și o simpatie instantanee pentru această doamnă talentată și caldă, care are mai multe vârste într-una, pentru că și-a păstrat intact și viu miezul - copilul în jurul căruia au crescut, protectoare dar nu și sufocante, toate celelalte vârste.

19