Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Până nu demult am fost o fană a lui Murakami, devorând vreo șapte romane ale autorului, apoi am început să observ defectele din pânza fină și strălucitoare cu care își îmbracă poveștile. Au început să mă deranjeze scenele de sex de toată jena, mărcile de țoale, relațiile și discuțiile care par desprinse din cărțile chick-lit. Mă întristează faptul că Murakami deviază spre comercial și facil, iar ștacheta romanelor sale scade simțitor. Nu mă deranjează, în schimb, reciclarea elementelor de la un roman la altul, pentru că iubesc simplitatea fluidă a unor povești, dar mai ales lumea fantastică în care Murakami își aduce de mână cititorul, lăsându-l apoi să se descurce singur prin hățișul de mistere și lucruri inexplicabile. În ultima vreme, sentimentele mele sunt destul de ambigue în ce-l privește pe Murakami: nu mai am același entuziasm față de scrierile sale, dar nici nu vreau să îl scot de pe listă, pentru că anumite elemente din lumea murakamiană continuă să mă fascineze.

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj nu mi-a schimbat, din păcate, părerea în ceea ce privește declinul calității romanelor sale. Am fost dezamăgită de scriitura adeseori clișeică, facilă și puerilă, de parcă autorul s-a străduit să devină accesibil celui mai puțin inteligent om de pe planetă. Dacă ar fi fost primul meu roman de Murakami, nu i-aș fi dat o a doua șansă prea curând - dar pot înțelege că un fan devotat va trece prin această carte din inerție, iertându-i autorului simplitatea limbajului și a subiectului sau platitudinea personajelor și a discuțiilor.

Totuși, recunosc că am fost absorbită de acest roman pe care l-am citit aproape încontinuu, într-o zi în care eram atât de obosită încât creierul meu funcționa la capacitate minimă. Așadar, a fost o lectură foarte plăcută, care s-a potrivit perfect cu starea mea de moment (m-am bucurat și pentru că au lipsit scenele jenante de sex din 1Q84 sau La capătul lumii...) - dar asta nu m-a împiedicat să observ că este un roman scris destul de prost, slab susținut și foarte repetitiv. Nu are rost să mă plâng și de lipsa rezolvărilor, pentru că Murakami, asemenea lui David Lynch, se bazează mai mult pe o anumită stare de vrajă și confuzie pe care o induce specta(citi)torului, decât pe explicații și concluzii. 

Lui Tsukuru Tazaki i-au plăcut dintotdeauna gările, aceste clădiri aproape universal ignorate; în unele zile, stă pe o bancă ore în șir, privind trenurile care vin și pleacă din stațiile aglomerate din Tokyo, imobil și anonim în șuvoiul de călători. El a venit în capitală pentru a-și urma visul de o viață (acela de a construi gări), dar este singur și alienat în imensa metropolă, trăind mai mult din puterea obișnuinței. De fapt, prietenii par să îl părăsească întotdeauna pe Tsukuru, fapt pe care el și-l explică prin firea sa banală și neinteresantă. Bărbatul se vede lipsit de personalitate, asemenea unui recipient gol de care oamenii se îndepărtează dezamăgiți, fără a fi găsit ceea ce căutau.

Gară din Tokyo la o oră de vârf (sursa)

În grupul său de cinci prieteni din adolescență, Tsukuru era singurul al cărui nume nu conținea o culoare: ceilalți erau Roșu, Albastru, Negru și Alb, iar lui îi rămânea rolul de prieten incolor și insipid, lipsit de calități sau defecte remarcabile (sau cel puțin așa crede el). Dar asta nu e de ajuns pentru a explica de ce, în urmă cu șaisprezece ani, acești prieteni l-au anunțat, sec și fără explicații, că nu îi mai poate căuta niciodată. Rănit și umilit, Tsukuru nu sapă mai adânc pentru a afla motivele care stau în spatele acestei respingeri, în schimb se adâncește în depresie - o perioadă sumbră care-l transformă într-o cu totul altă persoană, cu o posibilă latură ascunsă și tenebroasă. 

După ce se combină cu Sara - o femeie independentă care știe ce vrea de la viață – se vede nevoit să își rezolve problemele emoționale pentru a putea continua relația cu ea (sunt deplorabile discuțiile de carton ale celor doi, dar să trecem peste asta). Pentru a afla răspunsul tardiv la enigma ce i-a schimbat viața, bărbatul de 36 de ani pleacă în căutarea prietenilor care l-au respins în adolescență. Căci amintirile pot fi ascunse, dar istoria care le-a dat naștere nu poate fi ștearsă - după cum spune înțeleapta Sara. 

Tsukuru Tazaki este un protagonist tipic al romanelor lui Murakami: calcă, spală, gătește feluri simple de mâncare, este singur și neadaptat, are probleme cu femeile și pățește lucruri inexplicabile. Din viața lui lipsesc pisicile, dar sunt prezente, în schimb, referințele literare și muzica - laitmotivul narațiunii este piesa Le mal du pays a lui Franz Liszt, care face parte din suita Années de pèlerinage (puteți asculta piesa aici). 

Să fie clar: nu m-a deranjat că protagonistul este sensibil și că are o părere atât de proastă despre sine; sunt probleme adolescentine care trebuie atinse, cum ar fi durerea de a fi respins fără explicații, lipsa încrederii în sine sau incertitudinea sexuală. Însă Murakami nu a construit un personaj foarte credibil: Tsukuru, un monument de pasivitate și resemnare, pornește cu înverșunare pe urmele prietenilor săi, de parcă ar fi o jucărie pusă în funcțiune de discursurile pline de clișee ale Sarei, care par scoase dintr-o revistă pentru femei (mai sunt și alte pasaje care par extrase din aceeași sursă). 

După lectura acestui roman nu am rămas cu prea multe lucruri care să mă bântuie, cum s-a întâmplat cu Cronica păsării-arc, însă au fost câteva momente aparte, tipic murakamiene: vise stranii, oameni cu șase degete, granițe neclare între real și fantastic, povestea unui bărbat care pătrunde dincolo de ușile percepției și vede aura colorată emisă de oameni.

L-am cam bălăcărit pe Murakami în prima postare de blog în care am scris despre el, dar trebuie să menționez că unele romane mi-au plăcut foarte mult - Iubita mea Sputnik, Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare sau În căutarea oii fantastice (Pădurea norvegiană am citit-o de două ori, dar nu pot să-mi amintesc nimic din intrigă - un fapt inexplicabil demn de lumea murakamiană). Și încă n-am citit Kafka pe malul mării, care presimt că îmi va plăcea. Așadar, nu îmi pierd deocamdată speranța că mă mai pot delecta cu un Murakami de calitate - dar nu va câștiga niciodată Nobelul, de asta sunt sigură.

Editura: Polirom, 2013

Traducere: Florin Oprina

Număr de pagini: 264