Viața mea printre cărți (IV)

Nu credeam că va veni ziua în care voi cunoaște cititori de pe Goodreads în realitate (mă refer la cei din afara țării). Am fost o perioadă în care eram prezentă pe acel site în fiecare zi, citind recenziile altora sau scriindu-le pe ale mele, comentând de zor, făcând schimb de cărți și de impresii de tot felul. Activitatea pe Goodreads devenise o parte firească a vieții de zi cu zi, ba chiar un fel de dependență. Dar, așa cum am renunțat la orele pierdute pe Facebook, tot așa am încheiat-o și cu Goodreads, în momentul în care am început să scriu pe acest blog. Nu a fost însă o pierdere de vreme, pentru că mi-am exersat engleza și am descoperit, pe lângă oameni faini din toată lumea, o grămadă de titluri bune, să am ce citi pentru vreo zece vieți.

Prima cititoare pe care am întâlnit-o a fost Knig, o englezoaică cu opinii categorice și gusturi literare foarte interesante. Citisem împreună Pianista  lui Jelinek într-un grup restrâns și îmi lăsase impresia că este o persoană incomodă, dar curiozitatea a învins și, înainte să plec la Londra, am îndrăznit să o invit la o cafea. Spre surprinderea mea, a acceptat. Knig (un pseudonim, desigur) s-a dovedit a fi cu totul diferită de imaginea pe care mi-o creasem pe internet: o tipă foarte faină, prietenoasă și volubilă, nici urmă de femeia ciudată și urâcioasă la care mă așteptasem. 

M-a surprins prin atitudinea ei relaxată și apropiată: în prima zi am împărțit niște pateuri la o masă nu foarte curată din Borough Market, mușcând uneori din același pateu – sper să nu strâmbați din nas! La a doua întâlnire ne-am făcut amândouă ciuciulete, pentru că niciuna nu avea umbrelă, iar eu tocmai îmi uitasem pălăria într-un parc, dar, cu toate astea, ne-am continuat plimbarea pe străzi, vorbind despre cărți și despre viețile nostre de parcă ne cunoșteam de multă vreme. Ca să nu mai zic că a fost un fel de zână bună pe tot parcursul întâlnirilor noastre, plătind ea consumațiile la baruri, în ciuda protestelor mele. M-a suit în doi dintre zgârie-norii Londrei (The Shard și încă unul al cărui nume l-am uitat), unde m-a felicitat pentru bafta mea de a găsi locuri la geam – ceva rarisim, se pare. 

Am invitat-o în România, mai ales că totul s-ar fi potrivit cum nu se poate mai bine: în septembrie urma să vină la București Declan, un alt cititor de pe Goodreads pe care-l cunoșteam amândouă din on-line. Knig nu mai avea însă buget și pentru o călătorie în România (deși i-am explicat că este o destinație foarte ieftină), așa că am amânat planurile pentru anul viitor. 

De la ea am aflat un obicei de lectură cel puțin ciudat: Knig citește doar o singură carte a unui autor (de obicei, cea mai apreciată), pentru că – zice ea –nu-i ajunge o viață întreagă pentru a cunoaște tot ce s-a scris, așa că încearcă măcar să bifeze cât mai mulți scriitori. Deși are gusturi livrești impecabile, citește și cărți de prin subsolurile literaturii, pentru a cunoaște și partea de jos, nu doar pe cea de sus. Așa a ajuns să citească și 50 Shades, chiar dacă nu i-a plăcut. Eu, una, nu mi-aș pierde timpul, știind de la bun început la ce mă înham.

***

Spre biserica fortificată din Viscri

A venit septembrie și, odată cu el, a sosit și irlandezul Declan. Povestea lui este chiar interesantă: fratele mai mic al poetului Dennis O'Driscoll (prieten cu nobelizatul Seamus Heaney și foarte apreciat la rândul său – câteva din poemele lui sunt aici), Declan s-a îndrăgostit de estul Europei din relatările fratelui său, care a vizitat România în urmă cu câțiva ani. Ca să-l mai laud un pic pe Declan, de un an face parte din board-ul editurii irlandeze Dalkey Archive, care a publicat autori români și urmează să mai publice. Declan își dorea să meargă pe urmele lui Dennis, dar și ale lui Andrzej Stasiuk, cu al său „Călătorind spre Babadag” – iar acesta a fost și unul din motivele pentru care ne-am împrietenit pe Goodreads. Înainte de a sosi, mă întreba dacă putem bea o cafea într-un local evreiesc pe care și-l imagina prăfuit și întunecos, dar i-am spus, cu părere de rău, că așa ceva nu mai există în București.

Cadoul de la Declan (poate voi citi și eu o poezie pe zi, cum mi-am propus). 

Ei, iată că dorința i s-a împlinit și a ajuns la București, unde l-am plimbat de dimineață până seara pe străzile mai puțin umblate ale orașului, aceleași de care îi povesteam prin primăvară. Foarte calm și mereu gânditor, Declan a luat fiecare experiență fără cuvinte de protest, fără disperarea de a vedea cât mai mult – așa cum aș fi pățit eu, care umblu în toate direcțiile până cad lată și tot nu sunt mulțumită de cât am văzut. 

L-am dus la Matache, pe Popa Tatu, în speranța că vom vedea cetele de țigani adunate în fața locuințelor insalubre – însă, deși era destul de cald, n-am avut parte de spectacolul din timpul verii, cu muzică, dansuri și semințe. I-am povestit despre clădirile care se aflau cu puțină vreme în urmă pe Buzești și au fost demolate pentru a lărgi bulevardul, într-o continuă dezasamblare a orașului vechi. Tot aici i-am reamintit de scena bătăliei dintre ștefaniști și sataniști dintr-o carte de Bogdan Suceavă pe care o citisem împreună, Venea din timpul diez (despre roman am mai vorbit și la poalele Mitropoliei, unde personajul Vespasian era cât pe ce să fie crucificat).

L-am dus și la Casa Poporului, unde eu nu fusesem niciodată, iar acolo ne-am rătăcit de grupul organizat (mai mult voit, de ce să nu recunoaștem) și am vizitat câteva săli și holuri care nu erau incluse în program. I-am prezentat și bambușii imenși de lângă Parcul Ioanid, despre care am aflat, cu stupoare, că sunt cât se poate de reali (eu eram sigură că sunt falși, fiindcă tulpina părea din plastic). A, și am intrat prin efracție în curtea uneia dintre cele mai vechi case din București – pe Șerban Vodă, la numărul 33 –, unde se putea pătrunde neașteptat de ușor prin curtea comună a clădirii din spate.

Ajunși, prin efracție, în pridvorul vechii case de târgoveț de pe Șerban Vodă

M-am simțit și eu ca un turist în propria țară: am descoperit locuri noi pe unde nu mai umblasem niciodată, le-am privit cu alți ochi pe cele vechi, am intrat în vorbă cu tot felul de oameni (printre care preotul foarte amabil de la biserica de pe Monetăriei, care ne-a vorbit o jumătate de oră în franceză, deși doar eu înțelegeam ce spunea), ne-am împrietenit cu un australian care participase la turul de la Casa Poporului și pe care l-am regăsit prin oraș, în timp ce încerca fără succes să intre în clădirea palatului CEC de pe Victoriei (i-am pus eu o vorbă bună, în românește, la nenea de la intrare). Declan mi-a lăsat o misiune la plecare – aceea de a documenta cât mai fidel clădirile vechi, pentru a păstra măcar în fotografii orașul de odinioară. Ce-i drept, cam lăsasem de izbeliște aparatul de fotografiat...

Satele românești l-au fermecat pe Declan – aici, la Moeciu de Sus.