All Will Be Well: A Memoir - John McGahern

Am constatat că îmi plac foarte mult poveștile adevărate și memoriile care aparțin chiar scriitorilor (sau altor artiști cu har la scris). Aproape tot ceea ce am lecturat până acum din această categorie mi-a plăcut foarte mult, astfel că am gustat din plin și povestea vieții lui John McGahern - unul dintre cei mai importanți autori ai Irlandei - fără ca, în prealabil, să mă fi familiarizat cu romanele sale. 

Cum probabil ați ghicit, am citit All Will Be Well împreună cu prietenul Declan de pe Goodreads. Pe când era adolescent, Declan a avut norocul să îl cunoască pe John McGahern în carne și oase, la o întâlnire cu tinerii dintr-un cerc de literatură pe care îl frecventa. Un om calm și curtenitor, care i-a impresionat pe toți cu modestia lui, scriitorul nu părea foarte diferit de oamenii simpli din viața de zi cu zi, punându-i pe picior de egalitate pe acești tinerii cu ambiții scriitoricești.

De multe ori, viața bate ficțiunea, iar acest lucru este adevărat și în cazul lui John McGahern. Modelat de două experiențe diametral opuse - anii plini de abuzuri alături de un tată agresiv și scurta perioadă senină și fericită petrecută alături de mamă - autorul a avut o existență cu o traiectorie foarte interesantă. Deși ar fi putut alege o viață mai plină și mai agitată în alte țări (asemenea altor scriitori conaționali), John McGahern s-a întors pe meleagurile natale, alegând o singurătate la care tânjea, probabil, din perioada zbuciumată în care a locuit împreună cu tatăl. Pe lângă povestea uimitoare a vieții sale, am fost impresionată de atașamentul scriitorului față de zonele rurale ale Irlandei, care s-au păstrat cât se poate de simple și de nealterate. De fapt, această carte mi-a făcut o poftă nebună de a mă plimba pe cărările umbrite descrise de autor, cele în care ramurile copacilor formează un tunel deasupra capului, iar fâșiile de lumină alternează cu cele de umbră (cam ca în poza de mai jos, din care lipsesc însă mirosurile vegetale, razele solare și vântul, pe care doar mi le pot imagina). 

John McGahern pe una din potecile Irlandei (sursa)

John (Sean pe numele irlandez) a fost cel mai mare dintre cei șapte copii (o cifră modestă pentru acele vremuri) ai unei învățătoare și ai unui sergent de garnizoană. Cei mai fericiți ani ai copilăriei i-a petrecut alături de mamă, o femeie caldă și indulgentă, credincioasă și totuși independentă, care îi inoculează lui John dragostea pentru natură și literatură. Într-o vreme în care bătăile erau la ordinea zilei în Irlanda, atât acasă cât și în sala de clasă, mama este o excepție rară, evitând pedepsele corporale. Ea a fost adevăratul părinte pentru John, căci tatăl era mai mult absent, petrecându-și timpul la garnizoană și venind acasă doar pentru a mai pune la cale încă un copil. Relația părinților nu pare să fi fost bazată pe o iubire adevărată, ci pe un soi de acord comun de conviețuire. După moartea prematură a mamei, începe cea mai sumbră perioadă din copilăria scriitorului, alături de un tată dificil, egoist, vanitos, zgârcit, lipsit de simțul umorului și agresiv. De fapt, lista cu defecte ar putea continua mult și bine, căci tatăl lui John McGahern pare un personaj negativ izvorât din cele mai cumplite coșmaruri ale unui scriitor - cu toate acestea, a fost un personaj cât se poate de real, care și-a pus amprenta nefastă asupra copiilor săi (în aceste memorii sunt niște povești aproape incredibile).

De altfel, tatăl ocupă o parte considerabilă a narațiunii, cu personalitatea lui schimbătoare și violentă, cu multiplele sale fațete care lasă impresia unui actor ce își joacă viața în părți și roluri, de care abuzează în măsura în care nu poate fi acuzat și pedepsit – un om pe care fiul, în ciuda faptului că l-a cunoscut atât de bine, nu a ajuns niciodată să îl înțeleagă. În aceste condiții, este de admirat faptul că autorul nu vorbește despre tată pe un ton acuzator, ci folosește unul echilibrat, lipsit de sentimentalism. În schimb, m-au copleșit dorul și melancolia cu care autorul o evocă pe mamă, sentimente care s-au păstrat vii și de intense în ciuda curgerii anilor. Citind aceste memorii, am avut senzația că tristețea nu s-a diminuat în timp, nici durerea nu s-a stins, ci au reînviat cu o forță sporită pe măsură ce autorul vorbește despre anii copilăriei. 

I am sure it is from those days that I take the belief that the best of life is life lived quietly, where nothing happens but our calm journey through the day, where change is imperceptible and the precious life is everything.

Sunt sigur că din acele zile îmi vine credința că cea mai bună viață este cea trăită simplu, când nu se întâmplă nimic în afara călătoriei liniștite prin zi, când schimbarea este imperceptibilă și viața prețioasă înseamnă totul. 

Povestea vieții lui John McGahern se desfășoară pe fundalul unei Irlande de la mijlocul secolului XX, când oamenii nu trăiau într-o țară, ci în mici comunități între care existau diferențe considerabile, chiar și pe distanțe reduse. Erau vremuri lipsite de electricitate, apă curentă sau televizor, când oamenii trăiau în sărăcie și frică, sub dominația bisericii care controla aproape toate aspectele existenței, iar statul liber câștigat de la britanici era asemenea unei moșteniri pe care mai nimeni nu înțelegea cum să o folosească. 

Am aflat o mulțime de amănunte interesante despre viața irlandezilor din acele vremuri: numărul mare de baruri, în care preoții beau cot la cot cu enoriașii, iar irlandezii își puteau plânge de milă (o activitate preferată, se pare); lipsa de credință în propria valoare și putere ca popor; metodele exagerat de punitive aplicate de profesori și orele pierdute inutil cu predarea limbii irlandeze (o cerință de stat), în condițiile în care tinerii emigrau pentru a-și găsi de lucru; violența domestică datorată în mare parte frustrărilor sexuale, căci sexul în afara căsătoriei era văzut, în mod oficial, drept murdar și păcătos; numărul exagerat de mare de copii dintr-o familie, datorat religiei și lipsei metodelor contraceptive (am aflat că existau chiar și familii cu câte 18 copii). 

Scriitorul vorbește despre pasiunea lui pentru literatură, despre cărțile pe care, la început, le-a devorat din pura plăcere de a citi. În copilărie nu există zile mai pline decât cele care nu sunt trăite deloc, zilele în care ești pierdut într-o carte - spune el. În acele zile a trăit un soi de fericire deplină și stranie, o abandonare totală în care timpul a încetat să existe - senzații care au revenit extrem de rar la maturitate, și doar atunci când se adâncea în scris. El a renunțat la meseria de preot în favoarea celei de scriitor, cea prin care putea trăi mai multe vieți deodată și prin care putea fi dumnezeul unei mici lumi însuflețite. Aflăm și despre primul său roman, The Dark, publicat în Londra în 1965 și interzis în Irlanda, fapt care l-a costat slujba de profesor și a dat naștere unui scandal din care au ieșit la iveală, o dată în plus, adevărata influență a bisericii și rolul decorativ al statului. 

A fost uimitor să descopăr puterea și importanța bisericii în Irlanda acelor vremuri, când religia și imaginile religioase făceau parte din aerul respirat de toți, iar statul devenise o adevărată teocrație. Religia afecta viețile oamenilor pe numeroase planuri: familiile aveau întâietate în privința serviciilor publice, bărbații se însurau pentru a putea face sex, copiii veneau unul după altul pentru că metodele contraceptive erau considerate un păcat și, de fapt, nu prea existau, unele femei refuzau să se căsătorească pentru a nu se alege cu un batalion de copii și a nu ajunge adevărate sclave în gospodărie. Sunt, însă, și acte izolate de sfidare, cu caracter tragi-comic - cum este cel al tatălui, care îl trage de ureche pe un preot care voia să-l rețină pe John la școala duminicală. Sunt și momente înduioșătoare: mi-a plăcut mult povestea copilului John care călătorește spre soarele care apune în încercarea de a găsi porțile raiului, neînțelegând că mai întâi trebuie să treacă prin moarte pentru a ajunge acolo.