Ai toată viaţa înainte - Romain Gary (Émile Ajar)

În primul rând, trebuie să îi mulțumesc domnului Laszlo Alexandru pentru că mi-a recomandat Ai toată viaţa înainte - roman pe care, altfel, nu știu când și dacă l-aș fi citit. Căutând mai multe informații, am observat cât de iubită și de lăudată este această carte (și pe bună dreptate, adaug eu acum) pe care Romain Gary a publicat-o sub pseudonim, câștigând cu ea al doilea premiu Goncourt, după cel primit pentru ”Rădăcinile cerului”. Abia după sinuciderea scriitorului, în 1980, s-a aflat că Romain Gary și Émile Ajar sunt una și aceeași persoană. Asta mă duce cu gândul la povestea olandezului Arnon Grunberg, care a câștigat de două ori premiul "Anton Wachter" pentru proză de debut - a doua oară cu ”Istoria calviției mele”, publicată sub pseudonimul de Marek van der Jagt (ba chiar cineva constata că Jagt e mai bun decât Grunberg). Probabil că olandezul a recurs la asta din amuzament, dar în cazul lui Romain Gary pare să fi fost o motivație mult mai adâncă.

Dar să revenim la Ai toată viaţa înainte, un mic roman plin de umor, traversat însă de un curent subteran de tristețe. Povestea este scrisă din perspectiva lui Mohamed zis Momo, un copil arab de vreo zece ani care locuiește în stabilimentul (clandé-ul) lui Madam Roza, o fostă prostituată care ascunde plozii târfelor de ghearele Asistenței Publice (contra cost, desigur). Momo este unul dintre locatarii permanenți de la etajul șase al unui imobil din cartierul Belleville, o zonă rău famată plină de proxeneți, drogați, prostituate și imigranți. Sunt anii 1970 la Paris, când găoaza era lucrul cel mai important în Franța, alături de Ludovic al XIV-lea (și poate că așa a rămas și astăzi, plus Carla Bruni). 

Spre deosebire de alți copii asemenea lui, Momo nu-și cunoaște nici vârsta exactă, nici părinții (pe tată din cauza „legii celor mulți”); toți puștii pleacă mai devreme sau mai târziu, cu excepția lui Momo, care, nerevendicat de nimeni, rămâne alături de mama sa adoptivă de ocazie. În ciuda mediului în care a crescut, Momo este un copil sensibil, care tânjește după atenție și afecțiune: pentru a fi observat, el fură în văzul tuturor (căci o pedeapsă este tot un fel de atenție) sau se joacă de-a speriatul șoferilor, sărind în fața mașinilor. Îi este frică să nu se trezească singur pe lume, căci obeza Madam Roza, după ce a fost bine prelucrată de viață, are boli cât pentru mai multe persoane - mai puțin cancer. 

Lumea în care se învârte Momo este o lume a proxeneților, a criminalității și a delincvenței juvenile, împănată cu o seamă de personaje pitorești și bizare care au trecut demult granița unei vieți onorabile și cinstite, însă dau dovadă de o bunătate și o umanitate de multe ori superioare parizienilor „civilizați”. Nenea Hamil, un fost comerciant de covoare, îl învață pe Momo să scrie și să citească; din păcate, el se face din ce în ce mai prost pentru că n-a fost prevăzut să trăiască atât de mult. Tanti Lola de la patru, un fost boxer senegalez travestit, se dovedește a fi mai inimos decât multe alte „mame” investite corespunzător de la natură. Proxenetul N'Da Amédée, analfabet pentru că ajunsese cineva prea devreme ca să mai meargă și la școală, le aduce mâncare și bani. Negrul Waloumba, care ziua mătură străzile și noaptea face bani înghițind flăcări, îi ajută cu ritualuri de videcare și exerciții fizice ilare. Iar apoi este Madam Roza, o evreică grasă și bătrână care a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot. Supraviețuitoare a Auschwitz-ului, femeii îi este frică de cancer și de sonerie, pentru că amintirile groaznice din lagăr o urmăresc și în somn (dar, oricum, ca să-ți fie frică nu ai nevoie de motive).

Deși nu are încă vârsta necesară pentru a fi considerat un derbedeu, Momo are, în schimb, o maturitate deloc surprinzătoare, cunoscând mult mai multe lucruri decât un copil obișnuit. Viața l-a confruntat cu situații extreme, dar Momo, sensibil și inteligent, își alege singur drumul de urmat; el se consideră mai degrabă filozof, pentru că niciodată nu i-a plăcut să facă rău oamenilor. Plin de compasiune pentru prostituatele bătrâne, el crede că trebuie respectate și îngrijite, dar și că au dreptul de a fi avortate în cazul în care s-au săturat de viață. Băiatul nu este hotărât dacă să devină polițist sau terorist, dar este decis să nu se atingă de heroină, pentru că nu are nevoie de porția de fericire înșelătoare pe care i-o oferă drogurile. 

Mie unu’ mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca să te droghezi trebuie să vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. [...] Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui s-o ajute să coboare cu picioarele pe pământ. 

Îmi plac foarte mult poveștile scrise din perspectiva unui copil (cum sunt și ”Mie nu mi-e frică” de Ammaniti sau ”Marele caiet” de Kristof), iar Ai toată viaţa înainte este un roman întru totul deosebit. Romain Gary reușește cu brio să creeze un protagonist pueril (dar deloc naiv) aruncat într-un mediu nepotrivit cu inocența vârstei, în mijlocul criminalității și al prostituției, personaj care își găsește însă un drum al său cu ajutorul unor oameni de la marginea societății, dar și prin înțelepciunea-i precoce. În acest roman, scriitorul francez ne arată o altă față a lucrurilor, scoțând la iveală moralitatea acolo unde ne așteptăm mai puțin. El ne arată umanitatea din cloaca pariziană, inteligența din rana supurândă a orașului, sensibilitatea din mijlocul gropii de gunoi. Nu pot să nu remarc lipsa sexului într-o poveste care se desfășoară în miezul lui, dar și prezentarea voalată a violenței, pe care o putem trece ușor cu vederea - spre deosebire de decadența pe care nu o putem ignora, în ciuda umorului cu care este abordată de către Romain Gary. 

***

Limbajul acestui roman este o încântare și poate nu este o coincidență faptul că mi-a amintit de cartea francezului Queneau, Zazie în metrou, care coboară tot într-o zonă marginală a societății pariziene. Momo povestește cu mult umor involuntar și o candoare matură, stâlcind cuvintele sau făcând uz de sinonime hilare (balonașe de serviciu = prezervative, bătrâni avortați = eutanasiați), blasfemii (Madam Roza zice că sula e duşmanul speciei umane şi singurul tip bine printre medici e Isus, fin’că el nu s-a născut de pe urma unei sule), confuzii și vulgarități debitate inocent. 

Nu ştiam ce să zic. Era posibil să fie iar transportaţi evreii în Germania, căci arabii se săturaseră de ei. Madam Roza, pe când era întreagă la cap, îmi spusese adesea cum făcuse nenea Hitler un Israel evreiesc în Germania, ca să le ofere un cămin şi cum au fost primiţi cu toţii în acea tabără. Dar nu înţelegeam deloc de ce numai nemţii singuri au grijă de evrei şi de ce făceau iarăşi cămine pentru ei, când asta, de fapt, ar trebui să fie grija tuturor, pe rând, şi toate popoarele ar trebui să facă sacrificii. 

Faptul că are toată viața înainte, așa cum îi spun oamenii în vârstă, nu este pentru Momo un motiv de bucurie, ci chiar pe dos: 

- Nu trebuie să plângi, micuţul meu, e natural ca bătrânii să moară. Tu ai toată viaţa înainte.
Încerca să mă sperie, ticălosul, sau ce naiba? Am remarcat totdeauna că bătrânii zic „eşti tânăr, mai ai toată viaţa înainte”, cu un surâs cumsecade, de parcă asta le-ar face plăcere.
M-am ridicat. Bine, ştiam că am toată viaţa înainte, dar n-o să-mi fac sânge rău din asta.

Momo ne spune la un moment dat că el este filozof și ne putem convinge de asta pe parcursul poveștii, atunci când ne servește câte o frază demnă de un om mare și înțelept: 

Viața n-are miros, doar moartea.
Când n-ai pe nimeni pe lângă tine care să te iubească, totul ți se transformă în grăsime.
Când au patru sau cinci ani, negrii sunt foarte bine tolerați.
Pentru a trăi, trebuie s-o pornești de foarte tânăr.
Când ești mic, pentru a fi cineva trebuie să te pui în pielea altora.
Oamenii ţin la viaţă mai mult ca la orice, şi e chiar amuzant, când te gândeşti câte minunăţii există pe lume.

PS: De citit neapărat povestea traducerii acestui roman, care este, la rândul ei, plină de umor și neprevăzut. O găsiți aici, pe blogul domnului Laszlo Alexandru. 

Editura: Univers, 2013

Traducere: Laszlo Alexandru

Număr de pagini: 176
Titlu original: La Vie devant soi, 1975