Sentimentul unui sfârşit - Julian Barnes

Te apropii de sfârșitul vieții - nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cât să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit? (pag. 175)

Sentimentul unui sfârşit este un roman de o simplitate înșelătoare, căci în firul său narativ se ascund o mulțime de reflecții asupra timpului, memoriei sau istoriei, care încetinesc fluiditatea cu care scrie Julian Barnes. O poveste meandrată de numeroasele divagații ale protagonistului care ne vorbește într-un mod foarte personal, romanul lui Barnes este o lectură care dă de gândit: despre micimea vieții pe care arta și literatura o exagerează; despre maleabilitatea timpului, probată prin cea mai mică durere sau bucurie care-l accelerează sau îl oprește; despre viața unui om ca poveste incompletă ce ia locul adevăratei istorii uitate sau alterate; despre timpul care se comportă mai degrabă ca un solvent decât ca un fixativ; despre ceea ce poate fi schimbat și înțeles mai târziu, când toate cele ce trebuiau să se întâmple s-au întâmplat deja.

Cred cu convingere că suferim cu toții traume, într-un fel sau altul. Și cum ar putea fi altfel, în afară de cazul când am trăi într-o lume de părinți, frați, vecini și companioni perfecți? Iar pe urmă vine întrebarea de care depind extrem de multe, legată de felul în care reacționăm la traume: dacă le recunoaștem sau le reprimăm și în ce fel ne afectează asta în relațiile cu ceilalți. (pag. 56)

Din lașitate sau din lipsă de ambiție, Tony Webster și-a parcurs existența pe firul de mijloc, evitând extremele. El a lăsat viața să i se întâmple, fără a prelua comanda, fără a lua decizii morale pe care să le urmeze - dar a primit totul la o calitate mediocră: și viața, și moralitatea, și adevărul. La o vârstă înaintată, trecutul revine însă prin intermediul unei moșteniri și al unui jurnal de a cărui existență nu știa, deși îi aparținuse unui prieten apropiat din tinerețe. Pentru a desluși misterul și a înțelege ce anume s-a întâmplat, de fapt, în trecut, protagonistul călătorește pe panta introspecției și a amintirilor, reconstituindu-și viața și propria persoană din ceea ce găsește pe cărările subiective ale memoriei. 

Însă lucrurile de care ne amintim nu sunt întotdeauna aceleași cu cele la care am asistat - spune Julian Barnes prin vocea lui Tony Webster. Ne putem aminti lucruri pe care doar ni le-am imaginat, fără a fi martorul lor - precum o cadă în care apa s-a răcit de mult, în spatele unei uși încuiate. Iar cu cât martorii unei vieți se împuținează, cu atât adevărul devine mai greu de probat, ca și certitudinea legată de cine suntem sau cine am fost. 

Cât de des ne spunem povestea vieții? Cât de des o adaptăm, o înfrumusețăm, o scurtăm cu viclenie? Și cu cât viața e mai lungă, cu atât sunt mai puțini cei care pot să ne conteste relatarea, să ne-aducă aminte că viața noastră nu e viața noastră, ci doar povestea pe care am spus-o despre viața noastră. Le-am spus-o altora, dar - mai cu seamă - nouă înșine. (pag. 113)

Tony se întoarce în timpul școlii, în Londra anilor '60, când - alături de cei trei prieteni ai săi - visa la marea evadare în lumea largă, fără a realiza că, de fapt, urmau să treacă dintr-un țarc mai mic într-unul mult mai mare, ale cărui granițe nu le percepeau pe moment. Dorința de a-și începe viața (care începuse deja, fără ca ei să conștientizeze asta) era știrbită doar de teama că existența lor nu va avea nicio asemănare cu cea a personajelor din romane, că vor ajunge și ei, ca părinții lor, o parte din decorul pe care se derulează adevărata poveste, cea în care se întâmplă lucrurile mărețe și importante.

Singurul cu picioarele pe pământ este Adrian Finn, filozoful grupului, un băiat inteligent care înțelege viața mult mai bine ca prietenii săi; el îi îndeamnă să gândească pe cont propriu și să se ghideze după principii. În grupul lor, doar viața lui Adrian are ceva demn de un roman - mama și-a părăsit familia, iar cei trei prieteni îl invidiază pentru asta. Viața îi desparte până la urmă și, peste ani, Tony află că unul dintre ei s-a sinucis - însă el va înțelege motivele și sensul acestei sinucideri mult mai târziu, odată cu dobândirea unei noi viziuni asupra propriului său trecut.

Am impresia că asta ar putea fi una din diferențele dintre tinerețe și vârsta înaintată: când suntem tineri, inventăm diverse forme de viitor pentru noi înșine; când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alții. (pag. 97) 

Ce înseamnă istoria? Minciunile celor victorioși, deziluziile celor învinși sau amintirile supraviețuitorilor? Sau poate că istoria este acea certitudine apărută în momentul când imperfecțiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării, cum spune Adrian Finn citându-l pe Lagrange?

Ce este viața noastră? Doar povestea pe care am repetat-o de-a lungul anilor pentru noi și pentru ceilalți? În viață sunt scăderi și adăugări - dar câtă multiplicare există, de fapt, într-o viață?

Se dezvoltă caracterul omului în timp sau acest lucru se întâmplă doar în romane? Sunt noile atitudini, obiceiuri, deprinderi doar simple accesorii grefate de vârstă?

Mi-a plăcut faptul că Julian Barnes se joacă în acest roman cu conceptul de timp și cel de memorie. Istoria personală este văzută în contextul istoriei contemporane, la fel de neașezată și incertă, cu toate că trăim în miezul ei. Trecutul personal este privit și rememorat subiectiv, selectiv și părtinitor, cu multe amănunte uitate sau percepute diferit de adevărul lor „istoric”. Ani de zile trăim cu memoria alcătuită din aceleași bucle, cu fapte și emoții care se repetă fără variații. Evenimentele pe care ni le amintim reconfirmă emoțiile vechi, însă apariția unor emoții noi (sau schimbarea celor vechi) face ca amintirile uitate să iasă uneori la suprafață.

Istoria care ni se petrece sub ochi ar trebui să fie cea mai limpede și, cu toate acestea, este cea mai volatilă. Trăim în timp, timpul ne condiționează și ne definește și tot el e chemat să măsoare istoria, nu? Dar, dacă nu putem să înțelegem timpul, dacă nu putem pătrunde misterele ritmului și evoluției sale, ce șansă avem în fața istoriei - chiar și în fața micii noastre părți din istorie, o parte personală și lipsită de documente? (pag. 74)

Ceea ce mi s-a părut cam ciudat la acest roman este faptul că, pentru o minte necoaptă, poate încuraja sinuciderea. Aceasta apare aici într-o lumină eroică, văzută ca un act curajos de preluare a vieții în propriile mâini, ca o decizie obiectivă de a refuza acest dar necerut. Desigur, sunt părerile unui adolescent, care caută cu tot dinadinsu materialul de roman în viața reală. Iar spre final se dovedește că sinuciderea este mai degrabă o lașitate - însă o minte necoaptă ar putea înțelege exact pe dos. 

***

Sentimentul unui sfârşit este primul roman de Julian Barnes pe care l-am citit, așa că nu știam la ce să mă aștept. Felul lui de a scrie m-a captivat imediat, iar numeroasele introspecții m-au dus cu gândul la Javier Marias. Povestea este presărată cu nume de autori, compozitori și feluri de mâncare, ceea ce m-a făcut să îl privesc pe Julian Barnes ca pe un corespondent european al lui Murakami (în plus, povestea seamănă în unele privințe cu cea din Tsukuru Tazaki). 

Tony Webster spune că Ceaikovski îi fascinează pe tineri, dar că își pierde din forță cu trecerea anilor (adaugând că ceva este în neregulă cu tinerii care nu pot fi fascinați de un geniu). Protagonistul ascultă foarte des și coloana sonoră de la filmul Un homme et une femme:

Julian Barnes vorbește și despre Londra anilor '60, care pare acum antică și depășită, căci pe atunci viața era mult mai simplă și mai lentă, fără telefoane mobile, internet sau tirania modei; însă nu toată lumea a perceput anii șaizeci la fel, căci destui oameni i-au trăit abia un deceniu mai târziu. Deși se putea vorbi de o emancipare sexuală, era o chestiune de noroc să nimerești fetele dispuse să facă sex înainte de căsătorie - și se pare că Tony Webster le-a întâlnit doar pe cele care îl refuzau.

Cu cât îți plăcea mai mult o fată - și cu cât vă potriveați mai bine -, cu atât mai mici erau șansele de a face sex, se părea. Asta, bineînțeles, dacă nu cumva ceva din mine era atras de femeile care spuneau „nu”. „Nu se cade” avea o irefutabilitate și-o forță de convingere mult mai mare decât orice apel la doctrina religioasă sau la sfaturile unei mame. Poate c-o să vă-ntrebați: Dar nu erau anii șaizeci? Ba da, însă numai pentru unii și doar în anumite părți ale țării. (pag. 32)

PS: Chiar dacă nu prea am timp zilele acestea, trebuie, dar trebuie să aflu mai multe amănunte despre acești ani șaizeci în Marea Britanie, pentru că îmi place să învăț mai mult din cărțile citite. Revin, sper, cu detalii. 

Editura: Nemira, 2013

Traducere: Radu Paraschivescu

Număr de pagini: 175