La furat de cai – Per Petterson

► „La furat de cai”, de Per Petterson ◄

Ed. Univers, 2007, 206 pag. | Traducere: Raluca Iani

Titlu original: „Ut og stjæle hester”, 2003 | Țara: Norvegia

---

Ce se întâmplă atunci când un adolescent descoperă că trecutul lui este un ținut străin, iar viitorul îi este furat de altcineva? Unde își mai găsește locul în această lume devenită fluidă, în care punctele de sprijin se năruie ca și cum ar fi fost clădite din nisip? În final rămâne doar propria persoană, singura în care se poate încrede. Rămâne și refugiul solitudinii, pentru ca nimeni să nu mai poată interveni și schimba reperele vieții, rupând zăgazul stabilității și instaurând neprevăzutul, precum un râu năvalnic pe care buștenii sunt duși de curent, într-o călătorie imprevizibilă către destinația finală. 

„La furat de cai” (un titlu despre care vom descoperi că are și un alt sens) mi-a transmis o stare aparte, legată mai cu seamă de două imagini distincte: o iarnă calmă trăită la capătul unei vieți, într-un loc izolat, și o vară intensă în pădurile norvegiene, la trecerea dintre copilărie și maturitate. Atașate lor au rămas senzații olfactive puternice: iz de rășină și lemn proaspăt tăiat, miros de fân cosit, de aer încins și înmiresmat, de cai și de râu – toate mirosurile care sunt proprii unui loc și nu se repetă niciunde altundeva. Am trăit intens în lumea acestui roman, călărind bușteni pe râu, tăind copaci în pădure, făcând focul în sobă sau punând fânul la uscat în stil norvegian. Desigur, nu știu să fac niciunul din aceste lucruri, dar le-am trăit alături de Trond, băiatul de cincisprezece ani ale cărui repere vitale se năruie în decursul unei veri pline de evenimente.

4

Oceanul de la capătul aleii - Neil Gaiman

După ani de zile în care m-am tot gândit și răzgândit cu ce carte de Neil Gaiman să încep - și, evident, nu am citit niciuna - iată că a venit și ziua când totul s-a derulat dintr-un foc: am trecut rapid în revistă romanele, am ales The Ocean at the End of the Lane (mulțumesc, Vera, pentru ajutor) și am început să-l citesc, ba am și terminat lectura în aceeași zi (întrerupându-mă doar pentru masă, plimbat cățelul, spălat vasele și întins rufele). Cum nu eram o fană a scriitorului și nici nu am citit mult-aclamatele American Gods și Anansi Boys, se pare că am intrat cu mintea neprihănită de așteptări în universul acestui autor foarte popular. Drept urmare, cartea mi-a plăcut, poate și pentru că nu am avut la îndemână niciun termen de comparație. Ba da, am avut: m-am gândit că, dacă ăsta e unul dintre cele mai slabe romane ale lui Gaiman (așa cum spun unii fani), tot este mult mai bun (chiar detașat) decât, de exemplu, Tsukuru Tazaki al lui Murakami. 

24

Domnul Ibrahim și florile din Coran – Eric-Emmanuel Schmitt

► „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄

Ed. Humanitas Fiction, 2013, 76 pag. | Traducere: Simona Brînzaru

Titlul original: „Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran”, 2001 | Țara: Franța

---

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” a fost scrisă inițial sub forma unei piese de teatru, inspirată de viața lui Bruno Abraham Kremer, un prieten al autorului, căruia îi este dedicată cartea. În această versiune, personajul Momo își povestește copilăria la Paris și relația cu bunicul Abraham. Ulterior, piesa a fost rescrisă sub forma unui scurt roman, al doilea din seria cu temă religioasă „Ciclul invizibilului”, care cuprinde șase cărți: prima este „Milarepa”, iar a treia „Oscar și tanti Roz”, la care sper să ajung și eu la un moment dat, că prea este lăudată de toată lumea. 

Eric-Emmanuel Schmitt, un scriitor cu dublă cetățenie (franceză și belgiană), a crescut într-o familie de atei, iar ulterior s-a convertit la creștinism. Religia este prezentă și în cartea asta, unde autorul atinge subiecte precum diversitatea religioasă, prejudecățile și toleranța. 

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” este o poveste simpatică care trece iute ca gândul, pentru că cele 96 de pagini sunt de fapt 76, cu un font mare și un spațiu generos lăsat în toate direcțiile. Este mai degrabă o povestire, care mergea pusă la pachet cu alte scrieri de Schmitt, la fel de scurte ca aceasta. Eu am împrumutat cartea și recunosc că nu aș fi cumpărat-o, deși este printre cele mai „ieftine” apariții de la Humanitas. Extrem de scurtă, însă foarte concentrată, povestea se citește ușor și cu plăcere, smulgând și câteva zâmbete pe parcurs. E taman bună pentru a descreți fruntea după o zi dificilă, fără a avea însă pretenții prea mari.

Trebuie să recunosc că nu m-am împăcat cu unele aspecte ale poveștii: nu mă dau în vânt după pastilele de înțelepciune azvârlite cu generozitate printre rânduri și nu-mi plac lucrurile mură-n gură și făcute la repezeală. Din câte am observat, Eric-Emmanuel Schmitt are idei bune, dar eu, una, aș prefera să le trateze în narațiuni mai ample și cu un ton mai subtil. Deocamdată, dintre cărțile lui mi-a plăcut cel mai mult „Pe când eram o operă de artă”, care are un subiect foarte interesant și este suficient de lungă pentru a satisface pofta de lectură. 

13

Băiuțeii - Filip Florian, Matei Florian

Cu o memorie de invidiat și cu două voci distincte (una metaforică, uneori ermetică, celalaltă realistă, mucalită, dar cu un lirism bine dozat), dialogând adeseori prin capitole scrise alternativ, frații Matei și Filip Florian își povestesc copilăria trăită pe strada Băiuț din cartierul Drumul Taberei. Sunt doi apostoli anarhici și neobrăzați din vremurile comuniste, fiecare cu sanctuarul lui: Matei în grădina întunecoasă din spatele blocului, unde o cruce misterioasă pulsează, roșie și premonitorie, în trunchiul unui copac, iar Filip la Crucea de pe Caraiman, unde, după toate probabilitățile, bunicul Matei hălăduiește neobosit și astăzi.

Băiuțeii este o carte a copilăriei văzute prin două perechi de ochi (una cu ochelari), cu protagoniști ce pendulează între banal și insolit: un frate mai mare (Filip) obsedat de pierderea părului, un frate mai mic (Matei) urmărit de spectrul lui Bau-Bau, dar cu un atașament evident pentru misticismul și miraculosul copilăriei, un frate și mai mic (Mircea) cu abilități precoce de alpinist, o mamă care nu gătește niciodată ciorbe și plăcinte, un tată nestatornic mai mult absent, o mătușă (Uca) care descoperă dragostea la o vârstă înaintată (și nu așa cum ne-am aștepta), un bunic genial, amator de drumeții montane, și multe alte personaje secundare, printre care și viitorul fotbalist Dan Petrescu.

7

Înmormântare veselă - Ludmila Ulițkaia

Ludmila Ulițkaia, ale cărei scrieri le-am cunoscut abia anul acesta, a devenit repede o scriitoare preferată. Cred că va primi Nobelul la un moment dat, am eu o presimțire (de obicei mă înșel, dar sper să am dreptate în cazul ei). Dacă n-ați citit nimic de ea, e musai să o faceți; puteți alege orice, încep să cred că tot ce a scris este excelent. Până acum, am dat gata două volume de povestiri (Fetiţele. Rude sărmane și Cei dintâi și cei de pe urmă) - lucru rar întâlnit la mine, căci nu mă dau în vânt după proză scurtă. Dar, pentru cei ca mine, care ocolesc genul ăsta literar, povestirile Ludmilei Ulițkaia fac minuni, la fel ca cele ale lui Alice Munro. Serios! 

Din momentul în care am aflat că Ulițkaia are un roman intitulat ”Înmormântare veselă”, mi s-a pus pata, trebuia să fac rost de el - dar nu l-am mai găsit decât la bibliotecă. Îmi imaginam deja o poveste cu mult umor negru, cu un amestec de cinism, vulgaritate și melancolie, infuzată de pitoreștile tradiții rusești pe care autoarea le pune atât de bine în valoare. Cam așa a și fost, iar cartea mi-a plăcut foarte mult. Ce mai, n-ai cum să nu iubești Rusia din poveștile Ludmilei Ulițkaia, oricâte lucuri rele ai auzit despre țara asta până acum.

14

The Westing Game (Jocul lui Westing) - Ellen Raskin

Noroc că van Firescul a dat în mintea copiilor și s-a apucat de citit toată colecția de la Arthur - acum am de unde să mă inspir când simt nevoia unor lecturi mai ușoare (deși este cam generos cu notările, după părerea mea). M-am oprit la un roman celebru al ilustratoarei Ellen Raskin, The Westing Game (Jocul lui Westing), care promitea o lectură plină de suspans. N-am fost dezamăgită deloc, ba m-am și culcat la ora trei dimineața pentru a afla cum se termină povestea.

Ellen Raskin a scris pentru copilul din adult și pentru adultul din copil - după cum am aflat din introducerea la ediția în engleză. Într-adevăr, un tinerel o va citi cu sufletul la gură, dar cartea este îndeajuns de inteligentă și de plăcută pentru a satisface și un cititor adult. „Jocul lui Westing” are de toate pentru toți: umor, mister, situații inteligente, personaje simpatice și o acțiune care - deși nu m-a ținut permanent pe marginea scaunului - se leagă foarte bine și este lipsită de momente forțate sau greu de crezut. Iar stilul lui Ellen Raskin este unul delicios, cu totul diferit de ce am mai citit până acum. Van Firescul zice în recenzia lui că traducerea este excelentă, iar noi îl credem pe cuvânt de cârcotaș. 

18

The Road (Drumul) - Cormac McCarthy

How does the never to be differ from what never was?

Nu cred că puteam alege o vreme mai potrivită pentru lectura acestui roman sumbru: nu am mai văzut soarele de mai bine de o lună, frigul îmi pătrunde în oase, ploaia se transformă în ninsoare și din nou în ploaie, dezechilibrând, cu fiecare zi lipsită de lumină, balanța stării mele mentale. Dar nu mă mai plâng, promit - nu după ce am petrecut două zile însoțindu-i pe cei doi protagoniști în lungul și chinuitorul lor drum spre sudul unei Americi prefăcute în scrum. 

Nu este nimic fantastic în romanul lui McCarthy, adică nimic din ce nu s-ar putea întâmpla omenirii la un moment dat. Un cataclism incert transformă lumea într-o vastă ruină fumegândă, sub flama unui uriaș foc apocaliptic care obliterează viața în toate formele sale. Creația unui Dumnezeu în care puținii supraviețuitori au încetat să mai creadă este redusă la praf și pulbere, soarele și luna sunt acoperite de o cortină densă de cenușă, iar frigul a cuprins în ghearele lui de oțel pământul, care geme și trosnește din rărunchii bătrâni, dezgolit de acoperământu-i verde și viu. Noaptea, când domnește o tăcere mormântală, lumea carbonizată pare că-și încetează existența în întunericul impenetrabil.

12

Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet - Gabriel García Márquez

Pentru că timpul meu de lectură a fost aproape inexistent în ultima vreme, am citit această micuță carte în decurs de două săptămâni, dar subiectele povestirilor au fost atât de neobișnuite și de surprinzătoare încât mi s-au imprimat adânc în memorie. Drept să spun, nu am știut inițial că această carte este, de fapt, o colecție de proză scurtă (oare aș mai fi luat-o de pe raft dacă știam?), dar talentul extraordinar al lui Marquez m-a făcut să uit repede de reținerile mele față de acest gen literar. 

Am avut parte de o nouă porție delicioasă de realism magic și de acea vrajă tipic marqueziană, care m-a determinat să înghit pe nemestecate tot ce mi-a servit scriitorul în poveștile sale incredibile. Mi-a spus că sângele este verde și dens ca siropul de mentă? Păi așa este. Cresc diamante în portocale? Nu este exclus. Există un oraș scufundat în adâncurile mării, unde viața continuă ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Există. Cade din cer un bătrân cu aripi uriașe? Cu siguranță s-a întâmplat undeva, cândva. 

7

Viața mea printre cărți (VI)

Luna trecută am cam neglijat activitatea pe blog, pentru că ne-am mutat dintr-o casă în alta. Mă obișnuisem atât de mult cu rutina de a citi și de a scrie la intervale regulate, încât am resimțit foarte tare schimbarea. Trebuie să înțeleg, însă, că în lumea reală (departe de a fi una ideală) nu pot avea întotdeauna timp pentru citit și pentru scris, dar și că a lua o pauză de la blog nu este în niciun caz vreo tragedie. I'm working on that. :)

Pereții nu-mi plac deloc, la vară o să facem ceva în privința lor
(cine naiba o fi muncit la calciul ăsta, e inclusiv pe tavan!).

Evident, cel mai greu de cărat au fost cărțile. Le-am împachetat în cel mai josnic mod, în materiale publicitare – și tot așa se găsesc și în momentul de față. Cum noua casă are puțină mobilă, iar alta n-am cumpărat deocamdată, am desemnat pe post de bibliotecă o fostă vitrină de bibelouri, pentru care un unchi binevoitor mi-a meșterit niște rafturi zdravene. Tot ce mai trebuie să fac este să le vopsesc cu lac maro, pentru a ajunge la nuanța „nobilei” mobile, dar nici măcar pentru asta n-am avut timp, iar acum a venit și zăpada. Sper ca măcar de Crăciun să am și eu o bibliotecă ca tot omul – cu cărți, nu cu promoții de la Kaufland. (Pentru cei care mi-au împrumutat cărți: stați liniștiți, cărțile voastre sunt în siguranță. Le-am pus într-un pachet special, pe care l-am păzit cu prețul vieții în timpul mutării.)

50