După ani de zile în care m-am tot gândit și răzgândit cu ce carte de Neil Gaiman să încep - și, evident, nu am citit niciuna - iată că a venit și ziua când totul s-a derulat dintr-un foc: am trecut rapid în revistă romanele, am ales The Ocean at the End of the Lane (mulțumesc, Vera, pentru ajutor) și am început să-l citesc, ba am și terminat lectura în aceeași zi (întrerupându-mă doar pentru masă, plimbat cățelul, spălat vasele și întins rufele). Cum nu eram o fană a scriitorului și nici nu am citit mult-aclamatele American Gods și Anansi Boys, se pare că am intrat cu mintea neprihănită de așteptări în universul acestui autor foarte popular. Drept urmare, cartea mi-a plăcut, poate și pentru că nu am avut la îndemână niciun termen de comparație. Ba da, am avut: m-am gândit că, dacă ăsta e unul dintre cele mai slabe romane ale lui Gaiman (așa cum spun unii fani), tot este mult mai bun (chiar detașat) decât, de exemplu, Tsukuru Tazaki al lui Murakami.
Nu aflăm prea multe despre bărbatul adult care este protagonistul acestui roman - nici măcar numele; la începutul poveștii, el participă la o înmormântare (posibil a unuia dintre părinți) care îl readuce pe meleagurile copilăriei sale. O copilărie nefericită, fără prieteni și aventuri memorabile, petrecută mai mult cu nasul în cărțile devorate pe bandă rulantă: romane fantastice, de aventuri, dar și povești mitologice - cele care nu sunt nici pentru copii, nici pentru adulți, ci se află într-o categorie aparte.
În această copilărie deloc memorabilă, există însă o aventură teribilă și magică, pe care copilul devenit adult a uitat-o (din motive pe care le înțelegem abia la final). Însă amintirile îngropate adânc plutesc la marginea conștiinței, gata să reapară la momentul potrivit. Umblând prin locurile în care a crescut, bărbatul ajunge la o fermă izolată, unde nu mai pusese piciorul de la vârsta de șapte ani. Odinioară, aici a locuit Lettie Hempstock, o fată pistruiată de unsprezece ani, care se încăpățâna să numească „ocean” micul iaz din spatele casei. Revizitarea acestei ferme, unde totul pare neschimbat, aduce la suprafață evenimentele dintr-o primăvară ieșită din comun, petrecută alături de Lettie.
Amintirile din copilărie sunt uneori acoperite și ascunse sub lucrurile care vin mai târziu, precum jucăriile unui copil uitate în fundul unui dulap aglomerat de adult, dar ele nu sunt niciodată pierdute pentru totdeauna.
Oceanul de la capătul aleii este despre multe lucruri. Despre lumea copilăriei, cu mecanismele și ritualurile ei aparte, în care bucuria lucrurilor mărunte poate alunga suferința, iar fantasticul este acceptat simplu și firesc, fără urmă de îndoială. Despre frustrările și izolarea unui copil, care păstrează doar pentru sine întâmplările incredibile și miracolele, convins că adulții nu vor crede o iotă din relatările sale. Despre lumea adulților, cu puterea și secretele ei, dar și cu cruzimea aleatorie, în care copiii pierd întotdeauna în confruntarea cu cei mari. Despre trei femei care locuiesc împreună, fără bărbați, și care au cunoștințe și puteri incredibile. Despre spirite venite de pe alte tărâmuri și un univers cu mult mai complex, în care pământul este doar o pojghiță subțire a realității. Despre o femeie atât de bătrână încât își amintește momentul în care luna a fost adusă pe cer. Despre un iaz care pentru unii este doar un iaz, dar pentru alții este un ocean - și poate chiar un ocean al cunoașterii absolute, sau al tuturor lucrurilor știute odinioară și ascunse în apele întunecate al subconștientului.
Adulții nu arată nici ei ca adulți în interior. La exterior, sunt mari și lipsiți de gânduri și mereu știu ce au de făcut. În interior, ei arată așa cum au arătat dintotdeauna. Așa cum arătau când erau de vârsta ta. Adevărul este că nu există niciun om adult. Nici măcar unul, în toată lumea asta.
 |
| Ed. Paladin, 2013, 200 pag., trad. Iulia Dromereschi |
Fără a fi privită în contextul celorlalte scrieri ale lui Gaiman, Oceanul de la capătul aleii mi s-a părut o carte captivantă și destul de bine legată, care m-a atras în universul ei magic și mi-a accelerat bătăile inimii la câteva scene mai tensionate (fuga în noapte, peste câmpuri, este una dintre ele). Desigur, romanul are și puncte slabe: scriitura uneori banală și cu detalii redundante; un protagonist enervant în câteva momente; o acțiune uneori previzibilă; elemente atinse doar în treacăt, care puteau fi dezvoltate mai bine. Punctele forte au fost însă destule: o atmosferă intensă și acaparatoare (chiar am citit cu sufletul la gură multe dintre scene), povestea este plină de acțiune, suspans și răsturnări de situație, elementele fantastice mi-au plăcut mult, la fel ca finalul, iar lectura curge foarte ușor. Este posibil să existe și clișee în romanul lui Gaiman dar, cum nu am citit destulă literatură fantastică, eu una nu le-am observat.
Cartea este trecută la categoria adulți, dar, după cum au observat și alți cititori, mie mi s-a părut adresată mai degrabă adolescenților, deși are câteva momente destul de dure. Scena cea mai cruntă, nerecomandată unui tânăr cititor, este când [spoiler] tatăl încearcă să îl înece pe copil, moment care mi-a adus aminte, prin ricoșeu, de Shining al lui Stephen King - un roman mult, mult mai dur -, unde tatăl este, de asemenea, posedat de o forță supranaturală, punând în pericol viața băiatului său. [spoiler]
Alte păreri: de bine (Revista Galileo) și de rău (Alin).
PS: Am uitat să menționez că, după ce am terminat lectura, am rămas fascinată nu de Neil Gaiman, ci de soția lui, Amanda Palmer, o figură controversată pe care, abia acum am realizat, o ascultasem (și-mi plăcuse) cu multă vreme în urmă (în trupa The Dresden Dolls). Iar acest discurs de la TED, despre Arta de a cere, mi-a mers la inimă. Mă întreb dacă tot ea a fost cea care l-a cerut în căsătorie pe Gaiman. Am impresia că așa a fost. :)
Merci frumos Ema, esti tare draguta (ca de obicei de altfel). Cu asa comentarii sigur voi mai continua sa (re)scriu 'recenzii' pentru carti.
RăspundețiȘtergereEu n-as spune ca e cel mai slab roman al autorului. "The Graveyard Book" mi s-a parut mult mai superficial. Desi, fiind adresat unei audiente mai tinere, autorul probabil a facut acest lucru intentionat.
Personal, nu as recomanda "American Gods" ca si prima carte Gaiman de care sa te apuci.O recomand cu caldura, dar (cred eu) necesita o anumita stare de spirit.Nu am citit inca Anansi Boys, dar am reusit sa fac rost de carte in format cartonat mare la un pret foarte avantajos de la anticariat. Asa ca e pe lista (undeva pe la coada).
Revenind la "Oceanul de la Capatul Aleii", si mie mi-a placut foarte mult atmosfera fantastica din carte. Mai ales ideea lui Leti ca iazul ar putea fi defapt o parte dintr-un ocean, asadar oceanul insusi. Hm... sincer nici nu imi prea amintesc de momentul in care tatal a incercat sa il inece. Probabil am trecut prea repede prin carte...
"Cartea este trecută la categoria adulți" mmmda, cu o asa coperta, nu ma mir. Apropo, de ce i se scurteaza camasa tipei intr-un mod atat de radical, de la original la traducere?
Oricum, sunt de acord cu tine, din punct de vedere al continutului merita macar incadrata in categoria "young adult", daca nu chiar pentru cititori si mai tineri.
Haha, nu observasem figura cu fusta! Chiar, oare cum de? :-)
ȘtergereCred ca nici eu nu as fi observat, daca nu vedeam cele doua coperti un langa cealalta. :)
ȘtergereLasă, că și tu ești tare drăguță. :)) Mulțumesc pentru comentariu și ajutor, Vera. Chiar s-a produs un declic când ți-am citit recenzia pe Goodreads și am zis gata, trebuie să citesc cartea asta acum, ce mă tot învârt pe lângă Gaiman fără să aleg nimic! La fel sper să se întâmple și cu Pratchett - deși KJ mi-a recomandat câteva titluri, încă nu s-a produs declicul necesar. :)
ȘtergereOf, cum să nu îți amintești de scena respectivă? Poate că subconștientul tău a dat-o la fund (un fund de ocean, ha, în care sunt strânse toate chestiile pe care le-ai trăit cândva și ai vrut să le uiți), pentru că e destul de șocantă, iar protagonistul o menționează de câteva ori pe parcursul cărții. Eu m-am gândit imediat la Shining, o carte cu multe scene similare ca feeling, pe care cam vrei s-o uiți după ce-ai citit-o (dar e bună, totuși). Din acest motiv nu cred că Oceanul e potrivită pentru un public prea tânăr (dar, cu vremurile de azi, cred că a scăzut limita de vârstă pentru rezistența la duritate).
Hihi, ce spirit de observație ai! Eu chiar nu am văzut că fusta tipei de pe coperta românească e mult mai scurtă, deși pare a fi exact aceeași fotografie, machetată diferit. S-ar părea că cea din urmă e originalul, mai ales că pare și mai modernă (probabil ceilalți i-au lungit fusta).
Pentru American Gods mai aștept, cred că voi citi deocamdată cărțile mai scurte ale lui Gaiman (apropo de cărți lungi, de multă vreme mă tentează Jonathan Strange & Mr Norrell, dar este imensă, și parcă niciodată nu am timp de ea). Dacă citești Anansi Boys, sunt curioasă cum ți se pare (și sper să și scrii despre ea).
Acum ca citesc ce a scris Vera, am prins curaj sa zic ca nici eu nu-mi amintesc de momentul respectiv. Chiar ma certam pentru neatentie sau memoria proasta. :))
ȘtergereCe ciudat! Deja mă faceți să cred că scena s-a petrecut doar în mintea mea. :)) Glumesc, n-am atât de puțină încredere în facultățile mele mintale, dar e interesant de văzut ce își amintește fiecare. Chiar, oare voi ce vă amintiți cel mai bine din acest roman?
ȘtergereCred ca cel mai bine imi amintesc sfarsitul. Cand afla ca a mai fost la ferma si cu alte ocazii dar nu-si aminteste. Nu stiu de ce, m-a surprins aspectul asta.
ȘtergereO, da, și pe mine m-a impresionat finalul, prin faptul că memoria lui retrăiește și uită de câteva ori evenimentele respective (inclusiv momentul în care tatăl încearcă să îl înece). Cumva, prin închiderea acestei povești fantastice într-un fel de capsulă semi-ermetică, ea devine mult mai credibilă (în măsura în care se poate spune asta, ha). E înfricoșător și totodată incitant să te gândești că, cine știe, poate fantasticul chiar există, dar e camuflat bine pe fundul subconștientului și nu ni-l putem aminti. Și nu-s o fană a paranormalului, hihi.
ȘtergereA paranormalului nici eu, dar a realismului magic da! ;)
ȘtergereLa fel ca si Diana B., si eu imi amintesc mult mai bine sfarsitul, mai exact discutia naratorului cu mama lui Lettie.
ȘtergereDefapt, cand ai mentionat inecatul, parca parca aveam o amintire vaga... dar nici acuma nu imi amintesc exact ce anume ar fi trebuit sa imi amintesc. Ca si tine, am citit cartea pe nerasuflate, si apoi m-am mai si apucat imediat de altceva. Asa ca e foarte posibil ca anumite aspecte sa nu imi fi ramas in minte decat foarte vag,
Na, ca ai citit-o pana la urma. Ma tot invarteam in jurul ei intrebandu-ma daca sa ma apuc de ea au ba. Mda, cred ca o mai las. Multumim de recenzie, acum stim si noi cu ce se mananca Oceanul cu pricina.
RăspundețiȘtergereSeara faina! Coltul de citit este super, btw. Covorul este foarte frumos si se asorteaza intr-adevar minunat cu lampa. Smotoceste te rog (cu drag!) catelul din partea mea :-)
Da, am reușit! Mare realizare! :)) Mă întreb de ce te-ai hotărât să o mai amâni, ai citit cumva spoiler-ul? Nu e totuși o carte dură pentru un adult, dar, ce-i drept, un urs pufos s-ar putea să nu guste anumite scene din povestea băiatului cam chinuit de soartă (dar totul e cu un scop, iar finalul nu este unul trist).
ȘtergereMulțumesc, și eu sunt tare bucuroasă de colțul de citit - pe care, după cum ai văzut, l-am mutat de lângă geam(uri). Era destul de frig acolo (deh, dacă nu-s termopane la castelul zburător!) și parcă n-aș fi vrut să mă împachetez cu căciulă și fular chiar în casă.
Ah, tocmai eram pe punctul de a-ți recomanda ”Umbra vântului” de Zafon, dar am văzut pe Gr că deja ai început-o, și încă din octombrie. Să înțeleg că nu prea te-a prins?
Aaaa, ti-oi zice eu alta data parerea mea despre Gaiman&Palmer. Acum este sfarsit de an si prefer sa zic si sa aud numai lucruri bune :-)
ȘtergereNu am apucat sa mai citesc din Zafon dar nu l-am abandonat. Am citit prea putin (2 pagini?) ca sa ma prinda, asa ca e pe undeva pe noptiera dar mai pe la urma teancului. Mai sus in teanc am The Lion and The Bird, vreo doua carti despre business-ul de autor (asa se cheama acum) si mai am si vreo cateva incepute prin Kindle si prin IBooks. La anul :-)
La Multi Ani pentru 2015! Multumesc pentru tot! Sa ne auzim sanatosi si pufosi :-)
Păi să nu uiți, că sunt curioasă ce părere ai despre tandemul ăsta. :)
ȘtergereHaha, doar două pagini? Păi clar nu ai cum să-ți faci o părere. E un pic mai sumbră, nu știu dacă va fi pe gustul tău, dar mie mi-a plăcut foarte mult.
Acum îmi dau seama că am început și eu multe cărți anul ăsta (pe care le-am lăsat deoparte), dar nu le-am trecut la status pe Gr. Nu prea pot citi mai mult de două în paralel, așa că pentru mine sunt ca și neîncepute.
Un an nou minunat și pentru voi, cei din Biroul de Pluș! Îți mulțumesc pentru companie și pentru discuțiile interesante din acest an. Mă bucur tare mult că ne-am cunoscut în lumea asta paralelă și sper să ținem legătura până la finalul lui 2015, iar atunci să-mi reînnoiesc urarea! :))
Eee, citesti Zafon acum. Sunt curios ce parere ai. Sper ca ai citit si celelalte doua carti din trilogie.
RăspundețiȘtergereDa, am revenit la Zafon pentru ca aveam nevoie de o carte lunga dar usor de citit si, neaparat, captivanta. :) Am citit prima carte din trilogie, Umbra vantului, si mi-a placut foarte mult - ba chiar e una din preferatele mele la categoria "usoara". Deocamdata, Jocul ingerului nu m-a prins asa de tare ca prima, dar sper sa devina mai alerta.
RăspundețiȘtergereMie mi-a placut foarte mult Oceanul, spre deosebire de American Gods pe care am abandonat-o temporar. Aproape ca mi se pare alt autor. Oricum, vreau sa revin la autor. :) multumesc si pt video. L-am salvat si de-abia astept sa-l vad. :)
RăspundețiȘtergereÎnseamnă că cei cărora le-a plăcut American Gods și au fost dezamăgiți de Oceanul aveau cu totul alte așteptări, nu știu ce să zic. Poate-l căutau pe autorul din American Gods și nu l-au găsit aici, dacă spui că vocea lui e diferită. Chiar, asta mă face să mă întreb dacă revenim la un autor pentru că ne place un anumit stil și o anumită tematică, iar schimbarea ne deranjează.
ȘtergereMă bucur că ți-a trezit interesul discursul Amandei. Mie mi-a plăcut mult și, hmm, poate că ar trebui să las politețea și jena departe și să le cer oamenilor din jurul meu nu neapărat mai mult, ci mai des. La ea se pare că a funcționat. :)
Cred ca as putea sa spun ca ma intorc la autorii care au o voce distincta si pe care-i recunosc indiferent de subiect. Nu ma deranjeaza schimbarea tematica dar cred ca schimbarea de stil ma descumpaneste putin. In cazul lui NG, Oceanul e o placere pe cand American Gods mi s-a parut greoaie si dificil de urmarit.
RăspundețiȘtergereCred că așa fac și eu, deși nu m-am observat cu atenție. Oricum, nu m-am gândit la acest aspect până acum, când comentariul tău l-a adus cumva la suprafață. :) Mai sunt și scriitori, precum Ismail Kadare, care exploatează aceeași tematică și același stil în mai toate cărțile lor, și chiar sunt curioasă dacă voi ajunge să mă plictisesc de el din cauza asta (imi place mult și am tot citit romane de-ale lui, dar n-am atins nici măcar o treime).
ȘtergereCat despre Amanda, am reusit sa urmaresc discursul si mi-am dat seama ca ma regasesc mai degraba in aia de-i strigau "get a job" sau in colegul ei care nu putea sa ceara bani. In sensul asta, m-a inspirat sa fiu mai toleranta dar pana la a ii urma exemplul cred ca mai am mult. :)
RăspundețiȘtergereHa, ce chestie. Eu cred că m-am regăsit undeva pe la mijloc, dar m-a pus pe gânduri, oricum. Se pare că un pic de îndrăzneală nu strică, acum depinde de fiecare în ce doză e în stare s-o aplice. :) Dar în ce privește părul la subraț, n-am simțit nicio inspirație (sau eliberare) subită. :))
Ștergerehaha, o nuu! Nici eu! A fost o chestie anul asta cu parul la subrat cred. Un soi de moda - se vopseau in toate culorile ca sa...nu am inteles ca sa ce. Anyway, prea multa eliberare pentru mine. :)))
RăspundețiȘtergereL-am pus pe Kadare pe lista pt 2015. Sa ma uit in urma la tine sa vad ce ti-a placut mai mult.
:)) Da, am observat și eu tendința asta de păr vopsit, dar nu mi-a trezit nicio urmă de rebeliune împotriva epilatorului. Asta e, prefer să mă chinui decât să arăt ca Yeti. :))
ȘtergereMă bucur că îl iei în considerare pe Kadare! Eu am început cu Palatul viselor și mi-a plăcut foarte mult, dar e diferită de alte romane ale scriitorului. Celelalte pe care le-am citit au aceeași tematică, tradițiile albaneze, dar chiar nu pot alege una anume. Poate Florile înghețate din martie.