La furat de cai – Per Petterson

► „La furat de cai”, de Per Petterson ◄

Ed. Univers, 2007, 206 pag. | Traducere: Raluca Iani

Titlu original: „Ut og stjæle hester”, 2003 | Țara: Norvegia

---

Ce se întâmplă atunci când un adolescent descoperă că trecutul lui este un ținut străin, iar viitorul îi este furat de altcineva? Unde își mai găsește locul în această lume devenită fluidă, în care punctele de sprijin se năruie ca și cum ar fi fost clădite din nisip? În final rămâne doar propria persoană, singura în care se poate încrede. Rămâne și refugiul solitudinii, pentru ca nimeni să nu mai poată interveni și schimba reperele vieții, rupând zăgazul stabilității și instaurând neprevăzutul, precum un râu năvalnic pe care buștenii sunt duși de curent, într-o călătorie imprevizibilă către destinația finală. 

„La furat de cai” (un titlu despre care vom descoperi că are și un alt sens) mi-a transmis o stare aparte, legată mai cu seamă de două imagini distincte: o iarnă calmă trăită la capătul unei vieți, într-un loc izolat, și o vară intensă în pădurile norvegiene, la trecerea dintre copilărie și maturitate. Atașate lor au rămas senzații olfactive puternice: iz de rășină și lemn proaspăt tăiat, miros de fân cosit, de aer încins și înmiresmat, de cai și de râu – toate mirosurile care sunt proprii unui loc și nu se repetă niciunde altundeva. Am trăit intens în lumea acestui roman, călărind bușteni pe râu, tăind copaci în pădure, făcând focul în sobă sau punând fânul la uscat în stil norvegian. Desigur, nu știu să fac niciunul din aceste lucruri, dar le-am trăit alături de Trond, băiatul de cincisprezece ani ale cărui repere vitale se năruie în decursul unei veri pline de evenimente.

Pentru Trond Sander – protagonistul și naratorul acestui roman – trecutul înseamnă viața pe care ar fi putut-o avea, dacă altcineva nu i-ar fi luat locul la un moment dat, fără ca el să poată protesta. După un eveniment tragic, bărbatul de șaizeci și șapte de ani se mută departe de oameni, într-o cabană din estul Norvegiei. Încă în putere, dar urmărit de angoasa viitorului și a neprevăzutului, el își împarte meticulos timpul pentru a pune la punct casa în care își va petrece ultima parte a vieții. Chiar și în momentele fericite, Trond și-a dorit să locuiască singur, înconjurat de liniște, într-un loc ca acesta. Însă el nu este complet singur aici: o are pe Lyra, cățeaua cea devotată, are cărțile lui Dickens, pe care le-a iubit dintotdeauna, iar dincolo de râu trăiește un bărbat aparent necunoscut, de care se leagă însă amintiri dintr-o vară îndepărtată. Identitatea acestui bărbat și semnificația mai adâncă pe care o are în existența lui Trond îi zdruncină acestuia planurile unei vieți solitare și autosuficiente, în care a rupt orice legătură cu trecutul dureros.

Toată viața mi-am dorit să fiu singur într-un loc ca acesta. Chiar și atunci când o duceam bine, și asta nu a fost de puține ori. Am avut noroc. Dar și atunci, de pildă în mijlocul unei îmbrățișări, când cineva îmi șoptea la ureche cuvintele pe care voiam să le aud, chiar și atunci mi se făcea dor deodată să mă aflu departe într-un loc unde era doar liniște. (pag. 8)

În 1948, la trei ani după ce nemții părăsiseră Norvegia, adolescentul Trond își petrece lunile de vară împreună cu tatăl său, la o cabană aflată foarte aproape de granița cu Suedia. Tatăl este un personaj carismatic, simpatizat de toți, iar băiatul aproape că îl divinizează, copiindu-i peste ani mișcările precise și eficiente. Împreună cu Jon, fiul unor fermieri locali, Trond trece prin aventuri care-i testează limitele curajului: călătorii riscante pe buștenii duși de râul vijelios sau furatul cailor ce aparțin unui fermier înstărit. În acele zile de vară, tatăl îl învață ceva important: că el singur își stabilește limitele durerii. Însă îl mai învață și altceva: că nu poți cunoaște pe nimeni cu adevărat, căci până și oamenii cei mai apropiați ascund uneori o viață cu totul diferită. 

Oamenilor le place să le vorbești despre tine, câte puțin, pe un ton modest, confidențial și au senzația că te cunosc, dar nu este așa, ei știu câte ceva despre tine, pentru că ceea ce află sunt fapte, nu sentimentele tale și nici opiniile pe care le ai, sau modul în care ceea ce ți s-a întâmplat și hotărârile pe care le-ai luat te-au făcut să fii cel care ești. Ceea ce fac ei este să completeze cu propriile lor sentimente, opinii și presupuneri și să-ți creeze o nouă viață care are prea puțin de-a face cu viața ta, și astfel ești în siguranță. (pag. 61) 

Per Petterson transmite extraordinar de bine și de credibil trăirile și gândurile unor vârste diametral opuse, unite însă de firul comun al aceleiași existențe – chiar dacă este o existență împărțită în „înainte” și „după”. Adolescentul Trond nu înțelege și nu cunoaște multe lucruri din jurul său, dar nici nu-și bate capul cu ele; observă, dar nu își pune întrebări. Nu știe ce face prietenul lui atunci când Trond se întoarce la Oslo, nici cu ce se ocupă tatăl pentru a-și câștiga existența, nici de ce este primit cu răceală de familia lui Jon. Adultul Trond este angoasat de timp și de viitor, de neprevăzut și de neputință. Pentru el, știrile și-au pierdut din importanță, iar trecerea într-un nou mileniu nu înseamnă nimic, căci bărbatul a întors spatele lumii și vrea să facă totul singur, fără ca altcineva să-i dea măsura și sensul acțiunilor sale. 

Au trecut mai mult de cincizeci de ani de atunci, eram copii, eu aveam cincisprezece ani și eram încă speriat de tot ce se întâmpla în jurul meu și eu nu înțelegeam, deși știam că nu sunt departe de a înțelege și dacă aș fi întins mâna cât puteam eu de mult, aș fi putut atinge și simți cum stăteau lucrurile. (pag. 84)

Vreau să pun la punct casa pe îndelete. Timpul este important pentru mine acum, îmi spun. Nu că ar trece repede sau încet, însă trebuie să fie timp, ceva în care să trăiesc și să îl umplu cu lucruri materiale și activități care să îl împartă, așa încât să fie bine organizat și să nu dispară atunci când nu sunt atent. (pag. 9)

Niciun detaliu din această poveste nu este întâmplător, căci toate își vor găsi un loc și un sens pe măsură ce ne apropiem de final. Per Petterson nu dezvăluie totul dintr-odată, ci îl lasă pe cititor să-și pună întrebări la care va răspunde mai târziu. În unele momente, personajul său completează, cu propria imaginație, golul momentelor la care nu a fost martor – așa cum face și Arvid Jensen în „Blestem curgerea timpului”. Însă, în legătură cu cel mai important aspect al vieții lui Trond, scriitorul nu va da nicio rezolvare, respectând parcă dorința personajului său de a rupe orice legătură cu trecutul, chiar dacă asta înseamnă că nu va umple niciodată cel mai mare vid al existenței sale. 

***

După ce am terminat „Blestem curgerea timpului” , scris tot de Per Petterson, am citit două capitole din „La furat de cai”, apoi am lăsat cartea deoparte cu regret – aveam altele de terminat. Însă gândul mi-a rămas la povestea începută, pentru că întrezărisem acolo o lume vie, fremătătoare, care mă chema înapoi. Voi ați mai pățit așa ceva? Am rezistat cât am rezistat (din motive prostești), apoi am revenit la Per Petterson și minunata sa carte – care, între timp, și-a făcut loc printre romanele mele favorite. 

Stilul lui Petterson mi s-a părut un pic diferit de cel întâlnit în „Blestem curgerea timpului” (poate pentru că pe acesta l-am citit în engleză), însă am regăsit aceeași aplecare spre fine observații psihologice și gestuale, același umor, aceeași redare fidelă a gândurilor și a senzațiilor. Chiar și temele sale par a fi în esență aceleași: părinți care dezamăgesc într-un fel sau altul, conflicte rămase nerezolvate, adevăruri aflate doar pe jumătate, un trecut refuzat și renegat. Frustrările și angoasele recurente mă fac să cred că scriitorul este cel care îmbracă haina feluritelor personaje, împrumutându-le propriile trăiri și sentimente – însă nu am de unde să știu asta cu certitudine. 

Per Petterson este un povestitor extraordinar, cu un ochi pătrunzător pentru detaliile mărunte ale existenței umane, pe care le redă cu o surprinzătoare ușurătate, trezind mici revelații și recunoașteri. Chiar și atunci când nu se întâmplă nimic deosebit, cum ar fi o plimbare printr-o pădure încinsă de soarele arzător al verii, cuvintele lui transmit o anumită plăcere calmă și liniștitoare, un anumit confort mental pe care mi-e greu să îl explic. Probabil că nu toată lumea va percepe cartea în același mod, însă mie mi-a stârnit imagini și senzații foarte puternice – iar asta nu mi se întâmplă foarte des. 

Uscarea fânului în Norvegia, după o metodă tradițională (sursa)