Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet - Gabriel García Márquez

Pentru că timpul meu de lectură a fost aproape inexistent în ultima vreme, am citit această micuță carte în decurs de două săptămâni, dar subiectele povestirilor au fost atât de neobișnuite și de surprinzătoare încât mi s-au imprimat adânc în memorie. Drept să spun, nu am știut inițial că această carte este, de fapt, o colecție de proză scurtă (oare aș mai fi luat-o de pe raft dacă știam?), dar talentul extraordinar al lui Marquez m-a făcut să uit repede de reținerile mele față de acest gen literar. 

Am avut parte de o nouă porție delicioasă de realism magic și de acea vrajă tipic marqueziană, care m-a determinat să înghit pe nemestecate tot ce mi-a servit scriitorul în poveștile sale incredibile. Mi-a spus că sângele este verde și dens ca siropul de mentă? Păi așa este. Cresc diamante în portocale? Nu este exclus. Există un oraș scufundat în adâncurile mării, unde viața continuă ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Există. Cade din cer un bătrân cu aripi uriașe? Cu siguranță s-a întâmplat undeva, cândva. 

În primele șase povestiri, am avut senzația că mă învârt într-un loc comun și, cel mai probabil, în același timp: un sat izolat și sărac, aflat la marginea mării și a deșertului, unde nu se întâmplă nimic niciodată. O mână de locuitori, o mare de multe ori agitată și potrivnică, arșiță și praf, case invadate de crabi, oameni care se culcă la opt pentru a uita de vremea îngrozitoare - dar iată că în acest decor auster, pustiit de vânturi și înecat în nisip, are loc câte o întâmplare extraordinară, care scoate locuitorii din toropeala zilelor caniculare și din amorțeala nopților cu vânt năpraznic. 

În curtea unei familii apare un bătrân ciudat cu o pereche de aripi cât se poate de autentice. Într-o zi sosește în sat un bărbat cu un cufăr doldora de bani, care îndeplinește doleanțele fiecărui locuitor, dar cu o condiție. În decurs de câteva nopți, dinspre mare vine un parfum dens și greu de trandafiri, deși niciodată nu s-au cultivat flori în pământul pietros al satului. Un bărbat înecat, uriaș și extraordinar de frumos, apare la țărmul mării, stârnind patimile femeilor (să fie, oare, același după care suspina bunica Eréndirei?). Într-un sat mizer, un senator găsește cea mai frumoasă fată din lume. Un băiat zărește în fiecare an, noaptea, un vas fantomă ce se izbește invariabil de aceleași stânci. Un făptuitor de miracole înșeală lumea cu poțiunile și farmecele sale, pe când sclavul lui își descoperă puteri miraculoase.

În cea de-a șaptea povestire (care dă și titlul colecției), Márquez ne supune unor stări greu de îndurat, pe măsură de asistăm la chinurile prin care trece Eréndira cea umilă și fragilă. De când s-a născut, frumoasa Eréndira se află sub vraja bunicii ei, un munte de femeie cu o fire autoritară și cu o absurdă compasiune în firea-i inumană. Fosta iubită a unui faimos contrabandist, bunica locuiește cu nepoata sa într-un castel izolat din mijlocul deșertului, visând la marea pe care nu a mai văzut-o de peste cincizeci de ani, povestind frânturi din viața ei fericită în delirurile-i nocturne și strunind-o pe nepoata de nici paisprezece ani, pe care o muncește mai rău decât pe o sclavă. După o noapte fatală, destinul amar al Eréndirei ia o turnură mult mai tragică - și nu cred că există pe lumea asta un parcurs mai chinuitor și mai înjositor decât cel la care o supune propria bunică. 

Eréndira tocmai își îmbăia bunica atunci când începu să bată vântul nenorocirii ei. Bunica, goală și mare, părea o frumoasă balenă albă în bazinul de marmură. Nepoata abia împlinise paisprezece ani, era slabă și cu oase fragile, și prea cuminte pentru vârsta ei. Cu o cumpătare ce avea ceva sacru își îmbăia bunica turnându-i apa în care fiersese ierburi tămăduitoare și frunze înmiresmate, iar acestea i se lipeau de spinarea-i generoasă, de pletele metalice și răvășite, de umărul zdravăn tatuat fără milă, cu îndârjire marinărească. (pag. 97)

Nu spun mai multe pentru a nu dezvălui adevăratul subiect al poveștii, dar trebuie să menționez că Eréndira și bunica ei apar fugitiv în romanul Un veac de singurătate (publicat cu cinci ani înaintea povestirii), când caravana lor poposește în Macondo, iar unul dintre fiii Buendía (parcă Aureliano) se îndrăgostește de Eréndira. De fapt, personajele lui Márquez trec dintr-o poveste în alta, întărind senzația unui loc și a unui timp comun: îi reîntâlnim pe senatorul Onesimo Sanchez, pe Blacamán cel bun (care nu este chiar așa de bun), dar și pe fata transformată în păianjen pentru că nu și-a ascultat părinții.

Tonul, cursivitatea și stilul scriiturii lui Marquez variază de la o povestire la alta, pentru că și timpul în care au fost scrise se întinde pe mai bine de un deceniu (între 1961 și 1972). În „Ultima călătorie a vasului-fantomă” avem o singură propoziție care se întinde pe mai bine de șapte pagini, iar eu am descoperit asta când încercam să îmi trag sufletul și căutam cu ochii punctul de încheiere, dar ia-l de unde nu-i, pentru că se găsea abia la final. Dacă nu aș fi citit povestirea în metrou, se prea poate să nu fi simțit nevoia odihnei oferite de acest neînsemnat semn de punctuație, dar așa, i-am remarcat lipsa. 

Deșertul atât de prezent în aceste povestiri este, cel mai probabil, deșertul Guajira din partea de nord a Columbiei, mărginit de Marea Caraibilor și populat de indigenii Wayuu, păstori și scufundători în ape adânci, de unde colectează perle. A fost realizat și un film pe baza povestirii „Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet” (Eréndira, 1983), film pe care eu una nu l-aș vedea, căci lectura poveștii mi-a fost de ajuns.

Coperte ale ediţiilor în limba engleză

Editura: RAO, 2007

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Număr de pagini: 156