Domnul Ibrahim și florile din Coran – Eric-Emmanuel Schmitt

► „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄

Ed. Humanitas Fiction, 2013, 76 pag. | Traducere: Simona Brînzaru

Titlul original: „Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran”, 2001 | Țara: Franța

---

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” a fost scrisă inițial sub forma unei piese de teatru, inspirată de viața lui Bruno Abraham Kremer, un prieten al autorului, căruia îi este dedicată cartea. În această versiune, personajul Momo își povestește copilăria la Paris și relația cu bunicul Abraham. Ulterior, piesa a fost rescrisă sub forma unui scurt roman, al doilea din seria cu temă religioasă „Ciclul invizibilului”, care cuprinde șase cărți: prima este „Milarepa”, iar a treia „Oscar și tanti Roz”, la care sper să ajung și eu la un moment dat, că prea este lăudată de toată lumea. 

Eric-Emmanuel Schmitt, un scriitor cu dublă cetățenie (franceză și belgiană), a crescut într-o familie de atei, iar ulterior s-a convertit la creștinism. Religia este prezentă și în cartea asta, unde autorul atinge subiecte precum diversitatea religioasă, prejudecățile și toleranța. 

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” este o poveste simpatică care trece iute ca gândul, pentru că cele 96 de pagini sunt de fapt 76, cu un font mare și un spațiu generos lăsat în toate direcțiile. Este mai degrabă o povestire, care mergea pusă la pachet cu alte scrieri de Schmitt, la fel de scurte ca aceasta. Eu am împrumutat cartea și recunosc că nu aș fi cumpărat-o, deși este printre cele mai „ieftine” apariții de la Humanitas. Extrem de scurtă, însă foarte concentrată, povestea se citește ușor și cu plăcere, smulgând și câteva zâmbete pe parcurs. E taman bună pentru a descreți fruntea după o zi dificilă, fără a avea însă pretenții prea mari.

Trebuie să recunosc că nu m-am împăcat cu unele aspecte ale poveștii: nu mă dau în vânt după pastilele de înțelepciune azvârlite cu generozitate printre rânduri și nu-mi plac lucrurile mură-n gură și făcute la repezeală. Din câte am observat, Eric-Emmanuel Schmitt are idei bune, dar eu, una, aș prefera să le trateze în narațiuni mai ample și cu un ton mai subtil. Deocamdată, dintre cărțile lui mi-a plăcut cel mai mult „Pe când eram o operă de artă”, care are un subiect foarte interesant și este suficient de lungă pentru a satisface pofta de lectură. 

Domnul Ibrahim, cunoscut drept „arabul de pe strada evreiască”, este un musulman sufit născut în Turcia, care deține de mulți ani o băcănie într-un cartier din Franța. Lumea consideră că este înțelept, pentru că bătrânul zâmbește mult, vorbește puțin și toată ziua stă nemișcat pe taburetul din prăvălie. Însă nu el se află în prim-planul poveștii, ci Moise, zis Momo, un băiat evreu de unsprezece ani, care fură din când în când conserve din magazinul domnului Ibrahim.

[semi-spoiler] Momo trăiește cu tatăl său deprimat într-un apartament întunecos și trist; băiatul spală, gătește și trebuie să se descurce cu puținii bani primiți de la tatăl care îl neglijează. Mama a plecat la scurtă vreme după nașterea lui Momo, luându-l cu ea pe băiatul mai mare, Popol, pe care tatăl ursuz îl evocă adeseori cu regret și afecțiune. Bănuit pe nedrept că sustrage bani, Momo se răzbună chiar la începutul poveștii, spărgând pușculița și cheltuind economiile pe o curvă de pe Rue Paradis. Însă inițierea sexuală nu înseamnă că Momo se maturizează și înțelege viața. El are multe de învățat și multe de schimbat în mentalitatea deprinsă de la tată, care nu mai crede în Dumnezeu și privește oamenii cu îndoială și dispreț. [semi-spoiler]

Apropierea de domnul Ibrahim are efecte miraculoase: Momo descoperă puterea pe care zâmbetul o are asupra celor din jur, învață modalități ingenioase prin care strânge bani din puținul oferit de tată, află că lentoarea este secretul fericirii și că „dacă vrei să înveți ceva, nu citești într-o carte, ci vorbești cu cineva”. Cu blândețe și înțelepciune, domnul Ibrahim se ocupă de Momo asemenea unui tată: îi cumpără pantofi noi (pentru că „un bărbat își petrece viața în numai două locuri: fie în pat, fie în pantofi”), îl dezvață să mai șterpelească („Momo, dacă furi, măcar vino și fură de la mine”) și îi oferă importante lecții de viață, multe desprinse din Coranul pe care îl pomenește adeseori („ceea ce oferi rămâne la tine mereu, pe când ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna”). 

În zilele care au urmat, domnul Ibrahim mi-a vândut tot felul de ponturi ca să sustrag bani de la tata fără să se prindă: să îi dau la masă pâine cumpărată cu o zi sau două înainte, după ce o încălzisem la cuptor; să îndoi cafeaua cu cicoare; să refolosesc pliculețele de ceai; să lungesc beaujolais-ul lui obișnuit cu vin de trei franci și, ideea genială, care dovedea că domnul Ibrahim este tartor, să înlocuiesc pateul obișnuit cu cel pentru câini. (pag. 17)

***

Pentru că am citit recent „Ai toată viața înainte” de Romain Gary, asemănarea dintre cele două cărți nu a trecut neobservată. Momo din povestea lui Gary este diminutivul lui Mohamed, un copil musulman care trăiește într-un cartier al Parisului și se împrietenește cu nenea Hamil, un bătrân arab înțelept. Momo locuiește cu madam Rosa, o fostă prostituată evreică, iar accentul este pus pe relația celor doi, mai degrabă decât pe cea cu nenea Hamil. Dar asemănarea merge mai departe: [spoiler] Momo al lui Gary este căutat la un moment dat de tatăl său, iar el se dă drept Moise, un copil evreu. Momo al lui Schmitt este căutat de mamă, iar el se preface a fi Mohamed, un prieten musulman al lui Moise. [spoiler] Schmitt inversează numele și religia protagoniștilor, însă cu siguranță alegerea sa nu este întâmplătoare, ci face o trimitere clară la romanul lui Romain Gary.

Scenă din film (sursa)

„Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran” a fost ecranizat în 2003, cu Omar Sharif în rolul domnului Ibrahim; el a primit și un Premiu César în 2004, pentru cel mai bun actor. Cred că este unul din rarele cazuri când lectura cărții durează mai puțin ca vizionarea filmului. :)