Sticletele - Donna Tartt

vineri, 10 iulie 2015


Este ok dacă v-a plăcut Sticletele, în ciuda criticilor care i s-au adus. Este ok și dacă nu v-a plăcut, în ciuda entuziasmului cu care a fost primit de public. Știu că legea crudă a popularității ascute simțurile cititorului și aduce sub lupă toate defectele potențiale ale unei cărți, însă orice critică ar trebui însoțită de argumente de bun simț. Spun asta pentru că sunt câțiva prieteni de pe Goodreads care, deși nu au citit cartea, ci doar au frunzărit-o, s-au grăbit să o facă cu ou și cu oțet. Ei, astfel de snobisme literare nu mi se par normale. 

Recunosc că am ezitat să încep romanul, nu doar pentru că este o carte imensă (1108 de pagini!), ci și pentru că nu prea rezonez cu subiectele abordate în literatura americană contemporană. Mi-am zis că mai degrabă citesc una dintre cărțile mari pe care le tot amân, precum Frații Karamazov sau Copiii din miez de noapte (unii vor zice că așa ar fi trebuit să fac). Dar, până la urmă, cum Sticletele urma să fie discutat la clubul de carte și n-aș fi vrut să-l refuz doar pe baza presupunerilor, mi-am propus să citesc o sută de pagini, urmând să decid, cu conștiința împăcată, dacă abandonez sau continui lectura. Ei, dar cele o sută de pagini au trecut foarte repede, iar subiectul m-a prins imediat. Am citit încă o sută și încă una, pentru că trebuia să aflu ce se întâmplă cu protagonistul - și uite-așa m-am trezit că am terminat mamutul.

Alegerea juriul care i-a acordat cărții Premiul Pulitzer a fost motivată astfel: „a book that stimulates the mind and touches the heart”. Nu prea sunt de acord cu prima parte, pentru că romanul Donnei Tartt se concentrează mai mult pe acțiune și mai puțin pe ideațiune. Nu a fost o carte profundă și dificilă, cu fraze și înțelesuri greu de deslușit, ci una bazată pe intrigă și subiect (o dovadă în acest sens este și faptul că nu prea am simțit nevoia să iau notițe, ci doar să subliniez unele pasaje). În schimb, sunt perfect de acord cu a doua parte, pentru că încercările prin care trece protagonistul Theo Decker și drama lui întinsă pe mai bine de un deceniu ating câteva corzi sensibile din inima cititorului. Se întâmplă o mulțime de lucruri în acest bildungsroman cu o sumedenie de personaje și răsturnări de situație, care mi-au menținut interesul până la final, chiar dacă am mai întâlnit și coincidențe neverosimile sau pasaje descriptive care mi s-au părut redundante. 

Viața lui Theo Decker, un băiat de treisprezece ani din New York, este aruncată pe un alt făgaș după ce mama lui moare într-un atentat cu bombă la Muzeul Metropolitan de Artă. Cei doi se adăposteau de furtună în galeriile muzeului, unde era expus și celebrul Sticlete pictat de Carel Fabritius în 1654 - o pictură de care mama era fascinată încă din adolescență. Însă nici măcar arta nu protejează împotriva atacurilor teroriste, iar Theo, unul dintre puținii supraviețuitori ai exploziei, se trezește singur în fața unui viitor incert și sumbru, într-un oraș agitat și copleșitor. Tatăl bețiv își părăsise familia, bunicii nu sunt interesați de soarta băiatului, astfel că Theo, urmărit de spectrul serviciilor sociale, apelează la familia bogată și snoabă a unui coleg genial, dar asocial. 

Acesta este doar primul pas dintr-o existență nouă și incertă, lipsită de dragoste și de reperele viitorului, care au fost pierdute odată cu mama. Până când poate lua propriile decizii, viața lui Theo este condusă de alegerile adulților, însă băiatul își gestionează drama în felul său, apelând la băutură și droguri - nimic anormal într-o țară ca America, chiar dacă nu este un subiect prea comod și ușor de digerat; felul în care Donna Tartt descrie stările și halucinațiile induse de droguri mi s-a părut de o acuratețe deconcertantă, însă nu-mi dau seama cât este adevăr și cât imaginație (între timp am citit Falconer, o altă carte americană care vorbește despre dependența de droguri, iar protagonistul lui John Cheever are câteva puncte în comun cu Theo Decker). Boris, un imigrant rus cu care Theo se împrietenește, Hobbie, un restaurator bonom și sufletist, Pippa, o tânără muziciană care a supraviețuit exploziei, tatăl care revine în viața lui la un moment dat, dar și membrii familiei bogate la care locuiește o perioadă - toți acești oameni (portretizați memorabil de Tartt) modifică, imperceptibil sau masiv, traiectoria existenței lui Theo Decker. 

Boris, băiatul inteligent, impulsiv și nechibzuit, care își trăiește viața pe muchie de cuțit, este unul dintre cele mai interesante personaje ale romanului, deși portretul lui își pierde din forță spre final, când suferă de boala vorbăriei multe și goale, care îi dă o notă de superficialitate. [s] Iar Boris de la final pare un alt om față de adolescentul de la început, cumva mai prostănac, mai stângaci, de parcă nu s-a maturizat aproape deloc; și oare doar mie mi s-a părut că vorbește engleza mult mai prost decât la început? [s] Cel mai mult m-am atașat de Hobbie, în virtutea lumii demodate în care trăiește, dar și de Andy, copilul genial și solitar, chinuit de colegi și de fratele său. Din păcate, atașamentul meu față de Theo a scăzut odată cu maturizarea lui, pe măsură ce am rezonat din ce în ce mai puțin cu alegerile pe care le face și cu părerile lui nihiliste asupra vieții. 

Eu și Andy discutaserăm întotdeauna obsesiv despre ce aveam să facem când vom fi adulți, dar lui Boris nu păruse să-i treacă vreodată prin cap viitorul, nu mai mult, în orice caz, decât ce avea să mănânce la masa următoare. Nu mi-l puteam imagina pregătindu-se în vreun fel să-și câștige existența sau să fie un membru productiv al societății. Și totuși, a fi cu el însemna a ști că viața e plină de posibilități uriașe, ridicole - mult mai mari decât orice ni se preda la școală. (pag. 598)

Substratul tuturor întâmplărilor e reprezentat de drama și trauma lui Theo, care revizitează trecutul în mod obsesiv, întrebându-se cum ar fi fost prezentul dacă el ar fi luat alte decizii cât mama era încă în viață. Revenirea la o rutină normală i se pare o lipsă de loialitate, deși este conștient că orice lucru nou pe care îl face îl îndepărtează tot mai mult de mamă. Donna Tartt construiește foarte minuțios și credibil parcursul psihologic al băiatului care se transformă în adolescent și adult; ea surprinde lipsa, remușcarea și sentimentul de vinovăție care îl urmăresc stăruitor, precum și încercarea inconștientă de a restabili legătura cu mama prin pictura lui Fabritius, dar și prin iubirea obsesivă pentru Pippa - singurele verigi rămase intacte dintr-un trecut idealizat, un paradis pierdut odată cu grija și dragostea materne. Sticletele, tabloul care îl însoțește pe Theo de-a lungul maturizării sale, îi aduce sprijin și alinare, îl face să se simtă mai puțin muritor, mai puțin comun; el este cheia de boltă care susține edificiul întregii catedrale

Una era să vezi un tablou într-un muzeu; dar a-l vedea în toate felurile acelea de lumină, în toate anotimpurile și stările sufletești, însemna să-l vezi într-o mie de moduri diferite, iar a-l ține închis în întuneric - el, un obiect făcut din lumină, care nu trăia decât la lumină - era o greșeală mai complicată decât aș fi fost în stare să explic. (pag 724)

Sticlete de Carel Fabritius (1654)
Una dintre temele acestui roman o reprezintă impermanența vieții omenești și a lucrurilor, indiferent de calitatea şi valoarea lor sau de încărcătura emoţională cu care sunt investite. Apartamentul în care Theo locuia împreună cu mama, care îi apăruse întotdeauna drept un punct stabil și durabil, își dovedește efemeritatea atunci când lucrurile sunt vândute și împrăștiate, asemenea unui decor de teatru care este demontat; același lucru se întâmplă cu blocul vechi și frumos, ultima piatră de hotar a trecutului, dărâmat pentru a face loc unui complex de apartamente de lux. Există o fragilitate şi o finitudine în natura cărnii şi a materiei care nu pot garanta nici măcar că cele mai prețioase lucruri vor supraviețui timpului; prezența obiectelor vechi și valoroase este un miracol, căci lumea însăși pare a complota spre nimicirea lor. La fel de fragilă ca ființa umană, amenințată de distrugere și dispariție, pictura lui Fabritius a supraviețuit cumva focului, furtului și condițiilor precare, străbătând secolele pentru a încânta și fascina noi şi noi generații, purtând cu ea frumusețea. Căci care este rostul lucrurilor frumoase, dacă nu acela de a conecta privitorul la o frumusețe supremă și de a-i deschide inima, care apoi tânjește după recuperarea acestei frumuseți? 

Oamenii mor, bineînțeles, spunea mama. Dar felul cum pierdem lucruri e atât de dureros și de inutil! Din neglijență, pur și simplu. Incendii, războaie. Partenonul, de pildă, folosit drept pulberărie. Cred că orice reușește să scape întreg din istorie e un miracol. (pag. 46) 

Existenţa umană este finită, însă o capodoperă precum Sticletele poartă în ea potențialul nemuririi - m-am întrebat, așadar, dacă o operă de artă este mai importantă și mai valoroasă decât o viață de om. Desigur, puși în fața deciziei de a salva din flăcări fie un om, fie un Rembrandt, am alege, cel mai probabil, omul - dar mă gândesc că asta se întâmplă pentru că nu putem percepe lumea dincolo de sfârșitul existenței noastre. Nu ne interesează cu adevărat ce se va petrece peste un secol, pentru că atunci noi nu vom mai fi. Ceea ce contează este viitorul care ne privește personal, cel pe care mintea noastră îl poate concepe și proiecta, nu ceea ce putem lăsa moștenire generațiilor care vor veni după noi. Iar viața unui om ar atârna mult mai greu asupra conștiinței noastre decât pierderea unei capodopere, care pentru cei mai mulți nu înseamnă, de fapt, nimic. Oare supraestimăm valoarea vieții umane? Probabil că da. Dar importanța unei opere de artă? Tot ce se poate, însă Donna Tartt supralicitează tocmai această valoare a Sticletelui, comparând adeseori zădărnicia vieții umane, ciclică și invariabil distrusă de timp, cu imortalitatea unui lucru valoros, al cărui destin este să persiste - dar, în mod tragic, este la fel de fragil ca inutila și meschina existență umană. 

Viermuiala meschină, abjectă a ordinii biologice. Bătrânețea, boala, moartea. Nici o scăpare pentru nimeni. Și totuși, naiba știe de ce, oamenii continuau să copuleze, să se prăsească, să producă hrană pentru viermi, dând naștere la tot mai multe progenituri, ca și cum asta ar fi fost o izbăvire. [...] Majoritatea oamenilor păreau mulțumiți cu stratul subțire de poleială și cu luminile de scenă, atent meșteșugite, care făceau, uneori, ca atrocitatea fundamentală a condiției umane să pară întru câtva mai misterioasă ori mai puțin hidoasă. (pag. 689)

Nu-mi pasă ce spun alții, oricine, și cât de des sau de triumfător o spun: nimeni, dar nimeni nu va putea să mă convingă vreodată că viața este o răsplată fabuloasă, o desfătare. Adevărul este că viața este o catastrofă. (pag. 1102) 

Unii critici au afirmat că Donna Tartt nu scrie bine, dar, în mare parte, mie mi-a plăcut scriitura ei - și pot spune asta pentru că am citit-o în original. Într-adevăr, nu este genul acela de scriitură plină de substanță (ca la Javier Marias, de exemplu), nu mustește de idei și revelații, ci este centrată mai mult pe descriere, pe atmosferă, pe personaje și acțiune, dar la acest capitol nu prea ai ce să îi reproșezi - poate doar un zel excesiv de a construi metafore, care uneori sunt cam bizare, precum și faptul că, în unele momente, autoarea suferă de verbozitate (unele descrieri mi s-au părut inutile și plicticoase, lungind cartea în mod nejustificat). 

Ziceam că metaforele sunt uneori cam ciudate - de exemplu: Doamna Barbour, atât de calmă, de blondă și de monotonă, încât uneori părea golită de sânge [...] calmul ei exercita magnetismul irezistibil al frumuseții - o liniște atât de plină de forță, încât moleculele se realiniau în jurul ei atunci când intra într-o încăpere. Alteori, m-au nedumerit semnele de întrebare care se țin lanț: They sent him postcards when they went în vacation to places like the Virgin Islands? to our home address? which was how we found out about it? Ce spuneam mai sus despre tendința de a privi cu lupa o carte foarte populară? Deși încerc să nu cad în această capcană, nu-mi reușește întotdeauna.

Mi-au plăcut primele două treimi ale romanului, care respiră un aer din alte vremuri, un pic demodat, însă cu atât mai încântător, poate datorită tuturor acelor obiecte vechi care creează decorul și fundalul poveștii, conferindu-i un aer atemporal, de basm modern care transcende timpul. În schimb, am fost mai puțin încântată de ultima treime a cărții, unde povestea a virat spre niște subiecte cu care nu prea rezonez (dramele americanilor alienați și lipsiți de dragoste, căsătorii de complezență, o bucată nu foarte reușită cu gangsteri), iar acțiunile personajelor nu prea se justifică, la fel ca unele coincidențe ([s] de ce l-a târât Boris pe Theo în Amsterdam, expunându-l la pericole, când putea apela la altcineva pentru tranzacție? Este evidentă alegerea scriitoarei de a-l implica pe Theo, ca o modalitate de a-i soluționa vinovăția legată de furtul picturii [s]). 

Merită să citiți Sticletele? Dacă vă plac poveștile interesante și complexe, dacă nu căutați neapărat multe idei de rumegat, ci vreți o carte captivantă, bazată pe intrigă și acțiune - dar nici nu ocoliți descrierile elaborate -, atunci da, merită. Depinde numai de curajul vostru de a vă îmbarca într-o călătorie destul de lungă, însă în niciun caz anevoioasă. Lectura decurge repede, eu nici nu am simțit când au zburat paginile, iar povestea lui Theo Decker m-a captivat și chiar m-a bântuit o vreme, pentru că Donna Tartt are talentul de a crea imagini puternice, care parcă se lipesc de retină. Succesul acestei cărți a fost considerat de unii critici literari un semn al infantilizării cititorilor, dar nu văd de ce cineva nu ar putea aprecia și o carte mai simplă, care-i atinge sufletul, la fel cum, în alte momente, se abandonează unei cărți complicate, care se adresează intelectului. E drept că, dacă în acest timp aș fi citit, de exemplu, Frații Karamazov, m-aș fi ales cu o mulțime de idei de rumegat, dar alături de Sticletele am trăit în interiorul unei povești aparte, care m-a absorbit și m-a impresionat în multe momente - chiar dacă am avut și câteva lucruri să îi reproșez. 

***

*Un articol interesant despre The Goldfinch, în care se vorbește despre diferența dintre entertainment și high literature, despre clasica întrebare legată de ce înseamnă, de fapt, o operă literară incontestabilă, despre gusturile schimbătoare care au făcut ca unele cărți, considerate capodopere la vremea lor, să cadă între timp în uitare și dizgrație.

*Eu am citit în paralel ediția de limbă engleză și cea românească, iar traducerea mi s-a părut foarte bună (trebuie să menționez și grija traducătoarei pentru notele de subsol, o muncă minuțioasă și utilă). Am mai găsit diferențe între original și traducere, dar îmi dau seama că nu se poate traduce mot-a-mot, plus că încerc să fiu mai înțelegătoare și să nu mai critic cum am făcut la Cartea cu pești a lui Gould. Dau numai două exemple (acest „pește de baltă” mă bântuie, pentru că sporește stranietatea metaforei, iar imaginea pe care o creează este mai dezgustătoare față de mult mai inofensivul „cod”): 

My mother slid into me and grabbed my arm; and I saw she was clammy and pale as a cod. - Mama căzu peste mine și mă apucă de braț; am simțit-o jilavă și palidă ca un pește de baltă. (p. 23)

that shiver of disconnection, the missing seconds on the sidewalk like a hiccup of lost time, or a few frames snipped out of a film - fiorul acela al discontinuității, cele câteva secunde care dispăreau brusc în timp ce te aflai pe stradă - un lapsus al timpului, secvența tăiată din film (p. 28)

*Multă lume spune că Sticletele seamănă cu Marile speranțe, dar în unele privințe seamănă și cu romanul lui Dara Horn, Lumea ce va să vină, unde există un fir narativ similar: Benjamin Ziskind, protagonistul, pleacă dintr-un muzeu newyorkez cu o pictură de Marc Chagall, „Deasupra orașului Vitebsk”, iar, spre final, în muzeu are loc un atentat cu bombă.

*Au mai scris despre Sticletele: Diana, R van F, Valeriu Gherghel, Fructiza, Cristina Foarfă 


Editura: Litera, 2015
Traducere și note: Justina Bandol
Număr de pagini: 1110
Titlu original: The Goldfinch, 2013


32 de comentarii

  1. hehe, nici n-am primit mail si deja sunt aici. cronicile citite pana acum cam dadeau cu cartea asta de pamant, ma bucur sa vad o opinie echilibrata despre ea. nu stiu daca ma voi apuca prea curand de carte, mi se pare imensa, iar formatul e atat de mic incat e aproape enervant (chiar arata ca o caramida), dar macar acum stiu ca n-ar fi o pierdere de timp, din contra. apreciez mult efortul tau, e greu sa te concentrezi pe vremea asta (recunosc ca alunec in reverii legate de vacanta, indiferent de cat de buna e cartea din bratele mele :D).
    eu una n-as da fratii karamazov pe nimic, e una din cartile mele "de baza", cred ca am rumegat la ea mult si bine si a provocat unele dintre cele mai interesante, chiar aprinse discutii cu prietenii mei. dar asta e alta poveste...
    spor in toate si multumesc din nou!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, ce simpatică ești! Mulțumesc pentru vizită! :) Bine că m-am luptat cu somnul azi-noapte și am terminat recenzia, pentru că dimineață a fost tăiat curentul aproape două ore și n-aș mai fi avut timp să o public.

      Este imensă cartea, într-adevăr, dar te prinde povestea și nu mai simți numărul de pagini ca pe o povară. Ce-i drept, ar fi putut fi mai scurtă. Am încercat să transmit cât mai bine impresiile mele de lectură, fără intenția de a convinge pe cineva să citească sau să ocolească romanul. E genul acela de carte care stârnește reacții diferite în funcție de așteptările și preferințele fiecăruia, mai ales că vorbește despre dependența de droguri - un subiect mai delicat, cu care multă lume nu rezonează. Pentru mine a avut și părți bune, și părți mai slabe, dar mi-a menținut interesul până la final, în sensul că nu m-am gândit: „Vai, dar să se termine odată, că nu mai suport!” După fiecare bucată mai plictisitoare a urmat întotdeauna ceva mai alert, eventual o răsturnare de situație care mi-a păstrat curiozitatea pentru ce urmează să se întâmple.

      Hihi, pe mine canicula asta m-a făcut să mă refugiez în casă, și aș tot citi dacă n-aș avea și altele de făcut. :) Hmm, trebuie să citesc și eu Frații Karamazov, pe care am tot ocolit-o, dar presimt că voi avea nevoie de cel puțin o lună pentru a o termina...

      PS: Am citit azi-noapte primul capitol din Skylark și m-am culcat cu zâmbetul pe buze. Azi râdeam în metrou. Măi, e minunată cartea asta, îmi place la nebunie! Ce Pavese, ce Grossman, pe-asta n-o mai las din mână până n-o termin. :))

      Ștergere
    2. ma bucur mult ca-ti place! si mie mi se pare minunata, le-am recomandat-o tuturor, nu stiu care prieten sa fi scapat :D
      eu mi-am luat "intre cer si pamant", m-ai facut curioasa rau, o s-o incep probabil in noapte asta ;)
      ps: fratii karamazov am citit-o intr-o saptamana, zi-lumina (e drept ca am avut liber de la repetitii, in timpul facultatii, si ca ma opream sa mai si analizez cate un fragment).
      weekend fain!

      Ștergere
    3. Wow, ai citit Frații Karamazov într-o săptămână?! Păi cred că până mâine dai gata cartea islandezului. :)) Sunt foarte, foarte bucuroasă că ți-am trezit interesul pentru ea (yupii!), acum aștept cu inima cât un purice să văd dacă-ți place sau nu. :D Chiar dacă nu (snif, snif), îți aștept oricum părerile.

      Ștergere
  2. Ei, asta e o surpriza. Nu stiu de ce, dar nu mi te imaginam citind Sticletele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu n-aș fi crezut că voi citi Sticletele, dar uite că uneori mă surprind chiar și pe mine. :)) Dacă nu ar fi fost aleasă pentru clubul de carte, sunt sigură că nu aș fi citit-o. M-am gândit chiar să mă sustrag (lecturile nu sunt obligatorii, evident), dar până la urmă am aplicat metoda celor o sută de pagini. Și uite că am terminat mia. :)) Partea bună în toată treaba asta e că acum am prins curaj pentru cărțile mari.

      Ștergere
  3. Cumva, nu ma surprinde recenzia ta. Dar tocmai am dat cu capul de un colt de masa si poate ca nu mai judec bine - ramane sa ma verifici daca sunt intreg! Am citit vreo cateva pagini din varianta in engleza si mi s-a parut interesanta dar. cand am vazut cat de mare este, am pus-o pe lista de batranete :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Îmi plac poveștile interesante și complexe, așa că nici eu nu sunt surprinsă că am citit cu plăcere Sticletele. Dar caut și substanță, fraze care să mă umple de încântare (fie prin scriitura meșteșugită, fie prin ideile conținute - de preferat ambele), iar Sticletele nu excelează la acest capitol. Dacă ai citi repede (eu una citesc cam lent), nu ți-ar lua prea mult timp nici cele o mie de pagini, mai ales că nu e o lectură dificilă, care să-ți dea bătăi de cap.

      Ștergere
  4. parca mi-era si frica sa vad ce parere ai despre Sticletele. nu ma intelege gresit, nu sunt un fan nebun care sustine ca este perfecta, dar nici genul care critic fara sa citesc, doar frunzareala si peeluare idei de la altii. de exemplu, chiar cred ca Razvan vorbeste foarte la obiect vis-a-vis de ceea ce considera el ca face din Sticletele o carte de doar trei stele (nu o carte memorabila, nu o carte de calibrul Pastoralei americane), dar mie imi place cum scrie Donna Tartt si cum reda emotii, dureri si ganduri. tot felul de ganduri. ti-as recomanda si "Micul prieten", tot marca Donna Tartt, tot cu un copil, dar o altfel de poveste.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, nici eu nu știam ce părere voi avea despre Sticletele, deși recunosc că am început lectura cu o strângere de inimă, aștepându-mă la ce e mai rău. Încă nu pot defini exact ceea ce îmi displace la unele cărți americane contemporane, dar, de exemplu, nu am rezonat deloc cu Gone Girl de Gillian Flynn sau cu Pe aici au trecut cuțitarii de Jennifer Egan. Mi-era teamă să nu dau peste subiecte similare în cartea lui Tartt, dar uite că poveștile legate de Hobie și de familia Barbour m-au cucerit (poate pentru că nu par/nu sunt deloc moderne). Chiar și bucata de Las Vegas mi-a plăcut, pentru că atmosfera toridă, vastă, stranie a orășelului din deșert a fost excelentă - până și halucinațiile au fost descrise foarte interesant. Dar nu mi-a mai plăcut așa mult relația dintre Theo și Kitsey, nici reîntâlnirea cu Boris, nici bucata din Amsterdam.

      Răzvan și-a argumentat foarte bine părerea, nu la el mă refeream la începutul recenziei. E vorba de câțiva străinezi mai snobi, care citesc numai literatură care inflamează neuronii. :))
      Mulțumesc pentru recomandare, dar, nu știu de ce, mai degrabă mă tentează Istoria secretă. O voi lăsa momentan deoparte pe Donna Tartt, având în vedere că i-am acordat deja două săptămâni din viață. :))

      Ștergere
  5. Nu voi citi aceasta carte. Din cate inteleg si de la tine e doar poveste bruta, ceva ce un scriitor bun putea reduce la 300 de pagini. Noi, Ema, nu suntem adeptii cantitatii in literatura. Aveam un coleg la corporatie care radea de mine cand vedea ca citesc carti de 250 de pagini. Imi spunea ca in 250 de pagini nici macar actiunea nu porneste. El citea numai carti d'alea groase de la Rao, serii de 7-8 carti a peste 500 de pagini fiecare. Povesti pentru adolescenti.

    De ce sa-mi pierd vremea cu aceasta carte cand in timpul asta pot citi 5 romane bune?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, nu e doar poveste brută, cartea mai are introspecții ale protagonistului și câteva idei, iar spre final chiar o tiradă filosofică (care pe mine nu prea m-a impresionat, recunosc), însă accentul este pus mai mult pe întâmplări și atmosferă. Să știi că nu putea fi considerabil mai scurtă, pentru că se întâmplă o mulțime de chestii în carte. Dar Tartt ar fi putut tăia lejer din descrieri.

      Gabriel, recunoaște mai bine că nu ai tu dispoziție pentru cărțile foarte mari, căci sunt destule care sunt excelente și nici mai scurte nu puteau fi. :) Dar te înțeleg, când ai puțin timp de lectură te gândești foarte bine ce anume alegi - iar cărțile scurte îți dau senzația că citești mai mult. :)

      Ștergere
  6. Eu, sincer, as citi romanul doar pentru partea cu tabloul lui Fabritius, desi nu stiu cit de in profunzime merge Tartt cu detalii si chestii interesante despre tablou si pictor. Face cumva parte (sau ma rog, asa mi-ar placea mie sa-l incadrez) din aceeasi categorie cu Girl With a Pearl Earring, Ma numesc Rosu, The Art Forger sau The Miniaturist si Cartea cu pesti a lui Gould. Pe ultimele doua inca nu le-am citit dar vreau sa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se vorbește destul de mult despre tablou (inclusiv un fel de analiză a tușelor, a tehnicii folosite, dar și impresiile lăsate de pictură asupra personajelor), sunt și ceva informații despre Fabritius, dar, comparând aceste pasaje cu lungimea romanului, ele par, evident, extrem de restrânse. Mai sunt și alte pasaje despre artiști și picturile lor, tablouri furate/dispărute de-a lungul vremii, însă Tartt nu prea aprofundează subiectul - cel puțin nu pe cât mă așteptam eu să o facă. De multe ori, presară informații în text fără a dezvolta ideile - cu siguranță ar fi fost o mulțime de povești interesante de spus, dar cred că ar fi lungit cartea cu cel puțin 500 de pagini. :))

      Am remarcat și eu The Miniaturist, mi se pare promițător subiectul cu casa de păpuși. A, dar stai, că am căutat acum cartea, din pură curiozitate, și văd că s-a tradus recent la RAO! Aș fi putut paria că va apărea la Nemira sau la Humanitas Fiction. :)) E clar, e timpul să o citesc - eu o trecusem pe lista cu cărți netraduse, de care sper să mă reapuc în curând. :D
      Mai poți adăuga pe lista ta și Tabloul flamand de Arturo Pérez-Reverte, e chiar interesantă.

      Ștergere
  7. Abia asteptam recenzia ta. Eu cred ca o sa-mi placa - sunt adrepta cartilor cu multa actiune, care te tine in suspans.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu cred că o să-ți placă romanul - de fapt, sunt tare curioasă care va fi părerea ta, poate așa mă lămuresc și eu mai bine în privința gusturilor tale. :)
      Să știi că nu e așa de mult suspans, adică nu te gândi că stai cu sufletul la gură ca la cărțile polițiste sau de aventuri. Se întâmplă multe lucruri, sunt răsturnări de situație care mențin interesul, dar au fost puține scene care m-au ținut cu adevărat în suspans.

      Ștergere
    2. Atenție, SPOILER! :)

      Am terminat Sticletele și, ca de obicei, m-am întors sa citesc toata recenzia (pentru ca o văd cu alți ochi, acum ca am citit cartea) și sa o comentez.

      Am rămas surprinsă sa văd ca avem opinii similare despre carte (pana acum parcă nu ne potriveam atât de bine).

      Pana la urma am dat cărții 3 stele și jumătate. Nu mi s-a părut ca ar fi de 4 stele. La început mi-a plăcut mai mult, mi s-a părut mai drăgălaș Theo când era mic (chiar și în perioada Las Vegas) și a început sa nu îmi mai placa așa mult de el când a crescut. Mi-a plăcut foarte mult cum povestea mama lui despre tablouri și imediat căutam picturile pe net și reciteam pasajele din carte și mă uitam cu atenție la pozele cu tablourile.

      Nu am înțeles nici eu aventura de la Amsterdam din finalul cărții. .. nu prea i-am înțeles rostul și parcă a fost pusă acolo ca o pleaşcă... nu îi era locul, nu se prea pupa cu nimic. Cred ca atunci mi-am cam schimbat părerea despre carte (vroiam sa îi dau 4 stele initial). Cred ca mai bine lega niște acțiune "a la filmele de Hollywood" cu Lucius Reeve, decât așa. Cu el avea o bază. ..

      Boris... da, parcă nu mai avea niciun farmec când a crescut. Tind sa cred ca e din cauza ca nu a făcut nimic cu viața lui, desi dacă ne luam după ce povestea el ca a făcut la viața lui, ar fi trebuit sa fie mai versat și sa fi dat atenție tânărului asiatic atunci când i-a zis Theo de el. Și bine ca Theo știe sa tragă cu arma mai bine, deși era prima data când punea mana pe una.

      Deci mi-a plăcut, dar așa cum ai zis și tu, unele faze nu își au rostul acolo, iar altele par cam trase de păr.

      Chiar eram curioasa de ce a fost cartea asta aleasa la Pulitzer, dar nu prea mă da pe spate citatul spus de juriu... cred ca vorbesc despre alta carte.

      Ștergere
    3. Ha, se mai întâmplă să avem și opinii similare. :))
      Mda, a fost o lectură amestecată, cu părți foarte bune, unele medii și altele mai slabe - văd că ne-am potrivit într-adevăr la părțile care ne-au plăcut mai puțin. Și mie mi-au plăcut tare mult paginile legate de tablouri și restaurarea mobilei vechi, nu m-ar fi deranjat dacă ocupau o parte mai mare în carte (m-ar fi interesat mai mult decât descrierile amănunțite sau secvențele care fac notă discordantă cu restul cărții).

      Oricum, felicitări că ai terminat cartea, știu că aveai rețineri în privința cărților mari (cum am și eu, dar parcă s-au mai diminuat). Sper ca anul acesta să te încumeți să citești și alte cărți groase, dar și câteva în engleză! :)

      Nu știu ce să zic despre motivația juriului... Mie nu mi-a stimulat mintea prea mult. M-am uitat acum pe lista cărților câștigătoare și am găsit „A Visit from the Goon Squad” de Jennifer Egan („Pe aici au trecut cuțitarii”, în română), care mie nu mi-a plăcut aproape deloc - de fapt, nici măcar nu am reușit să o termin. Așa că, în ce mă privește, premiile nu prea garantează o lectură excelentă, deși mulți spun că alegerile de la Pulitzer sunt mult mai bune decât la Nobel. Până la urmă, ceea ce contează este experiența ta de lectură, chiar dacă nu coincide cu preferințele unui juriu sau cu ceea ce alții spun că are valoare.

      Ștergere
    4. Am uitat sa adaug, ca tot ai amintit de Fratii Kamarazov, ca poate asa o sa imi fac si eu curaj sa citesc cartea (anul asta). Am si gasit-o in biblioteca la bunici, astept doar un avant (da-mi un semn cand te apuci de ea :D ).

      Cum de ai ales cartea castigatoare a Pulitzer-ului din 2015? Erai curioasa cum e pentru ca a fost premiata sau ai auzit numai de bine de ea?

      Ștergere
    5. Hihi, cred că ai aceeași ediție pe care o am și eu, în două volume, nu-i așa? Cum să nu, dau de știre înainte să începem lectura gigantului. Ar trebui să se întâmple până începe primăvara, căci apoi va fi mult mai dificil să găsim resursele psihice pentru Frații Karamazov. :))

      Am observat că în ultimii doi ani nu am mai citit aproape nicio carte care nu a fost tradusă la noi. Se pare că blogul mi-a schimbat obiceiurile de lectură, căci înainte nu țineam cont de ce s-a publicat sau nu în România, așa că m-am hotărât să fac o listă cu astfel de cărți, pentru a citi măcar una pe lună în 2016 (să vedem ce iese). Pe multe le aveam în lista de lecturi de pe Gr, dar între timp am și uitat de ele! Introducerea asta lungă vrea să explice cum am ajuns să mă apuc de ”All the Light We Cannot See”. :)) Cartea are recenzii pozitive din partea prietenilor de pe Gr (cu vreo două excepții) și într-o oarecare măsură am fost curioasă cum este cea mai recentă carte premiată cu Pulitzer. Partea ciudată e că scriitura lui Anthony Doerr îmi amintește de „Sticletele”, deși lipsesc paragrafele cu detalii inutile, ceea ce este grozav. :D

      Ștergere
    6. Am citit ce ai scris despre ea si la comentariul de la postarea cu lecturile anului 2015 si mi-ai trezit interesul pentru ea. Eu am citit doar prezentarea ei si nu mi se parea cine stie ce. Adica mi-am imaginat-o ca pe o poveste trista (a celor doi adolescenti.. sau copii?? ) care presupun ca se intalnesc si se indragostesc si nu vor putea ramane impreuna... :))

      Dar astept recenzia, poate nu e asa cum mi-o imaginez eu.

      Da, sunt doua volume la Kamarazovi - de la editura univers :D

      Ștergere
    7. Dap, ai dreptate, din prezentare nu pare cine știe ce. Am trecut de jumătate și am început să mă plictisesc un pic, să vedem cum o să fie până la final. Moamă, până unde te-ai dus cu gândul! :)) E clar că cei doi se vor întâlni într-un fel sau altul, dar sper să nu fie ceva siropos și overly dramatic. E destul de tristă cartea, dar nu într-un mod apăsător - mai degrabă e un page-turner. Să vedem ce recenzie îmi iese, căci nu prea am luat notițe (un deja-vu de la Sticletele :D).

      A, deci avem aceeași ediție. E bine. Curajul ne mai lipsește. :))

      Ștergere
  8. In ultima luna am tot auzit vorbindu-se despre "Sticletele" si mi-a trezit interesul. Iar cartile mari sunt preferatele mele - daca sunt si bune, "pline" - iar asta pare ca asa este...
    "a vă îmbarca într-o călătorie destul de lungă, însă în niciun caz anevoioasă" - e fraza ta care m-a convins ca trebuie s-o citesc. Cand o s-o am...:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, eşti printre puţinele persoane care spun că nu ocolesc cărțile mari, din contră. Aș vrea să simt și eu la fel (dar sunt pe drumul cel bun, am mai scăpat de reticență).
      Mă bucur că vrei să citești Sticletele, sper să fie pe gustul tău. :)

      Ștergere
  9. Excelentă recenzia, Ema! Mi-a făcut plăcere să o citesc. Nu cred că îţi va lua o lună să citeşti Fraţii Karamazov. :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc tare mult, Vio! Wow, ai avut răbdare să citești recenzia! E cam lungă, dar mi-am propus să nu mă cenzurez. :P
      Hmm, probabil că am exagerat cu Fraţii Karamazov. :) Eu mă refeream mai mult la timpul acordat înțelegerii subiectului și ideilor (nu știu de ce, dar am senzația că e o carte foarte dificilă). Oricum, am prins curaj, poate o citesc la iarnă. :)

      Ștergere
  10. Vreau doar sa punctez faptul ca lungimea pasajelor despre arta si design mie mi s-au parut a fi adecvate. Nu mi-ar fi placut sa se intre mai mult in detaliu, ca doar nu e o carte de istoria artei si-n plus arta e vazuta prin ochii copilului/adultului nespecialist. Am remarcat ca atunci cand descrie discutiile cu mama sa despre arta, prezentarea e mult mai subtila, se "simte" ochiul cunoscatorului.

    Eu am apreciat faptul ca fiecare cuvant n-a fost pus gratuit (vezi detaliile despre munca lui Hobie, alegerea materialelor pentru mobile, tipurile de lemn, imbinari, etc) si mai ales ca autoarea s-a documentat extrem de mult (chiar si despre magazinele de antichitati si colectionari). Am citit cu mare drag aceste pasaje din perspectiva unuia care are ceva legatura cu istoria artei si cu designul (antichitatile) din America de nord.

    Asadar mie mi-a placut mult cartea. Si recenzia ta. Numai bine. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cora, mulțumesc pentru vizită și comentariu. :)

      Mă bucur că ți-a plăcut cartea, iar ceea ce spui tu este just: într-adevăr, Sticletele nu este o carte de istoria artei, iar pasajele în care mama vorbește despre picturi sunt mult mai detaliate decât cele care-i aparțin lui Theo. Dar, în cazul meu, cred că a fost o chestiune de expectativă: mi-au plăcut foarte mult observațiile mamei despre artă și mă așteptam cumva ca de-a lungul romanului să regăsesc și alte pasaje similare, savuroase și interesante. Însă, cu câteva excepții, informațiile ulterioare legate de pictori și tablouri mi s-au părut fugitive, nesatisfăcătoare. Câteva dintre ele puteau fi dezvoltate mai mult, fără a da senzația că citim un tratat sec despe artă (și, cred eu, asta ar fi ridicat valoarea romanului). Știu că, logic, nu se putea să am parte de așa ceva: mama era cea care deținea știința și pasiunea, iar acestea au fost pierdute odată cu ea - asta dacă Tartt nu decidea să îl înscrie și pe Theo la o școală de artă. :)

      Să știi că, pentru mine, partea favorită a romanului a fost tocmai cea legată de Hobie și munca lui. Aici nu mi s-a părut nimic redundant și chiar am citit cu mare plăcere toate pasajele despre recondiționarea mobilei vechi, atelier, magazinul de antichități și toate celelalte. În schimb, unele descrieri (din alte capitole) mi s-au părut în plus, iar discursurile lui Boris din ultima parte mi-au dat senzația de vorbă goală, fără rost. Dar asta e ceea ce am simțit eu și nu mă aștept ca toată lumea să simtă la fel. Chiar mă bucur că lectura a fost una fără cusururi pentru tine. :)

      Ștergere
    2. Cu mult drag, mai vin, imi place cum scrii si poate citesc si eu mai mult si mai bun. :)

      Lectura mea a fost una lejera, n-am fost prea critica, eram in vacanta si-mi cumparasem printre altele asta si "The Little Friend" pe care am abandonat-o dupa vreo cateva zeci de pagini ca nu mi s-a parut o carte de citit pe plaja. Citisem inainte "The Secret History" si-mi placuse. Eu cumpar si citesc literatura americana cand merg in SUA ca am aproape Barnes&Noble pe care mi-am propus sa-i ajut sa supravietuiasca. :))))

      Si mie mi-a placut cel mai tare partea cu Hobie, iar personajul favorit a fost Welty (ciudat, nu?) si mi-a placut ca si tie Andy.
      Acum ca ai zis tu, realizez ca asa e cu Boris (e mai putin istet la sfarsit si vorbeste mai prost engleza), cred ca eu n-am avut prea mari asteptari de la el ca personaj, asa ca putea sa faca ce voia el. Si cum am zis, a fost lectura de vacanta. Ma apuca cateodata pofta sa citesc cu creionul in mana si sa-mi fac fise de lectura, dar imi trece repede. Partea si mai proasta e ca uit ce citesc. :)))



      Ștergere
    3. Ei, mulțumesc, mă bucur tare mult că ai de gând să revii! :)

      Hihi, și eu l-am simpatizat pe Welty, deși a fost un personaj mai mult rememorat decât prezent. Sticletele chiar e o lectură faină, și pe mine m-a captivat povestea - drept dovadă, nu am simțit povara celor o mie de pagini. Că am găsit și lucruri care mi-au plăcut mai puțin, sau că nu mi s-a părut o carte atât de profundă, asta e altceva - dar lectura mi-a menținut interesul până la final.

      Faptul că scriu pe blog mă determină să fiu mai atentă la ceea ce citesc, pentru că încerc să transmit experiența mea de lectură, cu aspectele bune și mai puțin bune. Dar nu reușesc să fiu prea critică, pentru că nu-mi stă în fire. De obicei îmi iau notițe (la unele cărți scriu pagini întregi de observații), iar între timp am început să subliniez și eu cărțile (cu creionul) și-mi place la nebunie treaba asta. :)) Până acum n-am făcut-o dintr-un respect ciudat pentru cărți, dar asta nu înseamnă că am încetat să le respect - pur și simplu e mult mai practic așa. :)

      Ștergere
  11. Pfiuuu! Am reusit sa termin ditai cartea, din respect pentru acel Pulitzer la purtator(nu stiu daca e snobism sau doar sursa de recomandari literare) si de dragul recenziei tale, care ne indeamna sa o citim, in ciuda celor rai(care doar au frunzarit-o si au si condamnat-o).
    Contrar a ceea ce au argumentat distinsii ce au inmanat ditai premiul, nu m-a stimulat- decat la abandon :)) - si nici nu mi-a atins vreo coarda sensibila(poate doar la inceput- pe aceea de parinte care se gandeste cu groaza prin ce poate trece un copil intr-o situatie neprevazuta). Mi se pare mai degraba o amestecatura de stiluri literare necoapte si intrepatrunse destul de brusc, de care autoarea se foloseste deodata, fara menajamente.
    Are un mare plus din partea mea pentru ca a reusit sa imi transmita exceptional de bine sentimentele, gusturile si senzatiile extreme ale lui Theo, desfasurate pe pagini intregi(am recunoscut "Crima si pedeapsa" a lui Dostoievski, din care s-a inspirat, se pare).
    Partii cu Amsterdamul nu i-am inteles rostul, putea lipsi fara ca sa imi dau seama, iar finalul a fost plin de reflectii filozofice despre rostul vietii si rolul nostru pe Pamant ce mi-au amintit de oracolele din liceu.
    Daca ar fi sa dau timpul inapoi, cu siguranta NU as mai citi-o. Dar nici nu imi pare rau ca am citit-o. Un pic mai finisata, periata si ajutata si ar fi fost demna, intr-adevar, de un Pulitzer.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adibal, scuze pentru răspunsul întârziat!
      Ha, ce chestie, te numeri printre cei cărora nu le-a plăcut cartea (m-a amuzat teribil faza cu oracolele din liceu!). Am observat între timp că acest roman trezește tot soiul de reacții, în funcție de cititori - unii îl iubesc, alții îl abandonează. Eu m-am situat undeva la mijloc, unele aspecte mi-au plăcut, altele nu. Nici eu nu m-am implicat emoțional în povestea lui Theo, ci mai degrabă am fost mișcată de personajele secundare, iar cartea nu mi s-a părut prea profundă, ci axată pe poveste și o scriitură menită să impresioneze. Dar, ca și tine, nu pot spune că îmi pare rău că am citit-o, pentru că povestea m-a acaparat și mi s-a părut foarte interesantă - exceptând unele părți, inclusiv cea cu Amsterdamul.
      M-am lămurit între timp că premiile literare nu sunt neapărat o garanție a valorii - cel puțin nu e așa pentru toți cititorii. Îndemnul meu s-a născut din ceea ce am observat la câțiva cititori străini de pe Goodreads, care au făcut romanul cu ou și cu oțet doar pe baza unei răsfoiri în librărie. Pot să-i înțeleg într-o oarecare măsură - poate au citit câteva paragrafe și scriitura li s-a părut pompoasă și artificială, dar tot nu mi se pare corect să judeci o carte pe care nu ai citit-o în întregime.
      Ce să spun, felicitări că ai terminat totuși ditamai cartea! Dacă n-o citeai, ai fi rămas cu o mare curiozitate, dar te înțeleg când spui că ai fi preferat să nu te atingi de ea. E o grămadă de timp pe care-l puteai folosi pentru o lectură mult mai satisfăcătoare. Din același motiv încerc acum să fiu mult mai selectivă: dacă vreau să mă apuc de o carte cu sute de pagini, mă gândesc bine dacă merită. Uite, am atâtea restanțe la capitolul clasici, încât n-ar mai trebui să mă înham la nicio carte contemporană populară (pentru cele puțin cunoscute fac o excepție, hihi) până nu citesc o parte din cărțile considerate fundamentale.

      Ștergere

Un produs Blogger.