Manuscrisul fanariot - Doina Ruști

duminică, 28 februarie 2016


Manuscrisul fanariot de Doina Ruști este o urzeală densă și complicată de imagini, culori, mirosuri și sunete din care se ivește, în toată splendoarea lui apusă, Bucureștiul secolului 18, vestit odinioară în întregul Imperiu Otoman drept un oraș al inimilor ușoare, unde se îndeplinesc visele. Nu pot să-mi închipui câtă muncă de documentare a stat în spatele acestei cărți străbătute de cuvinte vechi, restituite cu migală urechilor moderne, o carte-mozaic ce cuprinde o sumedenie de istorii inedite și multe detalii savuroase legate de gastronomia, vestimentația și obiceiurile vremii. Am amânat multă vreme lectura, de teamă că romanul nu va fi pe măsura laudelor auzite la adresa lui, dar m-am temut degeaba: limbajul și scriitura Doinei Ruști sunt o încântare, iar cartea m-a prins în mrejele ei de Șeherezadă valahă, care mi-a stârnit imaginația și m-a ținut lipită de povestea cu iz de micsandre, jimblă și sugiuc.

Pagină după pagină, am fost absorbită într-o lume dispărută, dar nespus de fermecătoare, o lume țesută din vise, superstiții, ambiții, muzică și cuvinte, în miezul căreia se află o poveste de dragoste, cu rădăcini cât se poate de reale. Nu știu cât din carte se bazează pe adevăruri istorice și cât datorăm imaginației Doinei Ruști, însă, după cum spune chiar autoarea, niciun început nu poate fi demonstrat, iar în orice poveste rămân multe compartimente nedeschise de vreo mână de om. Pentru cine nu cunoaște punctul de pornire al romanului, ultimele pagini se vor dovedi o reală surpriză - astfel că m-am hotărât să nu dezvălui nici eu despre ce este vorba. 

Ioanis Milikopu, un tânăr vlaș din Thessaloniki, pasionat de croitorie, este fermecat de cuvântul București, auzit în prăvălia de stofe a unui prieten turc. Un cuvânt perfid ca un brici, însoțit de zvonuri și istorii incredibile, care-l determină să fugă de acasă și de singurul viitor care îl așteaptă - acela de a se înrola în flota lui Lambros Katsonis, revoluționarul grec care-i hărțuia pe otomani în Marea Egee. Ioanis pornește, în schimb, într-o lungă călătorie spre pământul făgăduinței, unde se spune că toată lumea dansează, iar noii-veniți își uită trecutul, îmbătați cu elixirele și parfumurile ce invadează străzile pavate cu lemn de stejar. 

Ioanis iubea libertatea și-i ura pe turci ca orice om normal din Săruna, dar viața sub comanda cuiva, pe o corabie amenințată de tunuri, îi tăia orice interes patriotic. El voia ca toți grecii să fie liberi, dar și mai mult iubea libertatea sa, care în momentul acela era făcută din parfumuri și haine frumoase. [...] Îi plăceau buzunarele, cât mai multe, camuflate de nasturi și de broderii complicate, pe care puțini știau să le aprecieze. Iar în afară de asta prețuia și uleiurile de păr, care făceau ca buclele lui negre să arate grele și suple, ca mătasea de Brusa. (pag. 13)

După câteva luni pline de peripeții, timp în care rămâne fără bani și chiar fără numele strămoșesc, Ioanis ajunge la Podul lui Șerban-Vodă, principalul drum de intrare în București. Nici nu pășește bine în oraș, că este confundat cu un anume Leun, un valet dispărut în mod misterios, iar în mulțimea care-l înconjoară, tânărul vlaș o zărește prima oară pe Maiorca, o copilă cu pielea aproape neagră și ochii cu arcade sidefii, cu părul împărțit în zeci de șuvițe înfășurate în fâșii colorate de pânză. Cine-i spusese că totul se schimbă imediat ce treci podul avusese dreptate

Mânăstirea Mihai Vodă la 1794 (sursa)



























Boierul Dan Brașoveanu Doicescu, stăpân peste mahalaua Colțea, va juca un rol important în povestea lui Ioanis Milikopu. Pasionat de lucrurile rare, bărbatul de 27 de ani descinde dintr-o veche și importantă familie, în care fiecare strămoș avusese o pasiune aparte: unul era fascinat de lighene și căzi, altul avea damblaua covoarelor, unuia îi plăceau trăsurile, altuia bijuteriile rare. Singurul din familie care a supraviețuit ciumei lui Ipsilanti, boierul domnește peste o avere însemnată: moșii și sate de țigani, trăsuri și numeroase obiecte de valoare, plus curțile din București, întinse de la Biserica Colțea până dincolo de hanul Bisericii Sf. Gheorghe. 

Stabilit la Hanul Greci, Ioanis - devenit între timp Leun, căci numele acesta de împrumut s-a lipit de el pentru totdeauna - află regulile care trebuie respectate de orice străin sosit în oraș (străin care, în limbajul valah, purta numele de sudit): să nu treacă dincolo de râu, în locul numit Bozărie, și să nu se lungească la vorbă cu babele bucureștene, care erau foarte pricepute în arta hipnozei. Despre misterioasa Bozărie și cât de rele puteau fi babele din București aflăm pe îndelete mai târziu, la fel cum aflăm o mulțime de alte povești despre boieri, țigani robi, vrăjitoare și locuitori de toate rangurile și națiile, cu toții legați parcă prin farmece de orașul valah cel plin de forfotă și întâmplări comice, dramatice sau de-a dreptul ireale.

***

Amedeo Preziosi: Pod peste Bucureştioara (1869) - sursa

Manuscrisul fanariot este o mină de aur pentru cei pasionați de istoria Bucureștiului: în comparație cu o greoaie carte de istorie (de fapt, nici nu cred că lucrurile acestea se pot afla prea lesne din cărți), romanul se dovedește o lectură captivantă, care zugrăvește o imagine vie și memorabilă a Bucureștiului fanariot. Sunt o sumedenie de informații și povești interesante despre viața în acele vremuri, despre locuri și obiceiuri dispărute, despre proveniența unor denumiri, cântece și legende. Am aflat cu uimire cât de ușor se puteau pierde pe atunci numele sau chiar libertatea; am fost mișcată de destinul nenorocit al țiganilor robi, și mai cu seamă al țigăncilor care, înainte de a se mărita, treceau mai întâi prin patul boierului (am găsit un articol interesant pe această temă, din care am aflat că, pe 20 februarie 2016, s-au împlinit 160 de ani de la dez­robirea țiganilor în Ţara Ro­mânească, printr-un decret al lui Barbu Ştirbei). 

Boier valah de rang înalt (sursa)
În Bucureștiul fanariot, toate străzile foșneau de fuste și răscrucile păreau înflorite de fesuri, ișlice și taclituri în toate culorile cunoscute, căci aici nimeni nu stătea ascuns în casă, de frică să nu fie cuprins de urât sau de boala melancoliei. O mulțime colorată, gălăgioasă și parfumată se perinda, zi și noapte, pe strada Lipscani, cu numeroasele ei cafenele și prăvălii, pe lângă Hanul Zlătari, în zona de lux a orașului, sau prin vesela mahala Caiamata, plină de lăutari, manele și femei frumoase. Boierii se plimbau în trăsuri sau unelteau pentru a lua tronul Valahiei, unii bucureșteni se îndreptau spre biserici pentru a-și blestema dușmanii, alții spre Piața de Zdrențe în căutare de chilipiruri, iar seara se încingeau scandaluri sau petreceri, după caz, la care participau, cot la cot, soldați, zlătari, cavafi, cofetari, măcelari, cupeți, hangițe, podărese și alte soiuri ale căror nume au fost uitate între timp.  

Orașul își ducea traiul ca și până atunci, căci adevărații stăpâni nu erau turcii, nici nemții, ci doi sfinți în numele cărora se luau toate hotărârile importante. Unul era Sf. Gheorghe, omorâtorul de bestii, iar celălalt Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului București. Acești doi sfinți păzesc și astăzi cele două porți ale timpului, primul patronând viața verii, iar celălalt îmblânzind terorile iernii. Din aprilie până la sfârșitul lui octombrie, bucureștenii trăiesc repede și într-o nepăsare totală, iar după aceea, până când înfloresc zarzării, cad într-o tihnă de stăpâni ai caselor lor. (pag. 44)

Niciun secret nu rezista aici mai mult de câteva ore, niciun eveniment nu rămânea neobservat de sutele de ochi care priveau străzile din foișoarele ridicate lângă porți, iar o iubire intensă răscolea întregul oraș, cu mii de guri mici și flămânde care se strecurau pe sub pielea locuitorilor, înnebunindu-i cu mușcătura dragostei. Din când în când, peste acest oraș vesel cobora păsăroiul sinistru al ciumei, care fie îi izola pe bucureșteni în casele bine zăvorâte, fie îi alunga pe la moșii sau mănăstiri. 

Pe la Academia Domnească, apoi pe lângă Hanul Zlătari, silueta șleampătă a ciumei alunecă în căutare de geamuri. [...] În mijlocul dezastrului general, unii oameni continuau să ducă o viață aproape normală. În casele boierești, închise ca niște cetăți, nu pătrundea nicio muscă, iar în mahalalele cu ceva experiență în fața ciumei nu mai călca nimeni. Străzile erau închise, iar porțile zăvorâte cu drugi de fier. Toată hrana se afla în pivnițe, în oalele mari cu untură de gâscă, în putinile cu brânză, în hârdaiele cu magiun, în lăzile cu făină și în coșurile cu năut și cu linte. (pag. 276)

Acest București locuiește acum în imaginația mea, și nu mă voi mai plimba pe Lipscani fără să suprapun forfota mulțimii pestrițe de odinioară, nu voi mai trece pe lângă Biserica Batiștei fără să mă gândesc la bătrânul dud ale cărui fructe te fac mic dacă le mănânci, nu mă voi mai uita la blocurile din Piața Unirii fără să-mi revină în minte întinsa și misterioasa Bozărie, cu ochiuri de mlaștină și tufe înalte, în care se ascundeau amanții de o noapte, iar Tranca țiganca făcea țuică și vrăji.

***

Cuvintele au un rol important în Manuscrisul fanariot, la fel cum au și numele. Cuvinte rare, care s-ar pierde dacă nu ar fi rostite de bătrâni ce le scot din tainițele lor, dându-le o nouă viață până la următoarea uitare. Cuvinte cântate, căci evenimentele însemnate ale orașului sunt transformate imediat de lăutari în povești muzicale ce poartă în miezul lor adevărul - din care unele versuri au străbătut secolele, ajungând până în zilele noastre. Oameni care au darul să dibuiască numele ascuns al unei persoane; nume valoroase, furate și întrebuințate cu folos de hoții versați. Nume ale locurilor care se schimbă peste noapte, în funcție de întâmplările memorabile care zguduie viața orașului, căci niciun nume nu e etern, mai ales în lumea bucureșteană, unde planurile de lungă durată sunt disprețuite în mod unanim

București, orașul ca o cutie de rezonanță în care se transmit și se amplifică sunetele și întâmplările, orașul ca o țesătură în care sunt împletite toate vocile și cuvintele ce au răsunat vreodată în spațiul său, propagate prin subterane spre câteva noduri-cheie prin care trăiește și respiră imensul organism al urbei. 

Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. (pag. 33)

Biserica Bucur și Mănăstirea Mircea Voda (sursa)

Mi-a plăcut modul în care este construit romanul, cu un fir principal în jurul căruia se țes nenumărate alte istorii: nu doar de dragoste, ci și de mărire sau decădere și chiar de moarte, căci Manuscrisul fanariot este asemenea unui caleidoscop magic care, la fiecare răsturnare, ne arată o nouă fațetă surprinzătoare a urbei dâmbovițene în timpurile fanariote. Singurul aspect care mi-a plăcut mai puțin a fost lirismul uneori prea elaborat, cu câteva metafore atât de complicate încât pur și simplu nu le-am înțeles - dar, una peste alta, nu pot spune că acest lucru mi-a știrbit din plăcerea lecturii. Din contră, m-am bucurat să găsesc o carte românească atât de faină, pe care am citit-o cu nesaț, fără să mă plictisesc și fără să fiu dezamăgită pe parcurs. 

[...] sosi în sfârșit ziua de naștere a manuscrisului. Nu era decât o singură pagină, dar în ea încăpu toată viața lui Leun, cândva Ioanis. Nu era o poveste, ci harta ei, făcută din cutii chinezești, în care dorm încă multe compartimente nedeschise de vreo mână de om. Ceea ce de fapt nici nu are importanță prea mare. Întotdeauna rămân lucruri nespuse, căci viața unei istorii nu stă în faptele multe, ci în lacrima tremurătoare pe care un om viu a lăsat-o acolo. Din fibra bătrână a acestei hârtii iese un zumzet, care în unele nopți, mai ales iarna, nu mă lasă să dorm. Eu i-am zis manuscrisul fanariot. (pag. 282)


PS: O hartă a Bucureștiului la 1842 și alte imagini din secolele 17-19 aici.

PS2: Am alcătuit un glosar de termeni regionali sau învechiți folosiți în Manuscrisul fanariot, pe care intenționam să-l public sub formă de comentariu. N-am realizat însă că textul depășea numărul maxim de 4000 de caractere. :) Așa că a trebuit să public un articol separat cu glosarul. Poate fi consultat aici



Editura: Polirom, 2015
Număr de pagini: 294



19 comentarii

  1. pfoai, de cand vreau sa citesc cartea asta... acuma chiar m-ai convins! cred ca imi stii fascinatia pentru acea perioada :D off, iar trebuie sa schimb ordinea lecturilor :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai, da, și eu am tot amânat-o de anul trecut, cred că nu mă așteptam să-mi placă atât de tare, dar uite că, după ce am început-o, n-am mai putut-o lăsa din mână. Pentru mine a fost prima carte despre perioada fanariotă, așa că nu am cu ce să o compar, poate tu deja cunoști o parte din detaliile prezentate aici.
      Oricum, mi-a plăcut faptul că există o poveste de bază în jurul căreia se construiește imaginea Bucureștiului - mai mult a nucleului urbei, căci viața în mahalale, de exemplu, e acoperită într-o măsură destul de mică.
      Acum mi s-a trezit cheful să citesc și alte cărți despre Bucureștiul fanariot. :)

      Ștergere
  2. M-am gîndit că ție o să-ți placă. :) Dar și pentru tine a fost un pic prea multă poezie. :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, pe alocuri a fost un lirism prea stufos pentru gustul meu, iar unele metafore aș fi preferat să fie mai limpezi, nu atât de încurcate. Din fericire, lirismul în exces a fost ocazional și, în plus, a fost compensat de alte aspecte, altfel cred că aș fi înghițit mai greu povestea și nu mi-ar mai fi plăcut atât de mult.

      Ștergere
  3. Asta trebuie să fie o carte super faină, ca scriere și informație! Bucîți din istoria acestui oraș chinuit situat între est și vest, la cheremul Puterilor de-o parte și de alta.Am în minte o lectura de acest gen ”Cantacuzini și Brâncoveni” deFlorența Marincu scrisă în limba cronicărască de acum trei secole, unele cuvinte le mai intuiam, bine că am găsit glosarul de termeni de la final pentru că unele cuvinte care s-au păstrat au acum alt sens (culmea!). O mare bucurie mi-a adus descoperirea unui articol din buletinul Bibliotecii Metropolitane din care am aflat că locuiesc într-un cartier (parte din Berceni dar cea mai veche parte a lui) care acum mai bine de 100 de ani era un sat limitrof capitalei care se numea Șerban Vodă (după Șerban Cantacuzino, cel al căreui nume e legat de prima Biblie tradusă în limba română). Sunt impresionată că zilnic pășim pe istorie de care n-am avea habar dacă nu ar fi cărți de aest gen (mă refer și la cea a Doinei Rusti pe care o adaug pe wishlist cu mare plăcere). stau în trafic pe calea Șerban Vodă în fiecare seară dar câți din sutele de mașini știu că strada asta era cu trei secole în urmă Calea Beilicului pe care veneau trimișii Sultanului cu ordine de mărire, confirmare sau demitere a domnitorului valah ?! pe locul unde e acum mall-ul Sun Plazza unde îmi fac aprovizionarea se afla Mănăstirea Văcărești - înălțată inițial de Mavrocordat, primul fanariot ca o nouă curte domnească - de vechea curte domnească era legată mult prea recenta amintire a lui Constantin Brâncoveanu și tragicul final al familiei sale. Și apropos, pe str. Batiștei mai există un vechi dud în gardul unei biserici, îl vei găsi pe partea stângă, pe la intersecție cu str. Praporgescu, am trecut pe acolo și se spune că este unul din cei mai bătrâni din oraș (legendă urbană). Face dude albe!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar este o carte foarte faină, cu o sumedenie de povești despre Bucureștiul fanariot, o perioadă despre care nu am știut mai nimic până acum. Marea mea curiozitate este în ce măsură aceste povești și personaje s-au petrecut și, respectiv, au existat în realitate, pentru că autoarea pare că s-a documentat foarte mult și a strâns o mulțime de istorioare nemaipomenite, pe care le-a armonizat într-o poveste unitară. Chiar dacă au fost destule personaje secundare, nu le-am încurcat deloc, ba fiecare a prins viață pe scena Bucureștiului fanariot.

      Îți dai seama că acum mi s-a deschis pofta de a citi mai mult despre perioada fanariotă. Am văzut că Lavinia citește „Patimă și desfătare” de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, carte pe care am trecut-o și eu în wishlist. Parcă nu m-aș încumeta însă la o lectură cu mulți termeni vechi, deși e o anume plăcere și în treaba asta, mai ales că, așa cum bine spui, e interesant că unele cuvinte și-au schimbat sensul între timp (de exemplu, „capot” - Doina Ruști spune că pe vremuri desemna o haină bărbătească!). Eu aș ezita să încep cartea Florenței Marincu, mi-ar fi un pic teamă că limbajul s-ar dovedi prea greoi. Oricum, observ că îți plac foarte mult cărțile de acest gen și că ești pasionată de istoria Bucureștiului. :)

      Mulțumesc pentru informațiile foarte interesante, Antoaneta! Într-adevăr, nu toată lumea are curiozitatea de a afla istoria locurilor, dar cred că unii oameni nici nu știu că există cărți care fac istoria mult mai ușor de înțeles și iubit. Eu nu prea stau bine la capitolul istorie, dar mă bucur că mai învăț unele lucruri din cărți. Am aflat din Manuscris că multe locuri au primit numele lui Șerban Vodă, plus o mulțime de informații pe care ideal ar fi fost să le leg de altele, cunoscute în prealabil - dar, cum am spus, știam foarte puține despre această perioadă.

      Ha, să știi că voi căuta dudul de lângă Biserica Batiștei când mai trec pe acolo! De fapt, chiar mâine voi ajunge prin zonă. Cum ar fi să fie același dud despre care este vorba în carte? :D Apropo de elemente care au traversat secolele, chiar mă întrebam ce clădiri s-au păstrat din perioada fanariotă, în afară de biserici. Îmi place la nebunie arhitectura veche, chiar dacă nu prea mă pricep la stilurile arhitectonice. :)

      Ștergere
    2. Una ar fi Casa Melik din str. Spatarului nr.22, construită pe la 1750-60, gazda Muzeului Th. Pallady, alta ar fi Casa Tărgovețului din str. Șerban Vodă nr. 33 dar nu e vizitabilă, eu m-am zgâit prin gard când am trecut pe acolo, cică e în grija Ministerului Culturii și ar fi necesare unele reparații. S-au păstrat puține urme laice ale acelei perioade, în afară de biserici.

      Ștergere
    3. Ei, uite cum uit eu lucrurile, și mai ales anii! Am vizitat casa din strada Șerban Vodă acum mulți ani (despre ea se spune, într-adevăr, că ar fi cea mai veche din București) și am scris un articol pentru o revistă de turism. Am avut noroc cu un prieten care lucra la Muzeul Țăranului Român și mi-a înlesnit accesul peste tot în casă. Trebuie să caut fotografiile - sigur am și articolul pe undeva, dar chiar nu mai țin minte unde am pus revistele.

      Acum doi ani l-am dus acolo pe un prieten irlandez și am reușit să intrăm în curtea casei prin altă curte aflată în spatele ei (curțile comunică și am avut noroc că poarta era deschisă, deși practic am comis o infracțiune :)) ). Am revenit acolo anul trecut, dar poarta curții din spate (a unui soi de casă-bloc) era închisă.

      Mulțumesc pentru informații, Antoaneta! Mi-ai trezit memoria. :))
      Am văzut Casa Melik din stradă și mi-am propus să vizitez neapărat muzeul - o voi face în curând. Sunt multe muzee mici în București, care îți dau ocazia să vezi și casa în care sunt amenajate - mi-a plăcut foarte mult Casa Storck, dar mai sunt destule de vizitat.

      Ștergere
    4. PS: Am găsit un articol despre casele de secol 18 rămase în București aici: http://ovidiudraghia.blogspot.ro/2010/10/case-din-bucuresti-de-dupa-1700-inca-in.html

      Ștergere
  4. Gata o pun pe lista de carti de cumparat din România la vara! Io am avut mereu o slabiciune pentru Bucuresti, orasul studentiei mele, asa ca placerea de a citi va fi dubla. Ba chiar tripla daca ma gîndec la stramosii mei greci chiar daca ei au ales sa se stabileasca în Moldova :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur, Stela! Eu am în continuare o mare slăbiciune pentru București, chiar dacă stau aici de mulți, mulți ani și aș fi putut să mă satur între timp de aglomerație, gălăgie și mizerie. Am avut totuși noroc să locuiesc și să lucrez în zone mai liniștite, iar pe cele aglomerate le evit și acum cât pot de mult (cum ar fi Piața Unirii sau Magheru, care cred că sunt pe locul I la capitolul zone pe care le detest - fără să iau în calcul cartierele pline de blocuri ceaușiste, în care nu merg aproape niciodată).

      Ce-mi place la București (pe lângă faptul că mereu se întâmplă ceva) e arhitectura ofertantă, pe care nu cred că o voi epuiza vreodată. Sunt o mulțime de zone în care n-am călcat până acum și în fiecare primăvară și toamnă pornesc la plimbare pe străzi, cu aparatul de gât. Nici nu sunt foarte pretențioasă - dacă descopăr o casă care are ceva special, mă bucur de parcă am văzut ditamai palatul. :))

      Ah, dar stai, că acum m-ai făcut foarte curioasă! :D Poate îmi povestești mai multe despre strămoșii tăi greci (în privat, eventual) - de unde au venit, cu ce se ocupau, chestii de-astea. :))

      Ștergere
    2. Nu stiu nici eu mare lucru despre ei (mai mare rusinea) doar ca a fost o poveste de dragoste de aia cu nabadai - stra-strabunicul meu din partea mamei era grec, dintr-o familie bogata, si s-a îndragostit de-o moldoveanca saraca (ce vrei, viata-i plina de clisee literare :D) si s-a refugiat în România, pe la sfîrsitul secoului al XIX-lea, dupa ce a luat o parte din bijuteriile familiei (:))) ) cu care a cumparat atît de mult pamînt încît a fost destul ca, si dupa trei generatii si o groaza de urmasi (numai bunicul a avut patru frati si o sora) bunicul meu sa scape ca prin urechile acului de acuzatia ca era chiabur. Din pacate, de cîte ori îmi povestea stra-matusa mea, în copilarie, despre ascendenta noastra, ascultam cu o jumatate de ureche asa ca informatiile care mi-au ramas sînt destul de trunchiate (si nici mama nu-i mai breaza:) ). Oricum, îmi place tare numele mamei, Gorgos, în ciuda trimiterii mitologice la Gorgona :D.

      Ștergere
    3. Cât de interesant! Stela, mulțumesc pentru povestea care chiar pare desprinsă din romane! :D
      Mda, știu cum e să-ți dorești să fi ascultat ce spunea strămătușa (adică sora bunicului?), dar când ești copil nu ai cine știe ce interes pentru istoriile de familie - poate doar dacă sunt spuse sub formă de povești care te țin cu sufletul la gură.
      Nici eu n-am fost prea interesată de ce-mi povestea bunica din partea mamei, și degeaba am devenit curioasă acum, că nu mai am pe cine să trag de limbă. Sub comunism, familia bunicii (mama era mică pe atunci) a rămas fără casă și pământ pentru că fratele bunicului era considerat chiabur. Știu povestea doar în linii generale, dar aș fi vrut să cunosc mai multe, plus ce s-a petrecut înainte, în tinerețea bunicii.

      Na, că am căutat un pic numele Gorgos, am găsit Gorgo - interesante sensurile pe care le are!
      Given Name GORGO - Most likely derived from Greek γοργός (gorgos) meaning "grim, fierce, terrible". However, it's also possible that the name is derived from the Greek verb γοργεύω (gorgeuō) meaning "to move rapidly, to hasten", which itself is related to the Greek noun γοργία (gorgia) meaning "agility, nimbleness, mobility". Another possibility is a derivation from the Greek verb γοργόομαι (gorgoomai) "to be spirited", which itself is related to the Greek noun γοργότης (gorgotēs) meaning "liveliness, vigour" (sometimes it's erroneously translated as "rapidity"). Gorgo was the name of the wife of king Leonidas I of Sparta (5th century BC).

      Ștergere
    4. Ha, ha, mersi Ema pentru efort, stiam si eu de diferitele etimologii, da' tot cea mitologica îmi place cel mai mult, în ciuda faptului ca (sau poate exact pentru ca) e "grim" :). Asa ma amagesc si eu ca am o latura misterios de tenebroasa :D :D

      Ștergere
    5. Mi-am imaginat eu că știai deja tot ce se poate afla despre numele Gorgos, dar, dacă tot am căutat, am zis să includ ce am găsit. :)
      Ha, latura ta tenebroasă cred că e bine ascunsă, ceva-ceva o fi fost totuși transmis pe cale sangvină - asta dacă strămoșul nu era fioros doar cu numele. :))

      Ștergere
  5. O alta epoca zugravita minunat de Doina Rusti. Chiar daca mie personal locurile descrise nu imi evoca locuri sau amintiri (nu prea cunosc Bucurestiul), descrierile si parfumul epocii m-au impresionat si m-am simtit ca fac parte din lumea lui Leun si a Maiorcai.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu n-am mai citit nimic de Doina Ruști, aceasta a fost prima lectură. Sunt însă curioasă să încerc și alte romane, iar cel mai mult mă atrag „Zogru” și „Lizoanca la 11 ani”, poate și „Fantoma din moară”. Am auzit că stilul autoarei diferă de la roman la roman, iar asta mă face și mai curioasă.

      Într-adevăr, un plus al romanului a fost pentru mine faptul că am putut suprapune imaginile create în timpul lecturii cu ceea ce cunosc eu astăzi, însă sunt sigură că nu e necesar ca cititorul să fie familiarizat cu Bucureștiul pentru a intra în atmosfera cărții. E vorba, oricum, de o lume care a dispărut în cea mai mare parte, iar a căuta-o astăzi pe străzile orașului ar fi un lucru zadarnic.

      Ștergere
  6. Mi-ati adus aminte de romanele istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu-mi amintesc să fi citit vreunul dintre ele (mulțumesc pentru pont, uitasem că ROB a scris și astfel de romane), așa că nu pot face o comparație cu „Manuscrisul fanariot”, dar vă cred pe cuvânt. :)

      Ștergere

Un produs Blogger.