Să bați din palme cu o singură mână - Richard Flanagan

A doua întâlnire cu Richard Flanagan a fost mai degrabă dezamăgitoare: după ce Cartea cu pești a lui Gould m-a bulversat prin povestea incredibilă și prin scriitura hipnotică (ziceam atunci că „unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul cum autorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea”), romanul Să bați din palme cu o singură mână a fost o lectură călâie, care nu m-a impresionat prin ceva anume - nici prin poveste, nici prin personaje, nici prin scriitură -, nefiind totuși o carte proastă, pe care s-o abandonez. 

Să bați din palme cu o singură mână cuprinde istoria unei familii de imigranți sloveni, sosiți în Tasmania la mijlocul secolului XX. Este o poveste tragică, extrem de tristă, în care puținele raze de optimism și bucurie sunt înăbușite invariabil de câte o nenorocire sau o suferință, iar finalurile fericite par să lipsească cu desăvârșire. Cu toate acestea, este un roman care vorbește despre marile forțe umane iraționale: puterea distructivă a răului și puterea izbăvitoare a dragostei. 

În primele pagini ale cărții, o femeie își părăsește fetița de numai trei ani și dispare în noapte, afundându-se în pădurea tropicală de la marginea unei colonii de imigranți. Ce s-a întâmplat cu ea și ce a determinat-o să facă acest pas radical aflăm abia spre final, însă, pentru o privire atentă, autorul presară mici indicii legate de soarta Mariei Buloh și pe parcursul narațiunii. Cea mai mare parte a cărții se concentrează pe cei care au rămas în urmă: Sonja, copila care a crescut fără mamă și fără dragoste într-un ținut ciudat, și Bojan, soțul părăsit care duce în spate un trecut plin de orori. 

(...) sperând cu disperare să găsească scrisoarea de la mama ei care să-i spună că nu, nu-i adevărat, copiii nu se nasc ca să sufere, nu-i adevărat, fiindcă ea e mama ei și știe sigur. Dar, în fiecare seară când venea acasă, Sonja găsea doar cataloage ale magazinelor universale, care ridicau în slăvi valorile familiale, și scrisori adresate ei, lipsite de sinceritate, dar semnate cu sinceritate al dumneavoastră, care îi solicitau bani sau voturi, dar de la mama ei nu găsea scrisoarea care să-i vorbească despre dragoste. (pag. 149)

Flanagan ne poartă între anii 1950-60 și anii 1990, dezvăluind povestea Sonjei și a tatălui ei în fragmente scurte, care alternează planurile temporale și perspectivele, aruncând lumină asupra vieții lor din prezent și a celei de după dispariția Mariei, dar și asupra evenimentelor care au precedat sosirea familiei Buloh în Tasmania - totul pe fundalul unui ținut sălbatic, aparent virgin și lipsit de istorie, pe care planurile ambițioase ale colonizatorilor voiau să îl transforme într-un paradis al energiei hidraulice și al industriei grele. 

O cunoaștem pe adulta Sonja, închisă în sine și indiferentă, marcată de domiciliile provizorii, de relațiile nestatornice, de lipsa iubirii și a ocrotirii, dar mai ales de actele de violență la care a fost supusă în copilărie. Firul vieții ei se întinde între doi poli aparent incompatibili: lemn și dantelă, materie solidă și materie evanescentă. O cunoaștem pe copila Sonja, ciudată și tăcută, care, la opt ani, învățase că ziua de mâine aducea doar lucruri și mai rele. Fiecare palmă primită de la tată rupea în ea ceva ce nu mai putea fi pus la loc, iar prăpastia dintre ei se adâncea, devenind de netrecut. 

Lui i-au lipsit cuvintele prin care să le spună celorlalți ce gândește, ce simte; ea a găsit o limbă nouă, însă nu își spune nimănui povestea, căci nu există cuvinte pentru pustiul din ea. El bea ca să uite trecutul și să nege viitorul; ea își privește viața ca pe o propunere reînnoită în fiecare zi. El este mereu pe dinafară, incapabil să se integreze; ea și-a găsit libertatea în masa anonimă și indiferentă a orașului Sydney. În sufletul lui este un tumult de emoții, un val uriaș care îl copleșește; în mintea ei nu se mișcă nimic, în sufletul ei nu tremură nimic. El a aflat adevărul teribil că oamenii sunt niște bestii; ea a cunoscut brutalitatea și ura acolo unde trebuia să găsească numai iubire. El a încetat să mai creadă în dragoste; ei, ideea dragostei i se pare ușor comică, falsă pe de-a-ntregul și mereu iluzorie. Ea nu știe cine e cu adevărat; el o lovește pentru ca ea să-i spună cine este el. Ei doi au în comun amintirile care îi împiedică să iubească, să existe.

Nu ești trecutul tău, își zise Sonja, nu poți fi analizată sau explicată de trecut. (...) Sunt ceea ce sunt acum. (...) Sunt visele mele de mâine. Trecutul nu este soarta ta, singură îți faci viața, ca atunci când conduci mașina, fie încet, neriscând nimic, necâștigând nimic, fie repede, când tot ceea ce contează e ce ai în față, în clipa asta, iar tot ce e în spate nu mai are relevanță. (pag. 28)

Prin povestea lui Bojan, Richard Flanagan spune povestea imigranților din Tasmania, atrași de perspectiva unei vieți noi în care se vor pune la adăpost de război și de nenorocire, ademeniți de curcubeul înșelător al prosperității și al unor vremuri mai ușoare, mai pașnice. Aduși la mal de spuma oceanului, refugiații poartă cu ei puținul avut și întâmplările cumplite pe care le-au trăit, gândind că au ajuns la capătul călătoriei lor. Însă trecutul este unul de care nu se pot scutura, munca grea și coloniile mizere le aduc aminte de lagărele sovietice, noua patrie se dovedește ostilă, iar viața pare să le fie potrivnică acestor oameni ce caută puțină liniște și seninătate. Copleșiți de dezamăgiri, de gânduri negre și certitudini amare, cei mai mulți se refugiază în muncă, în băutură și în compania indiferentă a altor imigranți la fel de nefericiți ca ei, marcați pentru totdeauna de barbaria și ororile la care au fost martori. 

Poate cea mai importantă întrebare pe care o ridică romanul este cea legată de soartă. Este soarta acestor oameni o consecință a caracterului lor? Sau este rezultatul unor circumstanțe de neocolit, al unor traume pentru care nu există vindecare? Pot ei fi stăpâni pe soarta lor? Imigranții au doar libertatea de a le fi teamă, spune autorul - căci a nu te teme înseamnă să-ți imaginezi o lume dincolo de propria experiență de viață. Ei își taie singuri căile spre o viață mai bună, retrăgându-se la adăpostul temerilor și al lașității afective, încetând să lupte, să riște, să spere, alungând din viața lor iluzia, visul, dragostea. Ca să ai un viitor, trebuie să uiți trecutul. Dar cum să înlături ceea ce, în fond, ți-a modelat perspectiva asupra lumii?

Prin intermediul cărții Să bați din palme cu o singură mână, m-am reîntors în orașul Hobart din Tasmania, care, pe vremea lui William Buelow Gould (adică pe la începutul secolului 19), era o colonie a artiștilor europeni, aduși în Australia pentru a-și ispăși condamnarea pentru diverse fărădelegi. De această dată, am cunoscut un Hobart al secolului 20, un oraș dur și murdar, unde „ambiția civică însemna să cumperi case vechi, de pe vremea coloniștilor, să treci repede cu buldozerul peste ele și să acoperi praful cu asfalt pentru mașinile pe care majoritatea locuitorilor încă nu și le cumpăraseră, unde patriotismul local însemna să arestezi orice vagabond lipsit de noroc care dormea pe o bancă în parc și unde simțul comunitar echivala cu a-i spune negrotei celui care avea pielea închisă la culoare sau venetic celui care se îmbrăca îngrijit.” 

Ryde Street, North Hobart - imagine din timpul Marii Finale TFL (Tasmanian Football League) din 1947,
la care au participat 11.396 de oameni. (sursa foto - aici puteți vedea mai multe imagini de arhivă din Hobart)

Ce m-a dezamăgit la acest roman:

*Scriitura mi-a plăcut doar pe alocuri, la fel ca tonul adoptat de-a lungul narațiunii, care de multe ori m-a deranjat. Dacă în „Cartea cu pești a lui Gould” am iubit scriitura lui Richard Flanagan, aici limbajul încărcat mi s-a părut artificial și pompos, cu alăturări de cuvinte nefericite și oarecum nepotrivite subiectului. Din cauza tonului și a scriiturii, dramatismul poveștii a trecut pe lângă mine, fără să mă absoarbă și să mă arunce cât colo, așa cum ar fi trebuit. Singurul moment în care am fost cuprinsă de o emoție puternică a fost la scena cu doamna Heaney și copiii, când am și notat pe marginea cărții: aici am simțit într-adevăr ceva. 

N-am apucat să citesc „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, dar încep să cred că limbajul elaborat al scriitorului australian se potrivește cel mai bine unor personaje megalomane, nebune, sau ambele la un loc - cazul lui William Buelow Gould, pus atât de bine în valoare de frazele întortocheate și dense, care par adevărate bijuterii față de cele întâlnite în această carte. E drept că „Să bați din palme cu o singură mână” este al doilea roman al lui Flanagan, publicat în 1997. Sunt, desigur, și fraze care mi-au plăcut, însă scriitura este uneori de-a dreptul bizară, și nu într-un sens bun (a se nota că toate iernile din această carte sunt nefericite):

Ca un scandalagiu dintr-un bar care nu renunță să-și lovească adversarul chiar și atunci când sărmana lui victimă a fost zvântată în bătaie și acum nu mai vrea sau nu mai poate să se ridice din balta de sânge de pe podea, ploaia continua să răpăie pe acoperișul de tablă al barăcii umile din Tullah în noaptea acelei ierni nefericite. (pag. 204)

*Dramatismul exagerat al poveștii și al scriiturii este un alt aspect care mi-a displăcut. Totul este înecat în pesimism și suferință, căci Flanagan a prăvălit un noian de nefericiri pe capul personajelor sale - și mai cu seamă al Sonjei -, plusând prin câteva situații care puteau foarte bine să lipsească. [spoiler] Mă refer la libidinosul domn Picotti, dar și la Bojan, care renunță la Jean din teamă și dintr-o aparentă neîncredere în dragoste, așa cum ne explică autorul. [spoiler] 

Nu sunt situații improbabile, căci viața imigranților a fost cu siguranță cel puțin la fel de grea și de nenorocită pe cât ne arată scriitorul, însă felul în care Flanagan orchestrează întâmplările pare unul forțat și intenționat, pe lângă faptul că îi lipsește subtilitatea: de multe ori, se grăbește să explice motivele din spatele alegerilor sau al gesturilor, în loc să îl lase pe cititor să înțeleagă de ce a fost așa și nu altfel. Acesta este un alt aspect care m-a deranjat - ciudat este, însă, faptul că explicațiile sunt aleatorii: [spoiler] de exemplu, nu aflăm cu adevărat ce s-a petrecut în mintea și în sufletul Mariei Buloh, și nici cum s-au cunoscut Sonja și Helvi, a căror relație stă pe o pernă de aer, insuficientă pentru a justifica legătură lor atât de strânsă. [spoiler] Scriitura accentuează latura dramatică într-un mod artificial, provocând uneori un efect opus celui scontat:

Auzind veselia din cârciumă, Sonja nu ar fi dat impresia că e nefericită în mașina-închisoare, așa cum o insectă vârâtă într-un borcan pare mulțumită de sine. Chiar dacă insecta țipa și chiar dacă fiecare țipăt îndepărta insecta și mai mult de singura persoană alături de care și-ar fi dorit să fie și care ar fi putut s-o facă să se simtă iar om. (pag. 194)

*Pe alocuri, romanul mi s-a părut schematic și clișeic, cu o structură previzibilă, care ar putea fi schițată în felul următor: [spoiler] o copilărie nefericită - traume - înstrăinare - izbăvire și reconciliere prin naștere. Scena din aeroport, când Sonja se răzgândește brusc, are ceva dintr-o telenovelă, la fel ca relatările despre vizitele la ginecolog, amenajarea casei și altele pe care le-am uitat, pentru că mi s-au părut plictisitoare și redundante. [spoiler] 

*Mi-au displăcut și capitolele scurte și numeroase, care schimbă cadrul spațial și temporal mult prea repede, lăsând senzația că suntem smulși și aruncați încolo și încoace, fără a avea timp să cunoaștem pe îndelete ceea ce ni se pune în față - asta pe lângă faptul că schimbările de cadru și de perspectivă nu aduc întotdeauna o avansare a narațiunii. 

*Mi-ar fi plăcut ca Richard Flanagan să vorbească mai mult despre băștinașii din Tasmania, de existența cărora aflăm doar prin câteva fraze scurte, formulate expeditiv (la fel se întâmplă cu marsupialele și cu preotul, care poposesc brusc în cadru, încât începi să te întrebi unde au fost în tot acest timp). Parcă intenția autorului este numai aceea de a umple tabloul general care servește drept fundal poveștii - deși unele amănunte sunt adăugate abia spre final -, ceea ce lasă, din nou, o senzație de nefiresc.

Ca să nu închei pe un ton amar (cu toate că impresia negativă este cea care predomină), am apreciat faptul că Richard Flanagan militează în acest roman împotriva violenței parentale:

Fusese cât pe-aci să-i bată, pe ei, copiii pentru care ar fi făcut orice ca să-i apere de tot ce e rău, pentru care și-ar fi dat viața ca să-i apere, și acum o chinuia gândul că ajunsese atât de jos, că apăruse în fața lor, ca și în fața ei, ca o femeie atât de rea - cum să-i apere de alții dacă nu-i putea apăra de propria lor mamă? (pag. 167)

Traducerea lui Petru Iamandi mi s-a părut foarte bună (de data aceasta m-am abținut să consult originalul, cum am făcut la Cartea cu pești a lui Gould), dar cred că, în caz că voi ajunge și la O cale îngustă spre nordul îndepărtat, voi citi romanul în limba engleză.

Există și un film realizat după The Sound of One Hand Clapping, filmat în Tasmania și regizat chiar de Richard Flanagan (am înțeles că merită văzut mai degrabă pentru peisaje). 

Editura: Litera, 2016

Număr de pagini: 350

Traducere: Petru Iamandi

Titlu original: The Sound of One Hand Clapping (1997)