Atlasul continentelor încețoșate - İhsan Oktay Anar

Mi-am dorit de multă vreme să citesc Atlasul continentelor încețoșate de İhsan Oktay Anar, o carte mai puțin cunoscută la noi, care părea să fie exact pe gustul meu. Nu bănuiam, însă, că romanul îmi va întrece toate așteptările, dăruindu-mi câteva ore de lectură intensă, în care am trăit într-o lume la granița dintre istorie, oniric și imaginar. De la legenda copilului ale cărui vise se preschimbă în realitate, la povestea orașului în care se găseau exact 51 de cartofori, de la incursiunea în universul cerșetorilor din Konstantiniye la răzmerița copiilor care prădau prăvăliile cu jucării, cartea a fost o călătorie extraordinară prin lumea basmelor orientale, un melanj foarte reușit de fapte istorice, istorisiri cu iz de legendă, noțiuni de alchimie, elemente fantastice și o filozofie lejeră, care pleacă de la conceptul lui René Descartes, Cogito ergo sum. Ca să nu mai spun că am stat cu sufletul la gură în unele momente pline de mister și tensiune, ca și cum m-aș fi delectat cu cea mai captivantă carte de aventuri.

M-am mirat când am cercetat viața autorului și am aflat că acesta este romanul său de debut, publicat în 1995. Este greu de crezut că Atlasul continentelor încețoșate a fost scris în vremurile moderne, căci atmosfera și stilul narativ au un pronunțat iz de basm, iar cuvintele folosite răzbat parcă din timpuri străvechi, cele în care se petreceau întâmplările din „Abu-Hasan” sau „O mie și una de nopți”. Nu-mi explic cum, însă İhsan Oktay Anar - scriitor, traducător, ilustrator și profesor de greacă și filozofie antică - a reușit să restituie cititorului adult acel fior trezit de poveștile ascultate în copilărie, când era cel mai firesc lucru să credem într-o lume populată de prinți, hoți iscusiți, obiecte fermecate și întâmplări miraculoase. 

Băiatul acesta, care conducea o mișcare pe care unii cronicari nedemni de crezare aveau s-o numească mai târziu „răzmerița copiilor”, năvălea în prăvăliile cu jucării împreună cu banda sa, alcătuită din patruzeci și patru de țânci cu vârste cuprinse între opt și zece ani, furând moriști și hopa-mitică, ori se ducea pe la ușile smântânarilor și le cerea taxă de protecție. (...) După cum bine știa Halește-Râtani, ura sa față de cerșetori își avea obârșia în faptul că unul dintre copiii din gașca sa fusese prins de mai-marii isnafului, schilodit și silit să cerșească. Mânia lui Efrasiyab era atât de înspăimântătoare, încât prinsese să-i prigonească fără milă pe cerșetori, de la orbi la ologii de picioare, de la damblagiii pe-o parte până la betegii de gută. Cea mai rea dintre caznele la care-i supunea era să le ardă barba cerșetorilor bătrâni, care și-o lăsau să crească și și-o albeau cu mare grijă. Aceasta însemna că bieții oameni își pierdeau sursa de agoniseală, pentru că nimeni nu se milostivea de cerșetorii fără barbă. (pag. 132)

Pe lângă o serie de incursiuni în trecutul îndepărtat, povestea de bază se petrece la 1861 de ani de la venirea lui Mesia, pe fundalul unui Constantinopol mitic, cu cheiurile ticsite de sute de corăbii sosite din cele patru zări, cu străzile înțesate de oameni de toate rangurile și semințiile, cu piețele pline de mărfuri felurite și văzduhul răsunând de zgomotele meseriașilor, de răcnetele negustorilor și ale vânzătorilor ambulanți. Pe atunci, pârjolurile puteau izbucni din te miri ce, mistuind casele de lemn într-o rână, căci singurele care nu ardeau erau școlile de piatră din mahalale, învrăjbite de generații. În cârciumi domnea un univers al desfătării format din vin, tutun, cafea și opiu, iar în cafenelele cu buchiseală, hogii citeau cu voce tare din terfeloage, în timp ce mușteriii pufăiau din ciubuce și sorbeau din cafele. 

Visul, identitatea, cunoașterea și celebra frază a lui René Descartes, Cogito ergo sum („cuget, deci exist”) - preluată din „Discurs despre metodă” (1637) -, sunt elementele-cheie care străbat cartea de la început până la final. Pe fundamentul lor se construiește povestea fabuloasă care-i are în centru pe visătorul Ihsan Efendi cel Lung și pe fiul său Bünyamin, personaje a căror identitate va suferi transformări neașteptate pe parcursul romanului. 

În camera sa înțesată de manuscrise și hărți, de instrumente astronomice și maritime, Ihsan Efendi cel Lung lucrează cu patimă la o „mapamundi”, o hartă a întregii lumi, pe care vrea să o zămislească fără a-și părăsi nici un moment locuința din Constantinopol. Dar poate oare un om care stă în casă cât e ziua de lungă, orb la trandafiri și privighetori, să vadă în vreun fel Lumea însăși? se întreabă unchiul său, Ihsan Arabul, un pirat falnic care umblase peste mări și țări și înfruntase o sumedenie de pericole. În schimb, Ihsan Efendi cel Lung se afundă adeseori în vise, unde cutreieră lumea și descoperă noi continente fără a se clinti din loc, căci în acele vremuri se știa că, în timpul somnului, sufletele ieșeau din trup și ajungeau pe meleaguri îndepărtate. Mai mult, babele din mahala erau încredințate că bărbatul avea vise prevestitoare, în care i se arătau leacuri și dezlegarea feluritelor probleme.

De vreme ce, în somn, sufletul se desprindea de trup și rătăcea de pe un meleag pe altul, era absurd ca trupul să se pună în mișcare și să rătăcească, cu infinită trudă, prin locuri în care putea ajunge, de fapt, sufletul. Potrivit metodei sale, pentru a vedea continentele nedescoperite încă era suficient să bea niște sirop de somn și să se culce, așa încât să aibă viziuni și să viseze. Nu se poate spune însă că această metodă nu-și avea neajunsurile ei. Pentru că se întâmpla adeseori să aibă aceleași vise, iar sufletul său lâncezea prin locuri lipsite de interes, ca, de pildă, un puț în deșert, odăile de la Coloana Arsă unde înnoptau becherii și stâncile pe care cântau sirenele, iar lucrurile acestea nu făceau decât să amâne fără rost plămădirea atlasului pe care-l plănuia. (pag. 50) 

Fiul Bünyamin este chinuit de întrebări pe care nu îndrăznește să i le pună tatălui, legate vârsta lui curios de tânără, de identitatea mamei pe care nu o cunoscuse niciodată, de punga care îi era mereu doldora de bani, deși Ihsan Efendi nu avea nici o îndeletnicire. În urma unui eveniment ciudat și zguduitor, tatăl îi îngăduie fiului să plece de acasă și îi încredințează Atlasul plăsmuit din vise, pe care-l isprăvise, sfătuindu-l să nu se lase înrobit de el, ci să-l folosească doar atunci când va rătăci calea. Bünyamin pornește în aventura vieții sale, care îl poartă prin tot felul de locuri ciudate și înapoi în Constantinopol, iar destinul său se leagă iremediabil de o monedă neagră, care se va dovedi elementul esențial într-un plan fantasmagoric. 

Povestea lui Ihsan Efendi cel Lung și a lui Bünyamin reprezintă doar firul principal de care se leagă numeroase alte fire, căci personajele secundare sunt, la rândul lor, extrem de pitorești și înzestrate cu istorii nemaipomenite: [semi-spoiler] Alibaz, copilul țigan care nu putea dormi și care devine o adevărată legendă printre copiii din cartier, datorită vitejiei sale fără seamăn; Kubelik, meșter în caligrafie, care e cuprins de patima de a ști ce se află înlăuntrul trupului uman; Vardapet, iscusitul săpător de tranșee și tunele, care avea în piept o piatră ce zăngănea la fiece suflare; vestitul hoț din Bagdad, maestru într-ale travestirii, care a ajuns starostele breslei cerșetorilor din Constantinopol; Obiditul, care fusese lovit de trăznet de șase ori și era alungat de peste tot, fiind considerat piază-rea; Ebrehe, capul Organizației Imperiale a Informațiilor, care trăia într-un iad al alchimiei și era convins că a aflat viitorul prin intermediul unei oglinzi profetice. [semi-spoiler]

*** 

Spuneam mai sus că una dintre temele cărții este cunoașterea. Un personaj secundar afirmă că măsura cunoașterii este primejdia, căci cei care nu-și pun viața la bătaie nu se tem de greșeală și nici nu caută adevărul. După părerea lui Ihsan Efendi cel Lung, oamenii se feresc de cunoaștere, căci prin intermediul ei află ce înseamnă suferința și necazurile. Până și el a văzut lumea doar în vise, astfel că își trimite fiul în lume pentru a o cunoaște în locul său, considerând că cea mai mare fericire a vieții e să fii martor - și nu există altă cale de a fi martor lumii decât aventura însăși, oricât de dureroase ar fi cele trăite, văzute și aflate. După ce Bünyamin atinge, într-adevăr, abisurile suferinței, el își asumă faptul că a venit pe lume pentru a ști, că scopul lui în viață este cunoașterea. 

Ceea ce-și dorea era să revină la frumoasele vremuri de altădată, tihnite, lipsite de griji, pline de molcomire. Abia atunci a izbutit să dea un sens vorbelor tatălui său, care spunea că singurul lucru de care se temeau oamenii pe lumea aceasta era cunoașterea. Faptul că aflau de existența suferinței, a setei, a foamei și a necazurilor îi făcea să-și piardă somnul și, din această pricină, își găseau refugiul în așternuturi mai comode, în mâncăruri mai gustoase și în prieteni mai veseli. (pag. 104) 

Patima cunoașterii cuprinde mai multe personaje ale cărții și este interesant de urmărit felul în care fiecare dintre ele și-o satisface, dar și consecințele acestui demers: [spoiler] Ebrehe, Marele Efendi, se folosește de informațiile pe care le deține pentru a pune la cale jocuri și scenarii pline de cruzime, în care oamenii nevinovați sunt simpli pioni, satisfăcându-și astfel setea de putere și curiozitățile; cunoașterea imensă la care are acces îi permite să controleze Lumea, pe care o privește ca pe o prelungire a propriului trup. Totuși, el cade victimă propriilor convingeri și metode, fiind înșelat într-un mod iscusit. Kubelik e cuprins de patima de a desluși tainele organismului uman și începe să disece cadavre, pentru a plămădi o hartă a corpului omenesc, deși a bucăți trup de om era considerat un mare păcat; când este prins și decapitat, ceilalți văd în soarta lui prețul și primejdia cunoașterii. [spoiler]

Un deliciu suplimentar al lecturii este faptul că, în cuprinsul romanului, se vorbește despre alte trei cărți, toate legate de patima cunoașterii: [semi-spoiler] Atlasul plăsmuit de Ihsan Efendi cel Lung, o carte pe care el o numește Lume; atlasul anatomic al lui Kubelik, în care oasele, mușchii și vasele de sânge primiseră numele unor cârciumari, derbedei sau fătălăi. A treia este cartea care îi salvase viața lui Ihsan Arabul și care, tălmăcită de Kubelik - al cărui grai fusese denaturat de tagma derbedeilor - capătă titlul comic de „Ciripeală despre procedare”, scrisă de un anume Rendekâr, în care cu greu l-am dibui pe René Descartes cu al său „Discurs despre metodă”. Traducerea ajunge la Ihsan Efendi cel Lung, care află astfel că Rendekâr făcuse din îndoială o metodă (prin faptul că se îndoiește și cugetă, se deduce că există), iar scopul lui era acela de a dobândi prima cunoaștere certă. [semi-spoiler]

Este curios cum, uneori, cărțile par legate prin punți și trecători, uneori mai largi, alteori mai înguste, astfel că putem trece dintr-una într-alta ca și cum ne-am plimba pe tărâmuri familiare, ce comunică între ele. Citind Atlasul continentelor încețoșate, am avut impresia că mai fusesem acolo și în alte dăți, chiar dacă în secole diferite: am dat peste capetele tăiate la porunca sultanului, conservate în sare, din Firida rușinii a lui Ismail Kadare; l-am întâlnit pe bărbatul urmărit de ghinion, considerat piază-rea și alungat de pretutindeni, din Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști; am recunoscut unele noțiuni de alchimie, conspirații și teorii ciudate despre mișcarea perpetuă și nemurire din Pendulul lui Foucault de Umberto Eco; dar cea mai mare surpriză a fost să regăsesc câteva dintre ideile care îl urmăresc obsesiv pe personajul Mircea din Orbitor. Aripa stângă, legate de o minte care ne visează și de lumea aflată la granița dintre realitate și vis, dar și de corpul care-și poate extinde controlul dincolo de granița pielii, pentru a domina lumea. 

În vreme ce-și aranja mustața cu foarfeca, în oglindă, potrivit sfintei datini lăsate de Profet, mintea sa a prins să fie absorbită de ideea că somnul nu era decât o formă de trezie și că visele, la rândul lor, întruchipau realitatea însăși. Poate că atunci când se deșteptase din somn, deschizând ochii asupra lumii reale, și când începuse să se întindă în așternut se cufundase, de fapt, în somn. Indiferent dacă ceea ce vedea era vis sau realitate, faptul acesta vădea existența subiectului care vedea realitatea sau care visa. În cazul acesta, el, ca persoană care vedea toate lucrurile acelea, exista. „După cum spunea Rendekâr, exist, își zicea el. Bine, dar cine sunt eu? Oglinda aceasta îmi spune că sunt Ihsan Efendi, iar oglinda din vis îmi spune că sunt Bünyamin. Cine sunt eu? Cine este, de fapt, cel care vede toate aceste lucruri?” (pag. 51)

Îmbinarea dintre elementele fantastice și conceptele filozofice creează un mister și o confuzie care pentru mine au fost delicioase, deși am rămas cu destule întrebări nelămurite. Nu mă îndoiesc că autorul a preluat o sumedenie de teme de prin alte părți, unde poate sunt tălmăcite mai pe înțeles, dându-le o viață nouă în propria lui poveste. [spoiler] Este Ebrehe o femeie, sau poate un hermafrodit? Ce este locul dinlăuntrul pământului, spre care arătau toate busolele lumii, unde Bünyamin ajunge în vis? Ce se întâmplă cu Alibaz, se mai trezește vreodată din somnul profund în care a căzut? Moneda neagră are cumva legătură cu piatra neagră din centrul sanctuarului de la Mecca? Este, într-adevăr, Bünyamin o plăsmuire a lui Ihsan Efendi cel Lung, un martor care trăiește aventura de care creatorul său - un fricos care cunoștea vidul și întunericul, dar nu îndrăznea să pășească în lumea adevărată - s-a temut întotdeauna? Tot ce ne-a fost dat să cunoaștem există pentru că Ihsan Efendi cugetă la oameni și la lumea în care trăiesc ei? Ce înseamnă, de fapt, metafora cu omul orb, surd și mut, care pare să știe tot ce se petrece în jurul lui? Pe de altă parte, mi-a plăcut teribil faptul că, deși cartea are multe elemente fantastice și, prin urmare, acceptăm firesc profețiile oglinzii, acestea sunt demontate într-un mod surprinzător de spionul austriac - o întorsătură exact pe dos decât ne-am fi așteptat. [spoiler]

Traducerea este excelentă, doar Luminița Munteanu a tradus, printre altele, și Muzeul inocenței de Orhan Pamuk. Cartea are o sumedenie de arhaisme și termeni de origine turcă, pe care i-am întâlnit, în parte, și în vocabularul din Manuscrisul fanariot. M-am bucurat, așadar, că am știut dinainte ce înseamnă jimblă, isnaf, levent sau țârcovnic, dar au fost multe alte cuvinte necunoscute, precum cearșit (iscoadă), cotoroage (picioare), becher (holtei), bocciu (cu trăsături grosolane), gerah (chirurg), pidosnic (bizar, inexplicabil; om care face totul pe dos), pilangiu (bețiv), privătar (cămătar), rușfet (mită), scaloi (diavol), a sfeterisi (a șterpeli), tarapana (monetărie). 

İhsan Oktay Anar (sursa foto)

Am aflat de pe Wikipedia (căreia în turcă i se zice „Vikipedi”, ha!) că toate cărțile lui İhsan Oktay Anar au cam aceeași structură: sunt povești fantastice bazate pe documente istorice și pe mituri, cu un stil narativ asemănător basmelor și un vocabular compus din termeni otomani și regionali. Autorul este cunoscut pentru personajele sale originale, pentru elementele supranaturale și referințele la literatura și cultura tradiționale - cu precădere din perioada Imperiului Otoman -, dar și pentru existența unei baze filozofice în romanele sale. Se pare că în fiecare carte există un personaj pe nume Uzun İhsan (însemnând „İhsan Efendi cel Lung sau cel Înalt”), care este, de fapt, o aluzie la propria persoană, căci scriitorul are o statură impozantă, cu o înălțime de peste un metru nouăzeci. După ce am citit „Atlasul continentelor încețoșate”, nu pot decât să sper că se vor traduce și alte cărți ale acestui scriitor turc care, cred eu, ar trebui să se bucure de o mai mare popularitate printre cititorii români. 

Editura: Leda, 2009

Număr de pagini: 272

Traducere din turcă: Luminița Munteanu

Titlu original: Puslu Kıtalar Atlası (1995)