O listă cu cărți la finalul anului (2017)

Finalul lui 2017 a fost cam agitat și foarte zgârcit cu timpul de citit & scris, dar era păcat să stric tradiția și să nu trec în revistă lecturile din ultimele șase luni. Faptul că am reușit să termin azi lista asta înseamnă că n-am pregătit nimic pentru Revelion, dar sper ca prietenii să mă ierte (promit să mă revanșez cu un quiche și un cheesecake în ianuarie!). Fără alte introduceri (destul de atipic pentru mine), iată cărțile preferate dintre cele citite din iulie până-n decembrie, de la cea mai recentă lectură la cea mai îndepărtată. Unde am reușit să scriu o cronică, am pus link în titlu. În cazul celorlalte sper să recuperez în 2018. Dacă tot suntem în ultima zi a lui 2017, vă doresc un an nou excelent, cu sănătate și experiențe memorabile, cu multe lecturi faine, prieteni buni și tot ce vă mai doriți voi!

20

Fragment: „Oameni independenți”, de Halldór Laxness

„Oameni independenți”, de Halldór Laxness, pe care am citit-o în engleză acum patru ani, a rămas una dintre cărțile mele preferate. Pe atunci, habar n-aveam că mai multe romane ale autorului islandez, care a primit Nobelul în 1955, au fost traduse și la noi prin anii 1960. Îmi propun mereu să recitesc „Oameni independenți”, însă deocamdată n-am reușit; între timp am găsit într-un anticariat ediția românească, apărută în 1964 la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui Ion Vinea (un important poet român simbolist). Ilustrația de pe copertă îi aparține lui Sabin Bălașa; mi-a evocat una dintre scenele care m-au impresionat atât de tare, încât o țin minte și astăzi. Mi-e dragă ediția asta, deși nu știu dacă o voi citi cap-coadă vreodată; paginile sunt îngălbenite și scrisul mic, făcând lectura anevoioasă, dar eu sper totuși că romanul va fi reeditat într-o bună zi.

După atâta timp, mare parte din romanul ăsta mi s-a șters din memorie; au rămas însă câteva scene remarcabile, umorul și ironia lui Laxness (de multe ori subtile), emoțiile puternice pe care mi le-au trezit poveștile lui. Bjartur, protagonistul cărții, este un personaj greu de uitat, care m-a marcat. E un amărât de fermier islandez care trăiește la limita subzistenței, dar e totodată un tip dur, orgolios și încăpățânat, care ține piept valului de schimbări economice și politice care s-au abătut asupra Islandei la începutul secolului 20. Înfruntând cu stoicism bolile, sărăcia, foametea și moartea, Bjartur se bizuie numai pe propriile forțe și nu cere ajutor nimănui. Se războiește cu oricine și orice vrea să-l îngenuncheze, fie că e vorba de oameni, de sistem, de natură sau de forțe supranaturale. E un erou de multe ori ridicol, care crede cu încăpățânare în dreptul lui la independență.

0

Praga – ghid literar & listă de lectură

Strada Karmelitská din cartierul Malá Strana

Aveam douăzeci și un pic de ani când am ajuns întâia oară la Praga. Totul era foarte ieftin pe atunci și orașul era mult mai puțin aglomerat. Deși aveam buzunarele mai mult goale, ne-am permis să închiriem o cameră în centru, să bem Pilsner Urquell și să mâncăm într-un restaurant tradițional – ba ne-au ajuns și pentru mici suveniruri. E drept că n-am dat bani pe transport, pentru că am făcut autostopul dus-întors de la Budapesta. La dus a fost bine, în schimb la întors (era într-o duminică) am mers enorm de mult pe jos, pentru că nu găseam decât curse scurte și rare. Am trecut două granițe cu piciorul, am fost scoși de pe autostradă de poliție (ocazie cu care am aflat că, în cehă-slovacă, numele meu se pronunță Țoioțaru), între timp se înnoptase și deja mă imaginam dormind pe prispa unuia dintre centrele comerciale înșirate de-a lungul drumului. Și totuși, călătoria s-a terminat cu bine, în cele din urmă am găsit o mașină care ne-a dus până la Budapesta. A fost prima mea ieșire peste graniță și a rămas o călătorie memorabilă. 

De data asta, am ajuns la Praga cu Czech Airlines (zbor direct), am avut bani pentru aproape tot ce mi-am dorit (în limite rezonabile), dar călătoria tot a avut un grad de imprevizibilitate, pentru că am stat în casa unei persoane pe care n-o mai întâlnisem niciodată. Pe la începutul anului m-am trezit cu o invitație la Praga din partea unei tipe pe care n-o cunoșteam decât vag, prin intermediul blogului. Nu știam cum arată, nici ce hram poartă, nici dacă e vreo țăcănită sau o criminală în serie. Bineînțeles că i-am acceptat invitația. Datorită ei am petrecut zece zile super faine în Cehia, o călătorie în care am înghesuit cât de mult am putut și din care m-am întors șchiopătând, la propriu, din cauza bătăturilor.

8

Cărți faine, mai puțin cunoscute

Pentru cine se întreabă, poza e făcută acasă la Nora Iuga. :)

Pentru că am schimbat template-ul blogului și nu mai pot să pun foarte multe chestii în bara laterală, am hotărât să mut într-un articol lista cu cărți mai puțin cunoscute, care cred că merită să ajungă la mai mulți cititori. O să mai adaug și alte titluri, pe măsură ce le descopăr (le voi pune la început, ca să fie mai ușor de reperat). Pentru mai multe detalii, la fiecare carte există un link către cronica pe care am scris-o pe blog. 

12

Lucruri interesante aflate din cărți (1)

O Arcă a lui Noe realizată pe la 1880 în regiunea Erzgebirge, vândută aici.

Nu știu multe, dar învăț. Cred că ăsta ar fi motto-ul meu, dacă ar fi să-mi aleg unul. Însă uneori am impresia că bat pasul pe loc, pentru că peste o vreme uit o parte din ce-am învățat, în special datele – cu ele am o mare, mare problemă. Veți crede, poate, că vă duc cu preșul dacă vă mărturisesc că nu știu anul când am terminat liceul sau facultatea, dar chiar așa este. Ultima oară când cineva m-a întrebat asta și nu am știut să-i răspund, am zis (mai în glumă, mai în serios) că ar trebui să-mi notez datele și să le memorez. Am impresia că undeva prin creierul meu e întreruptă o sinapsă, altfel nu-mi explic fenomenul. În schimb, în ultimii ani am observat cu uimire că memoria mea stochează o mulțime de cărți și de autori. Când cineva nu-și amintește un titlu, bam, îi servesc autorul și cartea, chiar dacă n-am citit-o. Misterioase sunt căile creierului. Măcar mă consolez cu gândul că lectura îl antrenează un pic (vezi punctul 1). 

Dar să revin la tema articolului. Ați observat, probabil, că sub denumirea blogului scrie așa: „Cărți cunoscute, cărți neștiute și lucruri interesante pe care le descopăr în paginile lor” (Edit: între timp nu mai scrie, pentru că am schimbat template-ul blogului și încă nu m-am hotărât unde să pun descrierea asta). Iar dacă nu e prima oară când mă vizitați, ați mai observat că la finalul unor cronici vorbesc pe scurt despre diverse aspecte care mi-au trezit curiozitatea în timpul lecturii. Mă gândeam de multă vreme să fac un articol separat cu aceste „lucruri interesante aflate din cărți”, dar iată că abia acum m-am mobilizat – și n-am dat copy-paste textului inițial, ci am studiat mai mult fiecare subiect în parte, descoperind pe parcurs și alte chestii demne de menționat (bine, sper să vi se pară și vouă la fel de interesante cum mi s-au părut mie :D).

8

Frumoasa doamnă Seidenman – Andrzej Szczypiorski

►„Frumoasa doamnă Seidenman”, de Andrzej Szczypiorski 

Ed. Polirom, 2001, 271 pag. | Traducere, prefață și note: Constantin Geambașu | Titlu original: „Początek” („Începutul”), 1986 | Țara: Polonia ◄

Câteodată, între copertele unui mic roman trecut cu vederea se poate ascunde o mare bucurie a lecturii. O avalanșă de emoții și observații pătrunzătoare, de personaje interesante și povești memorabile (deși cu precădere triste), care dezvăluie universul complex al unui scriitor până atunci necunoscut. O astfel de bijuterie literară a fost pentru mine „Frumoasa doamnă Seidenman”, publicată în 1986 de un autor polonez cu un nume ce pare imposibil de pronunțat: Andrzej Szczypiorski. Romanul a fost o incursiune tulburătoare în istoria și climatul social al Varșoviei anilor 1940, când Polonia se afla sub ocupație germană, iar evreii erau exterminați sistematic. Este genul de carte din care-ți vine să citezi aproape totul, pentru că totul pare important și extrem de bine redat în cuvinte. Din păcate, „Frumoasa doamnă Seidenman” nu se mai găsește nicăieri la vânzare; din fericire, se poate împrumuta de la bibliotecă – variantă la care am recurs și eu, pentru că n-a fost chip să dau de urma cărții prin anticariate.

4

Fragment: „Cel mai mult și mai mult. Seniorii”

În ultima vreme, m-am tot întrebat dacă are rost să pun pe blog fragmente din cărți – noi sau vechi, cunoscute sau obscure. Oare citește cineva aceste fragmente? Oare au o utilitate? Nu cumva aș prelungi artificial activitatea pe blog, cu o secțiune care s-ar putea să nu intereseze pe nimeni? Sunt întrebări la care nu am găsit un răspuns clar. Trecând peste indecizia mea, m-am hotărât să fac o încercare (sau mai multe) și să public pasaje sau proze integrale din cărți care chiar mă interesează și consider că merită citite. Totodată, aștept părerile voastre legate de utilitatea sau inutilitatea publicării unor fragmente, în general. Chiar sunt curioasă ce credeți despre asta.

9

Convorbiri telefonice – Roberto Bolaño

► „Convorbiri telefonice”, de Roberto Bolaño ◄

Ed. Leda, 2011, 222 pag. | Traducere: Dan Munteanu Colán 

Titlu original: „Llamadas telefónicas”, 1997 | Țara: Chile

Mi se făcuse dor de proza lui Bolaño (câteva dintre povestirile din Târfe asasine au rămas printre cele mai bune pe care le-am citit până acum) și, cum încă nu mă încumet să încep „Detectivii sălbatici” și în niciun caz „2666”, am optat tot pentru un volum de proză scurtă. „Convorbiri telefonice” mi-a fost dăruit de Sebastian, când ne-am întâlnit la Iași prin octombrie, și mi-a plăcut chiar mai mult decât „Târfe asasine”, citit în urmă cu patru ani (hmm, chiar așa de mult a trecut de la prima mea lectură din Bolaño?).

În marea lor majoritate, povestirile din „Convorbiri telefonice” sunt relatate la persoana întâi și au finaluri deschise, fiind lipsite de un deznodământ. Chiar și atunci când finalul pare inevitabil (moartea, cea cu care s-ar zice că se sfârșește totul), personajul în cauză se eschivează și dispare din propria poveste, evitând cu încăpățânare acel punct de încheiere indubitabil. Însă nu doar finalul ne lasă o umbră de incertitudine, ci și varii aspecte ale narațiunii care, la prima vedere (adeseori, și la a doua), nu-și găsesc o explicație clară.

4

Chanson douce (Cântec lin) – Leïla Slimani

► „Chanson douce” („Cântec lin”), de Leïla Slimani ◄ 

Ed. Gallimard, 2016, 240 pag. | Premii: Goncourt, 2016 | Țara: Franța

După ce am citit pe blogul lui Dragoș că „Chanson douce” a câștigat Prix Goncourt, mi s-a făcut brusc poftă să citesc ceva în franceză și, după o vreme, m-am apucat de romanul Leïlei Slimani, o autoare franceză de origine marocană. Am început cartea în ianuarie și am terminat-o abia trei luni mai târziu, însă nu pentru că lectura în franceză ar fi fost dificilă, ci pentru că am întrerupt-o pe la jumătate, din două motive: pe de o parte, am fost copleșită de povestea foarte apăsătoare, care a reușit să mă deprime; pe de alta, îmi cam pierdusem interesul pentru roman, care, după un început ce te izbește ca un pumn în plex, își pierde din forță pe parcurs, devenind mai degrabă monoton și, pe alocuri, chiar plictisitor. Trebuie să recunosc că am terminat cartea dintr-un simț al datoriei amestecat cu o doză de curiozitate: voiam să aflu ce anume determină unul dintre personajele principale să recurgă la un act extrem, pe care îl aflăm chiar în deschiderea cărții.

Între timp, „Chanson douce” a fost tradusă și la noi de Nadine Vlădescu, la Pandora M, cu titlul de „Cântec lin”. Prin ianuarie, chiar am avut o discuție cu Cora pe tema titlului, dându-ne cu părerea despre care ar fi cea mai potrivită traducere: Cântec de leagăn, Cântare dulce, Cântec blând sau Cântul suav, dar niciuna dintre noi nu s-a gândit la varianta pentru care a optat traducătoarea.

2

Fever Dream – Samanta Schweblin

► „Fever Dream”, de Samanta Schweblin ◄ 

Ed. Riverhead Books, 2017, 192 pag. | Traducere: Megan McDowell 

Titlu original: „Distancia de rescate” („Distanța de salvare”), 2014 

Țara: Argentina

După ce am terminat Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez, mi-am dorit să prelungesc cumva starea de fascinație trezită de prozele autoarei argentiniene, deși eram conștientă că poveștile de genul acesta, care te absorb profund în lumea lor și anulează realitatea înconjurătoare, sunt destul de rare. Am aflat între timp că romanul Samantei Schweblin, tot o scriitoare argentiniană, ar avea o atmosferă similară, așa că am început „Fever Dream” într-o după-amiază mohorâtă de duminică și, spre marea mea încântare, am constatat că dorința mi-a fost îndeplinită. Într-adevăr, cele două cărți oferă o experiență asemănătoare și poate că nu e o coincidență faptul că vin din același spațiu latinoamerican, iar autoarele sunt amândouă femei, cu o scriitură tăioasă, plină de forță, care te ține captiv în universul lor straniu și marcat de violență. Acum sper doar ca o editură românească (poate tot Art?) să traducă „Fever Dream” cât mai curând.

4

Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

► „Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enriquez ◄

Ed. Art, 2017, 258 pag., Colecția Musai | Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari Titlu original: „Las cosas que perdimos en el fuego”, 2016 | Țara: Argentina

După o lungă pauză de la blog, nici nu știu despre ce să scriu mai întâi. Sunt o grămadă de cărți despre care nu v-am vorbit, însă una dintre ele mă bântuie cu persistență, cerând să fie scoasă la iveală: e vorba de „Ce-am pierdut în foc”, un volum de proză scurtă al scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, care a ajuns la noi prin excelenta traducere a lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Pentru cititorul potrivit, „Ce-am pierdut în foc” e genul de carte care acaparează total și nu se uită prea curând. Deși au trecut vreo două luni de când am terminat-o (ceva mai înainte de a apărea la noi), o mulțime de imagini din aceste proze sunt încă proaspete, ca și cum le-am fost martoră sau am locuit în poveștile autoarei – ceea ce într-un fel este adevărat, având în vedere fascinația cu care le-am citit. Pentru mine, a fost o experiență foarte intensă: îmi venea să citesc încontinuu, sub imperiul unei atracții irezistibile, iar dacă, doamne ferește, trebuia să fac și alte lucruri în ziua respectivă, stăteam cu gândul numai la povestirile Marianei Enriquez și la amestecul de plăcere, frică și dezgust, sub semnul căruia a stat relația mea cu această carte, așteptând ca pe ghimpi să reiau lectura. Da, prozele autoarei oripilează, inspiră teamă și aversiune, dar în același timp nu m-am putut opri din citit, pentru că e ceva special și obsedant în scriitura Marianei Enriquez. (Nu garantez, însă, că toată lumea va simți la fel.)

12

Copilăria lui Kaspar Hauser – Bogdan-Alexandru Stănescu

► „Copilăria lui Kaspar Hauser”, de Bogdan-Alexandru Stănescu 

Ed. Polirom, 2017, 252 pag., colecția Ego. Proză ◄

În 12 proze unite printr-un narator comun, dar și prin personaje și locuri care revin, Bogdan-Alexandru Stănescu spune povestea unui băiat devenit adult, care, din lumea meschină și brutală a unui cartier bucureștean, face saltul spre o carieră strălucită de agent literar, fără a fi părăsit niciodată de spectrul ratării. Printr-o sinceritate dusă la extrem, dezvăluind detalii incomode și chiar șocante, Bogdan-Alexandru Stănescu disecă fără milă și fără jenă intimitatea personajului său, de care este strâns legat prin firele propriei biografii. Însă, dincolo de amănuntele autobiografice recognoscibile, nu putem ști cu certitudine ce este real și ce este inventat în povestea lui Bogdan-Bobiță-Bobby; după cum am constatat la finalul lecturii, cel mai potrivit ar fi să privim „Copilăria lui Kaspar Hauser” drept ceea ce este ‒ o lucrare de ficțiune, ale cărei rădăcini pornesc uneori din substratul realității.

Rânduite în ordine cronologică, din copilărie până la maturitate, relatările fac dese incursiuni în trecut, revenind obsesiv la episoade străbătute de nostalgie, care gravitează cu precădere în jurul Mamei și al Tătuțului ‒ tatăl vitreg ce l-a substituit pe cel biologic. E mai greu de înțeles acest atașament față de trecut, căci copilăria naratorului nu este nici pe departe idilică, ci mai degrabă dură și traumatizantă: Bobiță pare a fi un magnet pentru umilințe și agresiuni, un permanent inadaptat la lumea cartierului (unde e „băiatul lu' doamna profesoară”) și la cea a școlii (unde, prin prisma unui incident, este etichetat drept poponar); băiatul se învârte într-un mediu plin de șmenari, brute și țigani, care îl tratează ca un ciudat ‒ iar el se străduiește, inconștient, să devină astfel.

0

Luna literaturii mioritice (2)

Anul trecut mi-am propus ca în luna august să citesc doar autori români. De fapt, m-am hotărât ca fiecare august, de acum încolo, să fie dedicat literaturii autohtone. În mai puțin de două săptămâni, așadar, începe „Luna literaturii mioritice”, ediția a doua. :)

Decizia mea poate părea o mică tortură pentru cei care ocolesc cărțile românești. Ei bine, nu-i deloc așa, iar neîncrederea asta pe care o ducem cu noi vizavi de literatura română este, în mare parte, cauzată de prejudecăți și nu vine dintr-o experiență directă, relevantă pentru ce s-a publicat în ultimii ani la noi. În timpul școlii, și eu m-am ales cu o aversiune față de cărțile impuse de programă, pe care le-am ocolit cu obstinație, bazându-mă doar pe ceea ce învățam din culegerile de comentarii literare. De-a lungul multor ani, m-am ferit de autorii români, convinsă că nu sunt pe gustul meu. M-am înșelat, dar a trebuit să descopăr de una singură treaba asta.

21

Văduvele de joi seara – Claudia Piñeiro

► „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro ◄

Ed. Univers, 2011, 191 pag. | Traducere: Lavinia Similaru 

Titlu original: „Las viudas de los jueves”, 2005 | Țara: Argentina

Trebuie să recunosc că n-aș fi luat în considerare „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro, dacă nu mi-l recomanda o prietenă în gusturile căreia am încredere. Pe Goodreads n-are o notă tocmai bună, de autoare nu știam nimic, titlul nu mă atrăgea, ba chiar mă ducea cu gândul la o literatură pentru femei pe care, în general, o cam evit. Iată însă că romanul s-a dovedit o surpriză foarte plăcută și mi-a trezit interesul pentru alte cărți ale scriitoarei argentiniene (la noi a mai fost tradus „Betibú”, tot la Univers, despre care o cititoare spune că e chiar mai bun).

În capitole scurte, care alternează mai multe puncte de vedere, Claudia Piñeiro ne introduce treptat în viața câtorva locuitori din Altos de la Cascada, un cartier select și bine păzit de la periferia orașului Buenos Aires. Inițial, romanul pare să se îndrepte spre genul polițist: încă din primele pagini, are loc o triplă moarte suspectă, un fapt de necrezut pentru o comunitate atât de sigură. Foarte repede însă, firul detectivistic este lăsat deoparte, iar narațiunea se concentrează asupra câtorva familii prietene, în special a soțiilor, ale căror vieți sunt urmărite în paralel. Se va reveni asupra celor trei morți abia la final, când, după ce am început să intuim motivele din spatele tragicului eveniment, vom avea parte și de o întorsătură de situație.

7

O listă cu cărți la jumătatea anului (2017)

Zilele astea am realizat că suntem la jumătatea anului – momentul pentru lista cărților faine pe care le-am citit până acum. Privirea asta retrospectivă îmi este și mie de ajutor, pentru că recitesc listele din anii trecuți și observ cum evoluează (sau involuează) numărul cărților citite, proporția dintre cărțile ușoare și cele dificile, dar mai ales calitatea lecturilor. E momentul în care îmi dau seama că m-am îndepărtat (din nou!) de planurile de lectură și că am ocolit cărțile mai importante pentru mine, prinsă de valul noilor apariții sau din cine știe ce alte motive. 

Până acum am citit 39 de cărți – veți spune că e foarte bine. Există însă un dar: uitându-mă pe Goodreads, unde țin evidența lecturilor, îmi dau seama cât de puțin contează, de fapt, acest număr. Sinceră să fiu, nu mai găsesc niciun motiv de mândrie în a citi anual foarte multe cărți, pentru că intervine întrebarea: câte dintre acestea sunt cu adevărat importante? Câte dintre ele m-au schimbat sau m-au învățat ceva? Dincolo de plăcerea lecturii, pe care o pot regăsi atât într-o carte complicată, cât și în una fantasy, science-fiction sau pentru copii, am nevoie de cărți care să-mi lărgească în permanență granițele lumii interioare, cărți care să-și lase amprenta asupra mea, într-un fel sau altul.

7

Dincolo de ferestre – Irina Georgescu Groza

► „Dincolo de ferestre”, de Irina Georgescu Groza ◄

Editura Casa de Pariuri Literare, 2016, 142 pag. | Ilustrații de Kiki Georgescu

---

Anul trecut, tot prin iunie, am auzit prima oară de Irina Georgescu Groza, care debutase cu un volum de proză scurtă destul de lăudat, „Dincolo de ferestre”; în scurt timp, am întâlnit-o pe scriitoare pentru a-i lua un interviu despre biblioteca personală. Iată că a trecut un an până am reușit să ajung și eu la cartea Irinei, dar întâmplarea fericită a făcut să o citesc la Constanța, orașul în care autoarea a trăit mai bine de 20 de ani și unde se petrec o parte din poveștile ei. Câteva chiar s-au insinuat în plimbările mele prin tenta lor fantastică și înțelesurile ambigue, mai cu seamă Casa de pe țărm, pe care o citisem deja în iocan 1.

N-am trișat și am mai citit o dată povestirea, de data aceasta atentă la detalii. Ceva mai târziu, plimbându-mă prin Constanța, m-am întrebat dacă nu cumva acea casă de pe faleză este una dintre frumoasele clădiri părăsite, învăluite într-un aer misterios și ușor amenințător, care privesc marea din centrul orașului. La geamul unei astfel de case am fotografiat cartea, parcă așteptându-mă ca, din clipă în clipă, o mână zbârcită să înlăture brusc un colț al perdelei prăfoase, speriindu-mă de moarte. Să fiu despărțită doar printr-o pereche de geamuri și o bucată de pânză îngălbenită de o cameră veche în care s-au petrecut lucruri neștiute, în care cineva a iubit și poate chiar a murit, e de ajuns pentru ca imaginația mea să o ia razna.

5

O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2015, 434 pag. | Ilustrații de Amalia Dulhan

---

De Adina Popescu citisem Povestiri de pe Calea Moșilor, care m-a cucerit prin tonul natural și plin de umor, apoi am cunoscut-o pe autoare când i-am luat un interviu despre biblioteca personală. La despărțire, am primit în dar „Cartea Pricoliciului”, primul volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Am sărit în sus de bucurie (bine, doar în interior), pentru că aveam cartea pe lista de dorințe, auzisem păreri foarte bune despre ea și eram tare curioasă să o citesc. Adina m-a avertizat: „Trebuie să ai răbdare până treci de primele 60 de pagini. Așa mi-au spus mai mulți cititori, că începutul e mai greu.” A rămas ca după lectură să-i spun o părere sinceră, cu bune și cu rele. Am avut ceva emoții, recunosc, pentru că încerc să fiu un cititor cât mai obiectiv și să vorbesc și despre aspectele care nu m-au mulțumit. Și dacă nu mi-ar fi plăcut deloc cartea?

Iată că nici avertismentul Adinei, nici teama mea nu-și aveau rostul, după cum am constatat ulterior. Cartea m-a prins imediat, prin câteva „cârlige” care m-au intrigat: ce e acela Basm Comercial? Ce-i cu traficul de scaune și cu satele bântuite în mod oficial? Dar cu cartea interzisă care îl înspăimântă pe Președinte? Și tot așa. Sunt multe aspecte neobișnuite care mi-au trezit interesul de la bun început, așternând premisa unei povești pline de fantezie și mister. Și, într-adevăr, am citit cartea cu mare plăcere până la final, ba râzând, ba plină de uimire, ba cu sufletul la gură, sau cu inima strânsă de mila unuia sau altuia dintre personaje (dar mai cu seamă a Pricoliciului, care-i unul dintre cei mai amărâți și mai simpatici protagoniști pe care i-am întâlnit în ultima vreme).

3

O căutare – Ligia Ruscu

„O căutare”, de Ligia Ruscu | Ed. Polirom, 2017, 450 pag.

---

După trei ani de la debutul cu O dimineață la vânătoare (un roman despre viața în Țara Românească pe la 1830, care mi-a plăcut foarte mult), iată că Ligia Ruscu publică un nou roman de mari dimensiuni, prin care își surprinde cititorii: „O căutare” este nici mai mult, nici mai puțin decât... un basm pentru adulți. Despre „O dimineață la vânătoare” s-a spus că a revitalizat romanul istoric autohton; de data aceasta, „O căutare” readuce pe scena literară basmul, prin intermediul unei narațiuni care depășește cu mult atributele legate de amploarea și de complexitatea genului. Sper să nu mă înșel prea mult dacă spun că literatura noastră contemporană avea nevoie de o astfel de carte, în care miturile și legendele românești să fie scuturate de praf, îmbrăcate în straie noi și prezentate cititorilor adulți într-o narațiune proaspătă și antrenantă, care-i poate atrage și pe cei ce, de regulă, nu gustă poveștile fantastice.

Chiar mă întrebam mai demult dacă există în literatura noastră astfel de cărți; între timp, am întâlnit una singură, Miruna lui Bogdan Suceavă (dacă n-ați citit-o, v-o recomand din toată inima), însă lumea pe care o creează Ligia Ruscu în acest roman este mult mai vastă și mai complexă. Este o lume veridică și „funcțională”, dotată cu geografie, orânduire socială, obiceiuri, politică și religie, cu o istorie bine pusă la punct, cu granițe, râuri, munți și așezări omenești, cu tradiții specifice și chiar vecini cotropitori. Ligia Ruscu ne poartă de-a lungul și de-a latul acestui tărâm întins, pentru care a întocmit chiar și o hartă, aflată la începutul romanului. Eu una am avut impresia că citesc despre o țară care a existat cândva în realitate, chiar dacă țara asta nu poate fi regăsită în niciun manual de istorie.

16

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

„Un bărbat pe nume Ove”, de Fredrik Backman

Ed. Art, 2017, 440 pag. | trad. Andreea Caleman

Titlu original: „En man som heter Ove”, 2012 | Țara: Suedia

---

Când am citit „Un bărbat pe nume Ove” în limba engleză, m-am mirat că încă nu a fost tradus la noi, căci romanul lui Fredrik Backman este taman genul acela care prinde foarte bine la cititori: are o poveste interesantă care te poartă între râs și tristețe, este ușor de citit, fără a fi o carte superficială, este destul de bine scris, fără a avea pretenția unei stilistici înalte, are mult umor și un protagonist memorabil, de care e imposibil să nu te atașezi, chiar dacă el, în esență, detestă oamenii și este unul dintre cele mai asociale personaje pe care le poți întâlni în literatură. Ove mi-a amintit un pic de Ebenezer Le Page din romanul omonim al britanicului Gerald Basil Edwards, o altă carte pe care mi-aș dori să o văd tradusă la noi. Iar dacă ați gustat Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, cu siguranță veți citi cu plăcere și cartea asta (există chiar unele similitudini între Harold și Ove).

Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea. Chestiile care-l deranjează depășesc cu mult numărul bucuriilor și al lucrurilor care-l mulțumesc. A împânzit cartierul cu avertizări și interdicții și are grijă ca acestea să fie respectate: în fiecare dimineață pleacă în inspecție pentru a se asigura că nu s-a dat vreo spargere, că deșeurile sunt sortate corect, că nicio bicicletă n-a fost lăsată în locuri nepermise. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit, iar cu singurul prieten s-a certat la cuțite după ce acesta și-a cumpărat un BMW – desigur, n-a fost asta singura lor nepotrivire în opinii.

14

Jurnal de lectură – iunie

Când am început acest jurnal de lectură, am făcut-o cu gândul să scriu în el regulat, de-a lungul întregii luni, exact cum ar trebui să fie un jurnal. Până acum, n-am reușit să mă țin de planul inițial, așa că am scris cam toate textele odată, la finalul lunii. Cum iunie se arată ceva mai lejer, voi încerca să notez la timp câteva rânduri despre cărțile pe care le citesc sau despre alte întâmplări cu temă literară. Voi completa jurnalul periodic cu tot ce-i demn de menționat, și poate că uneori mă voi abate puțin de la tema strict livrescă, dar sper să fie cu iertare. 

27-29 iunie

O prietenă mi-a împrumutat mai demult „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro, spunându-mi că s-ar putea să-mi placă. Eu n-aș fi pus vreodată romanul acesta pe lista de lecturi, dar recomandarea ei a fost de ajuns pentru a-l lua la citit. L-am dat gata în două zile, căci povestea autoarei argentiniene e foarte interesantă și m-a prins imediat – e vorba de un cartier select de la periferia orașului Buenos Aires, unde câteva familii bogate duc o viață luxoasă, lipsită de griji, în completă antiteză cu situația politică și socială din restul țării. În anii 1990, Argentina se afla în pragul unui colaps economic, iar asasinatele și jafurile erau la ordinea zilei. M-au fascinat descrierile acestui cartier bine păzit, cu regulile lui scrise și nescrise, unde bogații orașului au venit să-și uite trecutul, dar și prezentul, și unde, la un moment dat, trei oameni mor în condiții suspecte. Mai jos, un citat cu temă literară, despre biblioteca unui fost locuitor al cartierului Altos de la Cascada.

20

Jurnal de lectură – mai

Librăria-anticariat Paperback Exchange din Florența

Deși a fost o lună destul de încărcată, constat cu surprindere că am reușit să citesc vreo șapte cărți, așa că de data aceasta chiar voi vorbi despre lecturi. E drept, majoritatea au fost cărți scurte, dar tot nu-mi explic cum, în șapte zile foarte ocupate, am reușit să citesc trei romane și să termin încă unul în franceză, pe care-l abandonasem pe la jumătate. O altă surpriză este faptul că sunt la zi cu reading challenge-ul de pe Goodreads - cred că am avut un avans datorită audiobook-urilor ascultate pe la începutul anului. Acum, când e vreme faină, nu mai am răbdare să stau cu căștile în urechi, probabil că voi reveni la cărțile audio abia prin octombrie sau noiembrie. În schimb, am reluat obiceiul de a citi la plimbarea cu Bruno: zece pagini tot reușesc să parcurg în cele 20 de minute cât ne oprim la toate gardurile.

M-am lămurit că e foarte important să am o carte începută (un mic truc, l-aș numi). Seara, după o zi obositoare, devin ușor mofturoasă și nehotărâtă, astfel că îmi pierd vremea încercând să aleg ceva pe gustul meu din acel moment. Sau nici măcar nu mai încerc, pentru că multe începuturi de carte sunt dificile, am observat eu - durează un pic până intru în atmosferă și până îmi găsesc repere prin lumea cărții. De obicei, ajung să fac orice altceva decât să citesc. În schimb, dacă am deja o carte începută, șansele să citesc câteva pagini sunt foarte mari. Nu știu dacă acest „truc” are un efect universal, dar am observat că la mine funcționează, așa că am grijă să încep o carte cât sunt cu mintea limpede.

23

Casa Heap – Edward Carey

„Casa Heap”, de Edward Carey

Polirom, 2016, 352 pag. | Traducere: Mihaela Ghiță

Titlu original: „Heap House”, 2013 | Țara: Marea Britanie

---

Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit. Spuneam și în jurnalul de lectură că romanul m-a cucerit de la primele pagini și l-am citit cu o plăcere imensă, regăsind ceva din fiorul simțit în copilărie, când devoram cărțile de aventuri.

Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.

6

Inocenții – Ioana Pârvulescu

„Inocenții”, de Ioana Pârvulescu | Ed. Humanitas, 2016, 340 pag.

---

În anumite privințe, casele seamănă mult cu oamenii: le privești învelișul exterior, afli poate când s-au născut și alte repere importante din existența lor, dar nu prea ai cum să cunoști ce s-a petrecut înlăuntru. De câte ori, uitându-mă la o clădire interesantă, nu m-am întrebat ce întâmplări se leagă de acele ziduri și încăperi! Iată că, prin intermediul unei cărți precum „Inocenții”, putem păși în intimitatea unei case, aflând câteva dintre poveștile oamenilor care au locuit-o sau i-au trecut pragul. Cartea Ioanei Pârvulescu – nu tocmai roman, dar nici proză scurtă - ne poartă din pivniță până pe acoperiș, prin istoria, camerele și tainele unei case din Brașov, „născută” cândva prin secolul 17, sau chiar mai devreme.

Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau într-o casă veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un mister, căci nu era vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) pare o întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de explorat, dar și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică metode pedagogice destul de relaxate. Cei patru copii – Ana și fratele ei, Matei, plus verișorii Dina și Doru – sunt liberi să cutreiere străzile orașului sau să pornească în expediții pe Tâmpa, în căutarea unor tuneluri iluzorii care, după cum spune legenda, ar lega Piața Sfatului de șaua unde se afla cândva un altar al cetății Brassovia.

14

Concurs (încheiat): două vouchere de cheltuit la Bookfest 2017

Mai e puțin și începe Salonul Internațional de Carte Bookfest, care ajunge anul acesta la a doisprezecea ediție. În perioada 24-28 mai 2017, la Romexpo, peste 200 de edituri vor fi prezente cu noi apariții, evenimente și reduceri. Oaspetele de onoare al ediției din acest an este Suedia. Sub sloganul „Sweden: Creating Stories”, scriitori, ilustratori de carte și editori din Suedia vor participa la lecturi publice, lansări de carte, dezbateri și mese rotunde. Pentru cei mici se vor organiza evenimente și activități interactive, atât în cadrul Bookfest Junior, cât și în spațiul Kids Corner al Suediei. Intrarea la târg și la evenimente este liberă, iar programul țării invitate îl puteți consulta aici.

73

Jurnal de lectură – aprilie

Când am ajuns eu, programul se terminase deja, așa că nu știu dacă a fost fain au ba la San Jordi-ul timișorean.

Aprilie e la final și, cum luna asta n-am reușit să scriu nimic pentru blog, am lăsat urgențele deoparte pentru a publica măcar un articol. De obicei, tăcerile astea se leagă de evenimente nefericite, când mi se pare complet aiurea să-mi văd de pasiunile mele ca și cum nimic nu s-ar întâmpla în jurul meu. De data aceasta, am tăcut din cauza lipsei de timp. Eu nu am genul acela de job care-mi permite să rup câteva ore din programul de lucru pentru a mă ocupa de alte activități. Când lucrez, apăi chiar lucrez, inclusiv în weekend, și nu-mi mai rămâne timp pentru altceva. Iar la întâlnirile cu prietenii nu pot să renunț – de altfel, dacă mi-aș refuza o mică relaxare din când în când, viața ar fi colorată în tonuri mult prea sumbre pentru gustul meu. Ce-a ieșit mai jos e o combinație între Viața mea printre cărți și un scurt jurnal de lectură, pentru că n-am citit prea mult în aprilie. De preferat, a se citi de jos în sus. :)

13

Ready Player One – Ernest Cline

Ready Player One, de Ernest Cline

Ed. Nemira, 2016, 448 pag. | Traducere: Mihai Dan Pavelescu

Titlu original: Ready Player One, 2011 | Țara: SUA

---

Cu câtă înfrigurare am citit „Ready Player One”! Mi-am luat notițele la recitit pentru a scrie despre romanul lui Ernest Cline, căci recenziile din ultima vreme par să reflecte doar o parte a lecturilor mele, iar eu citesc destul de variat – am în meniu și science-fiction, distopii, fantasy și cărți pentru copii & adolescenți –, dar se pare că reușesc să scriu doar despre cărțile mai „serioase”. N-aș vrea să vă faceți o părere greșită despre mine, așadar voi adăuga la final și câteva rânduri mai personale. :)

„Ready Player One” mi s-a părut un science-fiction foarte reușit, pe care l-am devorat cu sufletul la gură, chiar dacă n-am fost niciodată un gamer pasionat, și nici nu am vreo afecțiune deosebită pentru cultura anilor 1980. Aflasem de roman dinainte să fie tradus la noi, însă am tot ezitat să-l încep, temându-mă că nu voi rezona cu subiectul. Între timp, m-am lămurit că nu e nevoie de cunoștințe specializate pentru a înțelege ce se întâmplă în cartea asta, care se adresează practic tuturor celor aflați în căutarea unei povești captivante și deconectante din categoria „ușor de citit”, o poveste care este totodată bine scrisă și ținută în frâu, fără goluri în logica narațiunii. Acum pot să înțeleg de ce romanul a avut un asemenea succes, dincolo de publicul țintă – geeks, pasionații jocurilor pe calculator sau cei care și-au trăit adolescența în anii 1980. Anul viitor va apărea și o ecranizare în regia lui Steven Spielberg, pe care de-abia aștept să o urmăresc (sper ca până atunci să mai uit din subiect), pentru că vreau să văd transpuse în imagini toate acele universuri virtuale prin care se plimbă Wade Watts, naratorul și protagonistul romanului.

16

Jurnal de lectură – martie

Pentru că, până apuc eu să scriu recenziile, uneori am poftă să împărtășesc unele impresii despre cărțile pe care le citesc, m-am gândit să deschid un jurnal de lectură. Să vedem cât timp voi reuși să mă țin de el. Pentru prima postare, am notat impresii retroactive. Așadar, a se citi de jos în sus. :)

25 martie

Cât de mișto este „Casa Heap” a lui Edward Carey! Mi-a plăcut cartea ca obiect de când am văzut coperta, iar apoi am descoperit că are în interior și desene ale autorului (fiecare capitol începe cu o ilustrație alb-negru), dar nu mă așteptam să fiu atât de încântată de poveste. Am citit câteva pagini și am fost fermecată pe loc – deja am ajuns la jumătate, dar pe de altă parte n-aș vrea să se termine. Nu-i tocmai o carte pentru copii, ci mai degrabă pentru adolescenți și adulți, căci are mult umor negru și întâmplări macabre, care pe alocuri sunt surprinzător de dure. Mie-mi place la nebunie și mă amuză de numa-numa – plus că și scriitura e foarte faină și nu-i pot găsi niciun cusur cărții ăsteia. Mi se pare povestea perfectă pentru un adult care păstrează încă un spirit de copil și gustă totodată umorul negru și scenele grotești – cred că tocmai mi-am făcut un profil sumar de cititor. :))

Momentan, am lăsat deoparte „Simpatizantul”, dar observ că sunt ceva mai interesată să continui lectura – are totuși și destule părți faine.

20

Eram singur și fericit – Paweł Huelle

„Eram singur și fericit”, de Paweł Huelle 

Ed. Polirom, 2014, 206 pag. | Țara: Polonia

Traducere: Radosława Janowska Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean

---

După experiența dezamăgitoare de care am avut parte cu „Valurile” Virginiei Woolf, am tânjit după o carte caldă și plină de emoție, și iată că am avut marele noroc de a deschide „Eram singur și fericit”, volumul de povestiri al polonezului Paweł Huelle. Să ne înțelegem: nu căutam ceva lacrimogen și siropos – nu prea suport cărțile de acest gen –, ci o lectură care să vibreze de o frumusețe firească, naturală, cu o dimensiune umană pe care să o pot percepe atât cu mintea, cât și cu inima. Poveștile lui Paweł Huelle m-au învăluit în dulceața saturată de melancolie a unei proze excelente, în care am găsit cam toate ingredientele pe care le prefer: emoție, umor, sensibilitate, atenție pentru detalii, o plasticitate uimitoare, ba chiar și o doză de realism magic, care m-a încântat peste poate. La toate acestea s-au adăugat informații interesante despre istoria, natura și arhitectura unui loc de care m-am îndrăgostit înainte de a-l cunoaște în realitate: Gdańsk, orașul natal al scriitorului, unde e musai să ajung în viitorul apropiat, mai ales că n-am fost niciodată în Polonia.

Unii scriitori au talentul – aproape magic, aș zice – de a crea o lume nu doar tridimensională, ci și încărcată de senzații olfactive, auditive, ba chiar și gustative. De obicei, nu pot să trec printr-o carte fără să-mi imaginez locurile și oamenii despre care citesc, iar în cazul lui Paweł Huelle nu a fost nevoie de niciun efort mental, căci imaginile, sunetele și mirosurile par că țâșnesc pur și simplu din pagină, eliberate din strânsoarea cuvintelor. De la parfumul de lăcrămioare ce o însoțește pe bunica Maria, ca și cum ar fi purtat mereu în geantă buchetul de la nuntă, la izul de ciuperci, rășină și pământ reavăn, care saturează aerul pe timp de ploaie, de la acordurile de pian ce pătrund prin fereastra deschisă, la melodiile triste cântate de ucrainieni pe malul râului Tuja, acompaniați de acordeon, Paweł Huelle reușește să creeze o atmosferă extraordinară, fără a face excese de metafore. A fost unul dintre rarele cazuri în care am trăit și am simțit lumea despre care povestește autorul, cu personajele și întâmplările ei uneori ieșite din comun, pe care nu le voi uita prea curând.

5

Povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu

► „Povestiri de pe Calea Moșilor”, de Adina Popescu ◄

Ed. Casa de Pariuri Literare,  2014, 248 pag. | Țara: România

---

A trecut ceva vreme de când am terminat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc – însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar „Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

0

Valurile - Virginia Woolf

De ani buni, am târât după mine unele prejudecăți legate de scriitura Virginiei Woolf, care mi se părea complicată și absconsă, așa că am tot amânat întâlnirea cu autoarea britanică. Când în sfârșit mi-am făcut curaj, s-ar zice că am pășit cu stângul, alegând Valurile. Se pare că preconcepțiile astea nu erau departe de adevăr, căci de ce mi-era frică n-am scăpat: am găsit un roman dificil și pretențios, care m-a provocat mai mult pe plan intelectual, cu ocazionale scurtcircuite mentale când proza devenea complet ininteligibilă, dar pe plan emoțional m-a lăsat mai rece decât o femeie frigidă.

17

Cavalerul și moartea - Leonardo Sciascia

De Leonardo Sciascia aveam pe listă o altă carte - The Day of the Owl, care nu știu dacă a fost tradusă la noi (revin: a apărut în 1963, cu titlul „Cînd se arată cucuveaua: Un roman despre mafie”) - și probabil că n-aș fi ajuns prea curând la acest scurt roman dacă nu mi-l recomanda, indirect, scriitorul Ciprian Măceșaru. Cu ocazia unei vizite la bibliotecă, am zărit Cavalerul și moartea pe un raft și am împrumutat-o fără să mai stau pe gânduri, curioasă să aflu despre ce e vorba în această carte, care nu este tocmai una polițistă.

0

O zi mai lungă decât veacul - Cinghiz Aitmatov

O zi mai lungă decât veacul pare a fi o carte uitată, despre care puțină lume mai vorbește astăzi, cu excepția celor care au citit-o, i-au descoperit valoarea și o recomandă la rândul lor. Doi dintre ei sunt Gabriel și Adrian, și tare mă bucur că, prin intermediul lor, am ajuns și eu la această carte cu totul specială. Gabriel nu s-a înșelat. Mi-a plăcut nespus de mult romanul scriitorului kârgâz Cinghiz Aitmatov, una dintre acele cărți rare care știu să vorbească despre lucruri importante într-un mod simplu, dar minunat. Genul de carte care nu este atinsă de timp, căci temele și ideile pe care le cuprinde rămân la fel de actuale de-a lungul veacurilor - asemenea legendelor atât de prețuite de Aitmatov. O carte care oprește timpul și anulează lumea exterioară, pentru a întrupa în schimb lumea ei, născută din cuvinte încărcate de sens.

13

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares

Voiam de multă vreme să citesc Invenția lui Morel a scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte publicată în 1940, pe care Borges o considera perfectă (cel puțin pentru acele vremuri), și al cărei titlu face referire la „Insula doctorului Moreau”. Este o carte ingenioasă, foarte bine scrisă, cu un final surprinzător, care abordează subiectul nemuririi, al singurătății - văzută ca un fel de moarte -, dar și al dragostei, banala și înălțătoarea dragoste, care schimbă invariabil modul de a percepe lumea. 

Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistența la moarte n-a evoluat; îmbunătățirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menține viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ține de conștiință. (pag. 21)

0

Planuri de lectură (modeste) pentru 2017

Cărțile pe care mi-am propus să le citesc în 2017

Inițial, m-am gândit ca anul acesta să nu-mi mai fac planuri de lectură, având în vedere că nu prea m-am ținut nici de cele din 2015 și 2016, dar, pe de altă parte, nimeni nu poate tăgădui plăcerea de a face planuri și liste, care, la început de an, când zilele se întind promițătoare înainte, par foarte ușor de realizat. Mi-am dat seama că asta a fost probabil greșeala, faptul că mi-am propus să citesc prea mult, pentru ca apoi să mă abat de la intențiile mele, atrasă de noile apariții sau de alte cărți ivite pe nepusă masă, căci nu sunt nici pe departe acea persoană riguroasă, care-și urmează drumul cu încăpățânare și ochelari de cal, imună la tentațiile livrești.

De data aceasta, m-am hotărât să-mi fac niște planuri de lectură mult mai modeste: am ales din bibliotecă doar 24 de cărți, pe care, cum-necum, e musai să le citesc până la finalul anului. Restul lecturilor, câte or fi, sunt la liberă alegere, dar cele 24 sunt, ca să zic așa, „obligatorii”. Dacă reușesc, mă declar mulțumită și repet figura și anul următor. Dar ce zic eu, trebuie să reușesc! Având în vedere că anul trecut am citit 60 de cărți, și mai jos de atât sper să nu ajung, planurile de anul acesta chiar par realizabile, mai ales dacă mă ambiționez un pic.

28

Câteva cărți despre iarnă (neapărat cu zăpadă)

Anul trecut am trecut în revistă câteva cărți despre vară, iar Lavinia m-a provocat să fac o astfel de listă pentru fiecare anotimp, dar, cum e mai greu să găsesc cărți despre toamnă și primăvară, am sărit direct la iarnă, că tot suntem scufundați în nămeți zilele acestea. :) Încă din vară aveam vreo patru sau cinci posibile candidate, iar între timp mi-am amintit și alte cărți pe care le-am citit de-a lungul vremii.

Am lăsat deoparte poveștile de Crăciun, căci mi-am propus să aleg acele cărți în care iarna devine ea însăși un personaj, sau în care atmosfera hibernală este atât de intensă, încât ne cuprinde dârdâiala chiar dacă le citim în miezul verii. Eu am pățit asta de vreo două ori, cu Palatul de gheață al lui Vesaas și cu Iubire, de Hanne Ørstavik. Autorii nordici conduc detașat (pe listă au intrat trei islandezi, trei norvegieni și un danez), se pare că tot ei se pricep cel mai bine să surprindă esența acestui anotimp și senzațiile pe care le trezește.

41

Tristețea îngerilor - Jón Kalman Stefánsson

Am citit Tristețea îngerilor la aproape doi ani după Între cer și pământ, primul volum al trilogiei lui Jón Kalman Stefánsson, care mă impresionase atât de mult, încât doar speranța că volumul al doilea va apărea în curând și la noi m-a împiedicat să îmi cumpăr întreaga serie în limba engleză. Nu s-a întâmplat curând, pentru că editorilor le cam place să se joace cu inimile cititorilor. Dar așteptarea a meritat, chiar dacă acum sunt de-a dreptul disperată să fac rost de volumul al treilea, căci Tristețea îngerilor s-a încheiat brusc, în mijlocul unei scene extrem de tensionate. În fond, cele trei volume ar fi trebuit să facă parte dintr-o singură carte, pentru că poveștile se leagă și nu prea se justifică împărțirea (poate doar din punct de vedere financiar, ceea ce e de înțeles - eu una n-aș vrea ca Stefánsson să renunțe la scris și să se întoarcă la activitățile dinainte, adică prelucrarea peștelui și zugrăvit).

6

Statistica lecturilor din 2016

2016 a fost un an destul de plin, care mi-a lăsat mai puțin timp pentru lectură & scris pe blog. Am muncit mai mult, am călătorit mai des, am renovat de una singură prin casă, și uite-așa timpul mi-a ajuns doar pentru 60 de cărți, dintre care vreo 12 au fost audiobook-uri (pentru mine, s-au dovedit o metodă excelentă de a folosi mai eficient o parte din timpul petrecut cu alte activități). Cât despre planurile de lectură făcute la începutul lui 2016, am reușit să citesc 10 cărți din listă, ba am ajuns și la vreo trei din lista pentru 2015. Mă gândesc că poate planurile astea nu-s chiar degeaba, căci mă mai uit din când în când peste ele și-mi amintesc că unele (ahem, multe) cărți au rămas în continuare necitite.

24