O viață de om – Robert Seethaler

luni, 18 martie 2019

recenzie O viață de om Robert Seethaler carte Polirom
„O viață de om”, de Robert Seethaler
Ed. Polirom, 2019, 164 pag., traducere de Andrei Anastasescu
Original: „Ein ganzes Leben”, 2014 | Țara: Austria, Germania

„O viață de om” este o carte simplă și discretă, al cărei efect se acumulează pe nesimțite cu fiecare pagină, pentru a-și elibera sensurile și greutatea ceva mai târziu, poate chiar după încheierea lecturii. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie, căci abia spre final am simțit cum povestea vieții lui Andreas Egger se prăvălește peste mine, cu toate momentele însemnate pe care Robert Seethaler le-a încifrat în paragrafe încărcate de substanță, spunând atât de mult în atât de puține cuvinte. Uneori chiar nu este nevoie de sute de pagini pentru a surprinde esența unui om și pentru a spune o poveste memorabilă, însă astfel de cărți se găsesc mai rar. „O viață de om” este una dintre ele, iar acum, că am recitit-o pentru clubul de carte, mi-am dat seama cât de iscusit și de inteligent este scrisă, cât de mult se lărgesc proporțiile cărții în contact cu mintea care o descifrează, asemenea unui boboc care înflorește brusc, dublându-și sau triplându-și dimensiunile.

Cel dintâi aspect remarcabil este tonul naratorului, calm și detașat, lipsit de exuberanță sau dramatism, astfel că povestea lui Andreas Egger pare înfășurată într-un văl cețos care atenuează senzațiile și emoțiile. Uneori mi s-a părut că percep totul în surdină, ca de la mare depărtare. Singurele care răzbat din coconul translucid al scriiturii egale sunt câteva episoade extrem de violente: un braț smuls de un copac în cădere; un copil biciuit cu o nuia udă; un câine a cărui țeastă e zdrobită de copita unui cal; cadavre cu grimase înfiorătoare, înțepenite în ghețurile rusești. Și totuși, parcă și aceste scene cumplite ajung la noi înmuiate, lipsite de ascuțimea și de brutalitatea capabile să răscolească profund, instantaneu. Însă fiecare detaliu, ostentativ sau discret, se scufundă adânc și continuă să lucreze, pentru a se închega mai târziu într-un ghem forfotitor de senzații, pe care un alt scriitor ne-ar fi făcut să le trăim pe loc.

Impresiile de care am vorbit mai sus mi-au rămas în urma primei lecturi, când am citit cartea pe nerăsuflate și n-am apucat să iau notițe. Recitirea mi-a oferit o experiență diferită: nu numai că romanul mi-a plăcut și mai mult, dar, știind dinainte ce urmează să se întâmple, de data asta am trăit totul foarte intens la nivel afectiv (și cât de tare m-a emoționat acum strigătul lui Andreas: N-o să-ți vină să crezi, Marie! Toată viața asta lungă, o viață de om!). Am remarcat detalii pe care le trecusem cu vederea, iar câteva scene m-au făcut să râd, am gustat mai mult pasajele descriptive și am fost mai atentă la salturile temporale pe care le face narațiunea. Și mi-am dat seama că micul roman are o forță ascunsă care, în funcție de fiecare cititor, poate să fie descătușată de la bun început sau, din contră, să rămână în stare latentă până la final.

„O viață de om” se deschide cu un episod straniu: în 1933, la sfârșitul iernii, Andreas Egger îl poartă în spinare pe muribundul Hannes Coarne, coborându-l de pe munte printr-o ninsoare deasă; însă cei doi nu mai ajung împreună în satul din vale, căci Hannes, cu o energie de neînțeles, o rupe la fugă înapoi pe munte, topindu-se în viscol. Stai pe loc, de moarte n-a scăpat nimeni pân-acum! îi strigă din urmă Egger, pătruns încă de vorbele păstorului, care-i povestise pe drum de Femeia Rece, cea lipsită de chip și de voce, și de frigul veșnic care roade oasele și sufletul în clipa morții. Întâmplarea grotescă e îmbibată cu un strop de realism magic, care pregătește terenul pentru două scene ce vor avea loc peste câteva decenii.

Fiecare amănunt contează în povestea condensată, redusă la esențial, care cuprinde întreaga viață a lui Andreas Egger, de la copilăria de care-și amintește doar fragmentar până la clipa morții, care îl surprinde în aceeași vale dintre munți, unde și-a petrecut cea mai mare parte a îndelungatei sale existențe. Personalitatea lui se conturează treptat din detalii mărunte și scene revelatorii, în care-i cunoaștem reacțiile și atitudinile în diverse situații prin care-l poartă marile schimbări ale secolului 20.

Petrecu nopți întregi așezat pe pragul casei pe care-l meșterise chiar el, cu ochii țintă la iarba luminată de lună de la picioarele lui, în timp ce gândurile i se învârteau în jurul propriilor neajunsuri. Nu era fermier și nici nu voia să fie. Nu era însă nici meseriaș, nici muncitor forestier și nici păstor. Ca să fie sincer, își câștiga pâinea ca un fel de salahor, ca zilier pentru toate sezoanele și ocaziile. Un asemenea bărbat era bun cam la orice în afară de rolul de soț. Femeile așteptau mai mult de la un logodnic, măcar atât își închipuia Egger că înțelege despre ele. Dacă ar fi fost după el, ar fi rămas toată viața la o margine de drum, de mână cu Marie, sprijinit de un trunchi rășinos. Acum însă nu era numai după el. Știa ce responsabilități are pe lumea asta. Voia s-o ocrotească pe Marie și să-i poarte de grijă. Un bărbat trebuia să ridice ochii pentru a privi cât mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pământ pe care-l muncește, îi spusese el. Și avea de gând să se țină de cuvânt. (pag. 41)

Unui bărbat poți să-i cumperi orele, poți să-i furi zilele sau să-i jefuiești toată viața. Dar nimeni nu poate să-i ia o clipă unui bărbat, nici măcar una singură, îi spune lui Andreas Egger administratorul firmei Bittermann & Fiii (același care îl întreabă cu altă ocazie: „Crezi cumva că muntele are ținere de minte?”). Iată o frază criptică, al cărei înțeles ar putea fi următorul: chiar dacă unui om îi este furată întreaga viață, nimeni nu-și poate apropria felul în care el trăiește și reacționează la ceea ce i se întâmplă, așa cum nimeni nu-i poate impune să aleagă demnitatea sau umilința, fuga sau înfruntarea, cumpătarea sau lăcomia, bunătatea sau cruzimea. Cicatricile sunt ca anii, care se înlănțuie unul de altul și doar împreună îl alcătuiesc pe om.

La final, mi-am dat seama că Andreas Egger mi-a devenit drag aproape pe nesimțite, că-mi pasă de el ca și cum ar fi o persoană reală, în carne și oase, pe care într-o vreme am cunoscut-o îndeaproape. Nu doar pentru că am fost martoră atâtor momente dificile prin care a trecut, ci fiindcă e atât de consecvent lumii căreia îi aparține și atât de împăcat cu viața pe care a trăit-o, găsind de fiecare dată o uimitoare forță lăuntrică pentru a depăși loviturile sorții și pentru a se bucura de un dar nespus de simplu: faptul de a fi în viață. Prin demnitatea lui și prin această limpezime neobișnuită în a privi lumea, Andreas Egger vădește o superioritate morală și o înțelepciune remarcabilă, ca și cum ar fi fost plămădit din altă materie decât celelalte ființe umane.

El are ceea ce alții au pierdut sau n-au avut niciodată: o legătură profundă cu natura și capacitatea de a găsi mulțumire într-o existență simplă, neîntinată de iluzia că fericirea se află mereu în altă parte, nici de frământări inutile și dorințe amăgitoare. Se adaptează schimbărilor cu o uimire tăcută, dar în esență rămâne la fel, același om modest și ferm în convingeri, conectat la o dimensiune magică a lumii și totodată capabil să stea pe propriile picioare, chiar dacă unul dintre ele este beteag. Felul lui tăcut și neostentativ de a trece prin viață nu reprezintă însă o resemnare placidă în fața sorții, nici o acceptare a unei existențe pasive și umilitoare. Viața îl aduce uneori în situații asupra cărora nu are niciun control, iar unele vise rămân imposibil de atins, dar sunt destule lucruri care-i stau în putere și pe care le înfăptuiește singur.

În vara anului 1972, Egger se afla în același loc și observa cum, mult peste capul lui, cabinele fostei Lize Albastre, cu strălucirea lor argintie, alunecau rapid și neîntrerupt, însoțite numai de un bâzâit aproape inaudibil. Sus, pe peron, ușile cabinelor se deschideau cu un șuierat prelung, lăsând să iasă o mulțime de excursioniști care se revărsau în toate direcțiile și se răspândeau pretutindeni pe munte, ca niște insecte multicolore. Egger era furios pe acești oameni nesăbuiți, care urcau de colo-colo pe grohotiș și păreau mereu în căutarea vreunui miracol ascuns. Îi venea să li se pună-n cale și să le zică părerea lui, dar nu știa, de fapt, ce să le reproșeze. În secret – măcar atât putea să admită în sinea lui –, îi invidia pe excursioniști. Îi vedea sărind peste stânci, în pantofi sport și pantaloni scurți, luându-și copiii în cârcă și râzând în fața aparatelor foto. El, în schimb, îmbătrânise, nu mai era bun de nimic și se bucura că putea încă să se deplaseze cât de cât drept. Era pe lume de atâta amar de vreme! Și văzuse cum se schimbă lumea, cum pare să se-nvârtă mai repede cu fiecare an, și se simțea o relicvă dintr-o epocă de mult îngropată, o buruiană cu spini care, atât cât mai putea, se întindea după soare. (pag. 63)

Însă cartea nu este doar despre Andreas Egger. Este și despre viața într-un sat de munte la începutul secolului 20, cu munca abrutizantă, cruzimea, violența și gesturile de bunătate atât de rare; despre războiul ce angrenează oameni care nu știu pentru ce sau contra cui luptă; despre transformările aduse de progres și rostuirea vechii lumi care dispare, fiind înlocuită de noi îndeletniciri și mentalități; despre străduința omului de a îmblânzi muntele și forța devastatoare cu care ripostează natura; despre oameni uitați, pierduți în negura vremii, și despre enigma pe care viața unui om o reprezintă pentru ceilalți; despre felul în care timpul și amintirile se transformă, schimbându-și ponderea și centrul de greutate. 

Scriitura lui Robert Seethaler a fost cea care m-a dus prima oară cu gândul la Stoner, romanul lui John Williams care a stârnit atâta interes la noi; poate că și „O viață de om” va avea parte de un astfel de destin fericit. În orice caz, ar fi interesant de trasat câteva paralele între Andreas Egger și William Stoner, pornind de la originile lor modeste și lipsa unei înclinații pentru sondarea îndelungată a propriei vieți interioare, deși destinele celor doi sunt cât se poate de diferite. Îmi amintesc câtă bătaie de cap mi-a dat încercarea de a-l înțelege pe Stoner și cum m-am afundat într-un hățiș de întrebări tot mai complicate. Lucrurile sunt mai simple în ce-l privește pe Andreas Egger, a cărui personalitate mi-a devenit ceva mai clară la a doua lectură. 

[spoilere]
Nu știu dacă e vorba de o coincidență sau dacă aceasta a fost într-adevăr intenția autorului, însă două scene din „O viață de om” m-au dus cu gândul la alte cărți pe care întâmplarea a făcut să le citesc recent. Momentul când muribundul Hannes saltă pe munte cu puteri supraomenești mi-a readus în minte un episod din Ultima lume, unde frânghierul Lycaon e surprins de Christoph Ransmayr (autor austriac) într-o scenă foarte asemănătoare. Iar regăsirea lui Hannes încastrat în gheață seamănă izbitor cu povestea pe care W.G. Sebald (autor german) o menționează în „Emigranții”, despre un ghid montan dispărut într‑o crevasă de ghețar, ale cărui rămășițe sunt descoperite șapte decenii mai târziu.

În legătură cu o altă scenă din „O viață de om” (cea în care Egger întâlnește cuplul de bătrânei rătăciți pe munte), prima mea senzație a fost că cei doi sunt niște apariții din altă lume, acea lume misterioasă care ține de natura străveche a munților și în care s-a pierdut Hannes Coarne. Însă bătrâneii se dovedesc niște simpli turiști, iar ceea ce ar fi putut fi o sclipire a unei dimensiuni magice redevine într-o clipită realitatea banală, prozaică, a unei lumi schimbate pentru totdeauna. A doua lectură nu mi-a mai trezit deloc această senzație, încât am început să mă îndoiesc de propriile mele percepții. :) Am remarcat, în schimb, situațiile în care Egger dă dovadă de intuiții aproape supranaturale, care se adaugă stratului fin de realism magic ce însoțește povestea.

Ar mai fi destule amănunte de menționat și interpretat: legătura dintre Femeia Rece și Marie; atașamentul lui Andreas pentru satul de munte unde, chiar dacă nu are pe nimeni, se reîntoarce întotdeauna; panica experiențelor netrăite, care îl cuprinde spre finalul vieții; comparațiile surprinzătoare (mâna moartei asemănată cu niște flori fragile, fața lui Marie care-i trezește amintirea unor purceluși nou-născuți, mirosind a lapte și excremente); lucrurile spuse extrem de subtil, precum excitația și sexul (p. 65) sau o posibilă sarcină (p. 67); faptul că „genul lui de bărbat trebuia să ridice ochii pentru a privi cât mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pământ pe care-l muncește”; dacă atitudinea lui Andreas Egger în fața sorții poate fi pusă pe seama capacităților sale mentale. Însă despre toate acestea sper să discutăm la clubul de lectură.
[spoilere]


19 comentarii

  1. O recenzie minunata, felicitari!

    Eu n-am citit cartea decât o singura data si - regret acum ca - nu mi-am luat notite, dar impresia mea generala a fost: omul e un animal. În sensul bun, de fiinta ghidata de instincte, traind în ritmurile naturii care-l înconjoara. Pe timp frumos, îsi ridica fata spre soare, când vine iarna, îsi construieste un culcus, când îi vine vremea, îsi cauta o pereche. Îsi traieste zilele, câte îi vor fi date, linistit si împacat cu sine si cu lumea, dar fiind totusi om, uneori, în momente care ies din ordinea fireasca a lucrurilor, îl atinge adierea mortii.
    Mi-a placut foarte mult scriitura calda si sensibilitatea cu care reda autorul viata interioara a lui Andreas, de ex. în descrierea atingerii fine a mânecii Mariei, care-i stârneste un val nestavilit de emotii.
    Si da, daca stau sa ma gândesc la juxtrapunerea celor doua întâlniri, cea cu Hannes si cea cu Marie, romanul se preteaza si la interpretari mai profunde, cum ar fi apropierea dintre eros si thanatos sau o anticipare discreta a soartei care o asteapta pe Marie...

    Si pe mine romanul m-a facut sa ma gândesc la "Stoner", dar "Stoner" nu mi-a placut , mi s-a parut sec si deprimant si l-am abandonat. "O viata de om", din contra, m-a cucerit atât prin subtilitatea aluziilor, finetea scriiturii, cât si prin caldura si împacarea pe care le emana. Si prin dragostea pentru munte, care m-a facut sa ma gândesc la romanul "Cei opt munti" de Paolo Cognetti.

    Multumesc pentru sugestie si astept cu nerabdare impresiile de la clubul de carte.
    Cu prietenie,
    En.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. En, îți mulțumesc pentru apreciere și pentru impresiile detaliate! Mă bucur mult că mi-ai scris, pentru că m-ai ajutat să înțeleg și să formulez ceva legat de Andreas: faptul că e mai apropiat de natură și de condiția de animal decât de cea de ființă socială. Acum capătă mai mult sens instinctele care-i dezvăluie prezența soldatului sau apropierea avalanșei. O să te menționez la club. :) Însă trebuie adăugat că, prin unele alegeri pe care le face, Andreas se ridică deasupra condiției animalice – de pildă, alegerea conștientă a singurătății și lupta cu dorința sexuală. Mi se pare un hibrid fascinant de instincte primitive și deprinderi sociale.
      Foarte bună și observația legată de atingerea morții împletită cu atingerea dragostei – iar moartea revine pe parcursul cărții, în varii forme și manifestări.
      Eu încă mă mir de cât de diferite au fost experiențele mele la prima și la a doua lectură. Recitirea m-a emoționat atât de tare, încât aveam senzația că citesc o cu totul altă carte. Dacă mă gândesc bine, doar anumite cărți au reușit să mă răscolească puternic din prima: „Suntem deja uitarea ce vom fi”, „Femeile lui Lazăr”, „Frații Karamazov” și câteva cărți de Ulițkaia sunt printre ele. A, plus câteva romane de autori nordici, și cu ei rezonez imediat la nivel afectiv.
      Am și eu în bibliotecă „Cei opt munți”, dar încă n-am citit-o.
      Într-adevăr, „Stoner” e o carte mai rece. Pe mine m-a stimulat la nivel intelectual și mi-a plăcut mult și cartea lui Williams, dar pot să înțeleg de ce nu te-a atras. Oricum, am impresia că ești mai receptivă la o scriitură sensibilă și că trăiești mult mai intens poveștile emoționante (mă gândesc acum și la impresiile tale despre „Spuneți-i Zsofiei”), așa că, într-un fel, te invidiez. :)

      Ștergere
  2. Da, si eu îl vad pe Andreas la limita dintre natura si cultura. El însusi se instaleaza mereu la marginea lumii locuite, dar totusi nu departe de ea. N-am returnat înca cartea la biblioteca, ma gândesc s-o recitesc si eu.

    Cât despre Magda Szabó, m-ai dibuit :-) Sotul tocmai rascoleste biblioteca socrilor în cautarea romanului "Für Elise". Sunt într-adevar genul de cititor - adica cititoare :-) - la care întelegerea unui text porneste adesea de la identificarea emotionala.
    Dar citesc si carti mai cerebrale; tocmai am terminat "Memories of the Future" de Siri Hustvedt. E un exercitiu autofictional interesant, autoarea se re-creeaza pe sine ca personaj fictional, pornind de la jurnale din tinerete si foloseste acest demers ca sa analizeze cum functioneaza memoria, cum o modeleaza relatiile de putere din societate, în special cele dintre barbati si femei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Între timp, gândindu-mă la carte, a apărut o altă întrebare: cum de nu a devenit Andreas o brută, având în vedere tot ce a îndurat în copilărie? Sper să mă lămuresc diseară la discuția de la club. Oricum, ar fi fost grozav să poți participa și tu, cu siguranță ai fi venit cu niște observații interesante. :)

      Hihi, sper că ați dibuit cartea Magdei Szabo. Aș mai citi și eu ceva de ea, însă deocamdată am vreo trei cărți începute și până la finalul lunii e musai să citesc și „Tunelul” lui Sabato. Am început o apariție recentă, „Asimetric” de Lisa Halliday, dar a început să mă plictisească teribil, poate ar fi mai sănătos s-o abandonez.

      Am remarcat cartea lui Siri Hustvedt în lista cu noutăți, dar recunosc că nu m-a atras prea tare (nici n-am ajuns la Siri până acum, deci n-am idee cum scrie, dacă ar fi pe gustul meu...). Cartea pare mult mai interesantă din descrierea pe care i-ai făcut-o, poate o pun și eu pe listă, dacă zici că merită citită.

      Ștergere
  3. Hm, n-as recomanda neaparat "Memories of the Future". Mai degraba "O vara fara barbati" - e si mai scurta, si mai închegata ca povestire, si daca ti-a placut, poti continua si cu "Memories".

    "O viata întreaga" a citit-o între timp si fiu-meu (15 ani); lui Andreas Egger i s-a parut un însingurat. Of, da, mi-ar fi placut tare mult sa pot veni la club, dar pâna una-alta îmi provoc familia la discutii.
    Ai deja idei pentru urmatoarea întânire? Daca tot vorbeam de oameni si animale, m-am gândit la "Fericire" de Aminatta Forna. E o carte minunata, care se desfasoara ca un evantai, cu o serie de mici povesti-în-poveste, care se leaga apoi într-un întreg.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mi-am amintit ca n-am raspuns la întrebare. Cred ca Andreas nu se înraieste, pentru ca prin felul lui de a fi, simplu si drept, atrage simpatia unor oameni buni: bunica, care-i strecoara pâine si-l binecuvânteaza, contabilul-filozof de la firma, care-i mareste salariul când e nevoie, învatatoarea, care încearca sa-l "îmblânzeasca" si bineînteles Marie, care-l iubeste sincer.

      Ștergere
    2. Oki, merg pe mâna ta, când mă decid s-o citesc pe Siri o să aleg „O vară fără bărbați”. Deși habar n-am când o să ajung la ea. Citesc lent și am și perioade în care n-apuc să citesc deloc timp de câteva zile, încât uneori am impresia că avansez cu pas de melc prin lista de lecturi.

      Am vorbit mult la club despre Andreas și concluzia generală a fost că e un personaj idealizat. Cineva a spus că i-a amintit foarte mult de Forrest Gump. :) N-am putut găsi o explicație concisă pentru faptul că nu a devenit o brută, asemenea fermierului, dar cred totuși că asta se datorează miezului său bun, curat și simplu, care se hrănește din lumea naturală și care n-a putut fi alterat de experiențele dure și de suferințele pe care le-a îndurat. Și, cum spui tu, la asta au contribuit și gesturile de bunătate din partea celorlalți.

      Ce fain că a citit și fiul tău cartea! Probabil că ați avut ceva discuții pe marginea ei. :) Eu sunt curioasă cum sunt celelalte cărți ale autorului, dacă sunt scrise în același stil detașat, de pildă.

      Dap, la următoarea întâlnire a clubului vom discuta despre „Camera lui Giovanni”, de James Baldwin. Am început s-o citesc în original și m-a atras imediat scriitura lui Baldwin, plus că voiam de multă vreme să ajung la cartea asta. Inițial mă gândisem la „Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison, dar mai durează ceva până ajunge în librării.

      Am remarcat cartea Aminattei Forna și am pus-o pe o listă potențială pentru club (mai ales că mi-aș dori să variez editurile), dar încă n-am luat-o la citit. E și destul de lungă, iar deocamdată încerc să mă axez pe cărți sub 400 de pagini. Și ar fi o idee bună să le citesc înainte de a le alege pentru club, nu neapărat pentru a vedea dacă îmi plac mie, ci dacă au potențial pentru discuții. De pildă, acum mi-ar plăcea să întorc pe toate fețele „Tunelul” lui Sabato, pe care tocmai l-am terminat azi. :)

      Ștergere
  4. Da, initial am vrut sa raspund si eu ca Andreas ramâne bun datorita simpatiei pe care i-o poarta autorul :-) Dar pe urma m-am gândit sa dau totusi un raspuns ceva mai serios.

    Ma tenteaza Der Trafikant/Vânzatorul de la tutungerie de Robert Seethaler pentru luna cartilor de succes. Si-o sa încerc sa strecor si "Camera lui Giovanni", pare un roman complex. Dar azi le primesc pe Magda si pe Ayelet Tsabari, care fac parte amândoua din categoria coup de coeur, asa ca nu promit nimic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, să înțeleg că Robert Seethaler se bucură de succes în Germania? Mă bucur pentru el. :) În caz că citești cartea, sunt foarte curioasă să-ți aflu impresiile.
      Hmm, eu am auzit abia recent de Ayelet Tsabari, când mi-a apărut în feed-ul de pe Goodreads. Mă tentează și „The Best Place on Earth”, și „The Art of Leaving”, poate reușesc să citesc măcar una dintre ele.

      Ștergere
  5. "The Best Place on Earth" mi-a placut la nebunie, am citit-o de trei ori consecutiv, de la cap la coada, de la coada la cap si a treia oara am reluat pasajele preferate. Sunt povestiri pe care le stiu aproape pe de rost :-)
    M-au impresionat prin intensitate si limbaj poetic, sunt genul de povesti de debut pe care autorii le poarta cu ei ani de-a rândul, cizelându-le, rescriindu-le, neputând sa nu le spuna, dar neputând nici sa le spuna într-o forma, care nu se muleaza perfect pe continut.

    "The Art of Leaving" nu mi-a provocat aceeasi frenezie la citit, de fapt nici nu e roman, cum ma asteptam, ci o autobiografie compusa din texte aparute deja, puse cap la cap si completate cu texte care acopera perioadele biografice neabordate înainte. E genul de carte pe care editurile îi îndeamna pe autori sa le publice atâta timp cât nu s-a estompat înca succesul volumului anterior. N-as recomanda-o.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, iată că m-ai ajutat rapid să mă decid. :)) Oau, chiar ai citit cartea de trei ori?! Acum m-ai făcut și mai curioasă. Sper totuși să fie (sau să pară) o scriitură naturală, nu una foarte lucrată, care mie-mi lasă adeseori o senzație de artificial și mă îndepărtează de carte. O să văd cu ochii mei, oricum.
      Îți mulțumesc pentru impresii și sinceritate. :)

      Ștergere
  6. Nu mi se întâmpla des, dar chiar am citit-o de trei ori. Pe urma i-am dat-o sora-mii si am insistat s-o citeasca; contine o povestire despre surori, care mie mi-a mers la inima.
    În plus e o carte subtirica, se citeste repede :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-ai convins, o s-o strecor pe lista de lecturi din următoarele luni. :)

      Ștergere
  7. Trebuie neaparat sa citesc cartea asta!
    Ema, parca fiecare cronica a ta are ceva special, nu stiu cum reusesti sa fii atat de originala!
    M-ati incitat apoi mai mult cu discutiile pe tema cartii si cu celelalte recomandari! Multumesc mult!
    Eu nu cred ca as fi gasit atatea sensuri intr-o carte, asa ca, inainte de a ma apuca, o sa mai recitesc ce e aici, ca sa o inteleg mai bine. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, Krysia! M-am bucurat să citesc comentariile pe care mi le-ai lăsat, dar uite că abia acum reușesc să răspund, îmi pare rău pentru întârziere.
      Sper să-ți placă „O viață de om”, mie mi-a ajuns la inimă abia la a doua lectură, dar de atunci a rămas cu mine și m-am tot gândit la Andreas Egger în diferite momente. Mi-aș dori să mai apară la noi și alte traduceri ale cărților lui Seethaler, fiindcă în original n-am nicio șansă să le citesc, dar am impresia că romanul ăsta n-a avut cine știe ce succes la public și e foarte posibil ca editura să nu mai publice altceva.
      Hihi, mă mir că nu te-a deranjat să afli amănunte despre carte înainte să o citești, eu prefer să știu cât mai puține. :)

      Ștergere
  8. Imi doresc sa cunosc amanunte despre o carte atunci cand vin din partea unor persoane in care am incredere, asa cum esti tu, pentru ca simt ca ma ajuta in intelegerea ei. Si chiar asa a fost...
    Am citit-o si mi-a placut mult : este un altfel de carte. Ai dreptate, trebuie recitita pentru a gusta detaliile care ii dau o consistenta aproape insesizabila.
    M-a impresionat viata grea a lui Andreas Egger, intensa si unica prin simplitate si stoicism.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Wow, tu chiar ai spor la lectură, te invidiez, Krysia! Eu am rămas tare în urmă cu provocarea de pe Goodreads, dar mi-am adunat un teanc de cărți mai scurte ca să dovedesc numărul ăla până la finalul anului. :))
      Mă bucur că ți-a plăcut cartea lui Robert Seethaler, iar dacă amănuntele de mai sus ți-au fost de ajutor, mă bucur cu atât mai mult. :) Eu tot sper să se mai traducă ceva de acest autor - știu că Bogdan-Alexandru Stănescu a vorbit de bine despre „O viață de om”, poate o să-l preia pe Seethaler în noua colecție de care se ocupă.

      Ștergere
    2. :) Da, am spor, incerc sa recuperez niste ani pierduti pentru lectura si in acelasi timp sa evadez din realitatea asta tulburatoare.
      M-as bucura sa mai apara traduceri dupa cartile lui Robert Seethaler, "Traficantul" am inteles ca s-a bucurat si el de succes.
      Spor la citit pentru provocarea la care participi si lecturi placute, draga Ema ! :)

      Ștergere
    3. Îți doresc să ai același spor la lectură și în anul care vine imediat! :D
      Mulțumesc pentru urări, Krysia, mi-au prins bine (chiar dacă răspund abia acum, uf) și aproape m-am achitat de provocarea de pe Goodreads. Mai am cam 80 de pagini pentru a încheia și a 55-a carte, parcă văd că mă prinde miezul nopții citind de zor. :))

      Ștergere

Un produs Blogger.