Misterul Henri Pick – David Foenkinos

Încă o carte de David Foenkinos și autorul francez e pe cale să intre pe lista mea de scriitori preferați la categoria „lecturi lejere”. L-am descoperit cu „Familia Martin”, citită în 2022 la clubul Bibliobibuli, o poveste simpatică, jucăușă și cu mult umor despre un scriitor în pană de inspirație care abordează prima persoană care-i iese în cale – o femeie de 82 de ani – și o transformă în personaj în noul său roman, care prinde contur pe măsură ce-i cunoaște familia. Părerile de la club au variat foarte mult, unora dintre cititori li s-a părut o carte slabă și n-au gustat nici umorul, nici spiritul ludic al autorului. Pentru mine a fost ca o rază de soare într-o zi mohorâtă. :)  Iar impresia asta de joacă, de plăcere aproape voluptuoasă a scrisului, de lejeritate în construirea poveștii am avut-o și cu „Misterul Henri Pick”, pe care am citit-o în original. „Le Mystère Henri Pick” a fost o alegere grozavă pentru a relua lecturile în franceză, cu limbajul său accesibil și capitolele scurte (deși tocmai acest aspect a fost un minus pentru mine, căci prefer să nu se întrerupă narațiunea la fiecare două pagini), o acțiune captivantă, uneori inedită, alteori previzibilă, ba cârcotașii ar putea spune că și cam siropoasă pe alocuri, fapt de care m-am temut și eu, până am sesizat ironia fină și umorul, care curg ca un râu subteran prin măruntaiele poveștii. Iar imaginația liberă, inventivitatea lui Foenkinos nu încetează să mă uimească.

Cum spuneam și în statistica lecturilor din 2025, Foenkinos mi-a oferit un imbold suficient de puternic să-l citesc în sfârșit pe Richard Brautigan și mi-a făcut poftă să revin la Michel Houellebecq și la Laurent Binet, de la care am citit doar „Platforma”, respectiv „Perspective”. Dacă pe Binet mă încumet să-l citesc în original, cu Houellebecq am mari rețineri... De ce să nu încerc, totuși? Franceza e o limbă cu multă personalitate și nu m-aș mira ca ceva din farmecul ei să se piardă în traducere – în cazul lui Henri Pick, poate chiar aerul de comedie bulevardieră franceză, pe care l-am simțit în dialoguri, în scene, în felul cum sonoritatea și cadența frazelor m-au făcut să-mi imaginez expresiile faciale, gesturile, inflexiunile vocii unui personaj. Pot spune că a fost o poveste ușor de imaginat auditiv și e prima dată când remarc asta în legătură cu o carte. :)

Poate vă întrebați ce treabă au Brautigan, Houellebecq și Binet cu „Misterul Henri Pick”? David Foenkinos își începe povestea vorbindu-ne despre o bibliotecă ficțională dintr-un roman de Richard Brautigan, „The Abortion: An Historical Romance 1966”, un loc care primește manuscrisele refuzate de edituri, ca de pildă «o carte de bucate cu toate rețetele mâncărurilor pomenite în romanele lui Dostoievski». La șase ani după sinuciderea lui Brautigan, în 1990, americanul Todd Lockwood îi aduce un omagiu autorului prin înființarea Bibliotecii Brautigan, care ajunge să găzduiască 400 de manuscrise nedorite, împărțite în 15 categorii pe baza unui sistem cu nume tare simpatic, The Mayonnaise System. 

6

Furnicile – Bernard Werber

„Furnicile”, de Bernard Werber
Ed. Nemira, 2015, 284 pag., traducere de Nicolae Constantinescu
Original: „Les Fourmis”, 1991 | Franța (sursa foto)

Știți acea întrebare frecventă din interviuri, legată de cărțile esențiale? Dacă anul trecut pe vremea asta descopeream detaliile arhitecturale și o lume întreagă, neobservată până atunci, devenea posibilă pentru explorare, același lucru mi s-a întâmplat acum cu „Furnicile” lui Bernard Werber: am început dintr-odată să „văd” insectele. Bineînțeles, le vedeam și înainte – e imposibil să ignori un fluture în culori minunate sau o viespe care îți atacă musacaua la o tavernă din Grecia –, însă nu le dădeam prea multă atenție și nici nu mă întrebam, de pildă, care este diferența dintre furnici și termite. Sau cum se numesc insectele pe care le zăresc în mod frecvent, care-i viața lor, cu ce superputeri sunt dotate și alte curiozități de genul acesta. (Cum ar fi multipedul Scutigera coleoptrata, cu care împărțim locuința – nu mi-e prea simpatic, dar îl las în pace și el pe noi.)

Când scriu rândurile astea, am trecut abia de jumătatea volumului și nu știu ce mă așteaptă mai departe – n-ar fi exclus ca până la final să-mi scadă entuziasmul*. Însă acest aspect contează mai puțin, fiindcă schimbarea s-a produs deja: Bernard Werber a deschis ușa spre o lume fascinantă, aflată chiar sub nasul meu, pe care eu o ignorasem până acum. Asemenea unui ghid pasionat și doldora de informații, mi-a oferit un tur uimitor prin universul nevăzut al insectelor, iar după toată experiența asta n-am cum să mai revin la indiferența dinainte. Și iată cum „Furnicile” și-a făcut loc pe lista cărților esențiale – cele care au operat modificări în felul meu de a percepe lumea. În plus, mi-a reamintit câteva întâmplări cu insecte, pe care le voi povesti la final.

15

Povești din strada Broca – Pierre Gripari

„Vrăjitoarea din strada Mouffetard și alte povești din strada Broca”, de Pierre Gripari
Original: „La sorcière de la rue Mouffetard et autres contes de la rue Broca”, 1967 | Franța

Undeva în Paris, traversând granița dintre 5th arrondissement și Croulebarbe, se află și astăzi Rue Broca, o străduță îngustă unde, în anii '60, locuiau oameni cu naționalități diverse și aproape niciun francez: „o stradă într-un alt plan, subterană în aer liber, care, deși face parte din Paris, nu este deloc Paris, ci constituie în sine un mic oraș”. Pe Rue Broca, la numărul 69, se afla pe atunci prăvălia lui Papa Saïd, vizitată adeseori de un anume Monsieur Pierre, care pretindea că este scriitor, deși nimeni nu-i văzuse cărțile în librării. Doar copiii au înțeles imediat cine se ascunde sub înfățișarea bărbatului blond, coafat ca un arici, care purta în fiecare zi o barbă de două zile: o bătrână vrăjitoare!

„Copiii înțeleg totul. Dacă ei ar fi fost singurii cititori ai cărții, nici nu m-aș fi gândit să scriu o prefață și să dau unele explicații”, spune Pierre Gripari în primele pagini ale volumului. Odată demascat și îmblânzit, Monsieur Pierre îi distrează pe copii spunându-le povești, iar când cele cunoscute se epuizează, încep să inventeze împreună istorii noi, în care, printre situațiile imposibile și personajele fantastice, își fac loc Nadia și Bachir, copiii lui Papa Saïd, sau Nicolas și Tina, copiii unui italian care locuiește în hotelul de lângă prăvălie.

Astfel ia naștere un savuros folclor modern al străzii Broca, populat de personaje clasice cu un twist: o nimfă a izvoarelor care iese din robinet după miezul nopții, o vrăjitoare care-și face veacul în dulapul cu mături, însă nu apare decât atunci când cineva pronunță formula Sorcière, sorcière, Prends garde à ton derrière!, un uriaș cu șosete roșii care vrea să se micșoreze și ajunge să îi ceară ajutorul Papei de la Roma, sau o jucărie clarvăzătoare care pleacă în lume pentru a îndeplini dorința lui Bachir, aceea de a avea o bicicletă. Sunt însă și personaje cu specific local, cum este Lustucru, a cărui poveste „explică” în cheie comică originea unui cântec pentru copii din secolul 18, C'est la mère Michel.

17

Chanson douce (Cântec lin) – Leïla Slimani

► „Chanson douce” („Cântec lin”), de Leïla Slimani ◄ 

Ed. Gallimard, 2016, 240 pag. | Premii: Goncourt, 2016 | Țara: Franța

După ce am citit pe blogul lui Dragoș că „Chanson douce” a câștigat Prix Goncourt, mi s-a făcut brusc poftă să citesc ceva în franceză și, după o vreme, m-am apucat de romanul Leïlei Slimani, o autoare franceză de origine marocană. Am început cartea în ianuarie și am terminat-o abia trei luni mai târziu, însă nu pentru că lectura în franceză ar fi fost dificilă, ci pentru că am întrerupt-o pe la jumătate, din două motive: pe de o parte, am fost copleșită de povestea foarte apăsătoare, care a reușit să mă deprime; pe de alta, îmi cam pierdusem interesul pentru roman, care, după un început ce te izbește ca un pumn în plex, își pierde din forță pe parcurs, devenind mai degrabă monoton și, pe alocuri, chiar plictisitor. Trebuie să recunosc că am terminat cartea dintr-un simț al datoriei amestecat cu o doză de curiozitate: voiam să aflu ce anume determină unul dintre personajele principale să recurgă la un act extrem, pe care îl aflăm chiar în deschiderea cărții.

Între timp, „Chanson douce” a fost tradusă și la noi de Nadine Vlădescu, la Pandora M, cu titlul de „Cântec lin”. Prin ianuarie, chiar am avut o discuție cu Cora pe tema titlului, dându-ne cu părerea despre care ar fi cea mai potrivită traducere: Cântec de leagăn, Cântare dulce, Cântec blând sau Cântul suav, dar niciuna dintre noi nu s-a gândit la varianta pentru care a optat traducătoarea.

2

Blestemul tâlharului mustăcios - Irina Teodorescu

Nu auzisem până acum de Irina Teodorescu, dar m-a atras imediat titlul romanului său, Blestemul tâlharului mustăcios, care promitea mai multe lucruri deodată: o poveste cu tentă fantastică, într-o cheie amuzantă, o istorie petrecută demult, în vremuri când blestemele și bandiții aveau o altă greutate în viața oamenilor și în imaginarul colectiv. Titlul este bine ales, m-am lămurit eu apoi, căci romanul mi-a oferit lucrurile la care mă așteptam, dar și câteva pe deasupra. 

4

O delicatesă – Muriel Barbery

► „O delicatesă”, de Muriel Barbery ◄

Ed. Nemira, 2015, 145 pag. | Traducere: Adrian Pătrușcă

Titlu original: „Une Gourmandise”, 2000 | Țara: Franța

---

„O delicatesă” este un mic roman „pe fugă”, care s-ar citi foarte repede, dacă nu te-ai întrerupe la fiecare pagină pentru a înghiți în sec și a-ți imagina cum vei găti rețeta de blanquette de vițel sau de pot-au-feu, ori, de ce nu, chiar o salată mechouia. Pentru cei care iubesc gastronomia, cartea lui Muriel Barbery este un festin imaginar al papilelor gustative. Din acest motiv, cititul ei pe burta goală este contraindicat, altfel te pomenești cu niște pofte chinuitoare – sau, dacă ai noroc, cu un chef teribil de gătit, chiar dacă nu ești foarte priceput în bucătărie.

Eu nu prea mă remarc la acest capitol, dar mi-am propus să încerc măcar unul dintre felurile de mâncare prezente în această carte – cu rețete care, după cum reiese din minuțioasele note de subsol ale traducătorului, nu par a fi foarte complicate. Cum anul trecut am gătit pentru prima oară în viața mea ardei umpluți, de care mi-a făcut poftă cartea lui Ovidiu Verdeș, Muzici și faze, sper că „magia” literaturii va funcționa și de această dată.

12

Domnul Ibrahim și florile din Coran – Eric-Emmanuel Schmitt

► „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄

Ed. Humanitas Fiction, 2013, 76 pag. | Traducere: Simona Brînzaru

Titlul original: „Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran”, 2001 | Țara: Franța

---

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” a fost scrisă inițial sub forma unei piese de teatru, inspirată de viața lui Bruno Abraham Kremer, un prieten al autorului, căruia îi este dedicată cartea. În această versiune, personajul Momo își povestește copilăria la Paris și relația cu bunicul Abraham. Ulterior, piesa a fost rescrisă sub forma unui scurt roman, al doilea din seria cu temă religioasă „Ciclul invizibilului”, care cuprinde șase cărți: prima este „Milarepa”, iar a treia „Oscar și tanti Roz”, la care sper să ajung și eu la un moment dat, că prea este lăudată de toată lumea. 

Eric-Emmanuel Schmitt, un scriitor cu dublă cetățenie (franceză și belgiană), a crescut într-o familie de atei, iar ulterior s-a convertit la creștinism. Religia este prezentă și în cartea asta, unde autorul atinge subiecte precum diversitatea religioasă, prejudecățile și toleranța. 

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” este o poveste simpatică care trece iute ca gândul, pentru că cele 96 de pagini sunt de fapt 76, cu un font mare și un spațiu generos lăsat în toate direcțiile. Este mai degrabă o povestire, care mergea pusă la pachet cu alte scrieri de Schmitt, la fel de scurte ca aceasta. Eu am împrumutat cartea și recunosc că nu aș fi cumpărat-o, deși este printre cele mai „ieftine” apariții de la Humanitas. Extrem de scurtă, însă foarte concentrată, povestea se citește ușor și cu plăcere, smulgând și câteva zâmbete pe parcurs. E taman bună pentru a descreți fruntea după o zi dificilă, fără a avea însă pretenții prea mari.

Trebuie să recunosc că nu m-am împăcat cu unele aspecte ale poveștii: nu mă dau în vânt după pastilele de înțelepciune azvârlite cu generozitate printre rânduri și nu-mi plac lucrurile mură-n gură și făcute la repezeală. Din câte am observat, Eric-Emmanuel Schmitt are idei bune, dar eu, una, aș prefera să le trateze în narațiuni mai ample și cu un ton mai subtil. Deocamdată, dintre cărțile lui mi-a plăcut cel mai mult „Pe când eram o operă de artă”, care are un subiect foarte interesant și este suficient de lungă pentru a satisface pofta de lectură. 

13

Inima cusută - Carole Martinez

Inima cusută este un fel de Veac de singurătate feminin, plin de senzualitate, sensibilitate și metafore, cu unele elemente pe care le preia din minunatul roman marquezian. Un adevărat tur de forță imaginativ, povestea îmbină realismul magic, fantasticul, misterul și lirismul într-un melanj care, de multe ori, atinge combinația perfectă. Dacă romanul nu ar fi eșuat în câteva rânduri (și aproape în lanț în cea de-a treia parte), Inima cusută ar fi devenit una dintre cărțile preferate citite în acest an. Dar cum au fost aspecte care nu mi-au plăcut, nu mai pot recomanda acest roman din toată inima, așa cum mi-am imaginat inițial că voi face. Senzațiile cu care am rămas la finalul lecturii mă trag în două direcții diferite: dacă ar fi să mă iau după ultima parte a cărții, atunci părerea mea nu ar fi una favorabilă; există însă începutul și mijlocul, care mi-au oferit unele dintre cele mai plăcute momente ca cititor din ultima perioadă.

9

Ai toată viaţa înainte - Romain Gary (Émile Ajar)

În primul rând, trebuie să îi mulțumesc domnului Laszlo Alexandru pentru că mi-a recomandat Ai toată viaţa înainte - roman pe care, altfel, nu știu când și dacă l-aș fi citit. Căutând mai multe informații, am observat cât de iubită și de lăudată este această carte (și pe bună dreptate, adaug eu acum) pe care Romain Gary a publicat-o sub pseudonim, câștigând cu ea al doilea premiu Goncourt, după cel primit pentru ”Rădăcinile cerului”. Abia după sinuciderea scriitorului, în 1980, s-a aflat că Romain Gary și Émile Ajar sunt una și aceeași persoană. Asta mă duce cu gândul la povestea olandezului Arnon Grunberg, care a câștigat de două ori premiul "Anton Wachter" pentru proză de debut - a doua oară cu ”Istoria calviției mele”, publicată sub pseudonimul de Marek van der Jagt (ba chiar cineva constata că Jagt e mai bun decât Grunberg). Probabil că olandezul a recurs la asta din amuzament, dar în cazul lui Romain Gary pare să fi fost o motivație mult mai adâncă.

14

Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt

► „Pe când eram o operă de artă”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 221 pag. | Traducere: Marieva Cătălina Ionescu

Titlul original: „Lorsque j'étais une œuvre d'art”, 2002 | Țara: Franța

---

Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt cu o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea de care autorul se bucură la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Însă curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă, per total, „Pe când eram o operă de artă” mi s-a părut o lectură foarte bună din categoria cărților ușoare.

Nu știu cum aș putea vorbi despre acest roman fără a intra în detalii și fără a-i divulga subiectul – și tocmai asta încerc să evit, pentru că merită să începeți povestea lui Adam, protagonistul cărții, fără a ști mare lucru despre ceea ce urmează să se întâmple. Dacă nu vă plac spoilerele, ar fi bine să evitați și textul din interiorul ultimei coperte; eu am avut norocul să nu-l observ, astfel că, în întregime neștiutoare, m-am avântat în lectura plină de surprize – căci „Pe când eram o operă de artă” este ca o cutie fermecată din care ies, parcă la nesfârșit, lucruri neașteptate.

3

Zazie în metrou - Raymond Queneau

Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.

13

Suflete cenușii - Philippe Claudel

Doamne, cât am mai urât cartea asta în unele momente! O prietenă îmi spunea că citesc cărți deprimante, dar acum pot să-i răspund că nu-i așa, ceea ce am citit până acum nu a fost cu adevărat trist până la Suflete cenușii, sau poate că am uitat, iar senzațiile lecturilor trecute s-au mai estompat cu trecerea vremii. Aș vrea să denigrez acest roman și să vă spun că nu are rost să îl citiți, dar nu pot, pentru că limbajul lui Philippe Claudel este nespus de frumos. M-a făcut de multe ori să mă opresc în mijlocul frazei și să savurez dansul cuvintelor și al ideilor, să-mi imaginez peisajul de iarnă ca interiorul unei patiserii, cu nori de zahăr și vălătuci de frișcă. Dar iată că albul nu este alb, ci este pătat de stropii roșietici ai sângelui; și nu este doar o moarte aici, ci sunt mai multe, morți benevole sau morți neașteptate, care fărâmițează sufletul într-o mare de gri.

7