Tristeți de lămâie – Julian Barnes

► „Tristeți de lămâie”, de Julian Barnes ◄

Ed. Nemira, 2015, 264 pag. | Traducere: Mihai Moroiu

Titlu original: „The Lemon Table”, 2004 | Țara: Anglia

---

De Barnes îmi propusesem să citesc „Privind în soare” – în schimb, drumul livresc, care se sustrage oricărei planificări, m-a condus la „Tristeți de lămâie”. Spre surprinderea mea, această colecție de proză scurtă are destule în comun cu „Sentimentul unui sfârșit” – roman a cărui recenzie am început-o cu următoarele cuvinte: Te apropii de sfârșitul vieții – nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. 

Asemenea lui Tony Webster, personajele din „Tristeți de lămâie” se află, în marea lor majoritate, la finalul vieții – oameni resemnați sau, dimpotrivă, revoltați împotriva finitudinii, încercând să își trăiască bătrânețea așa cum și-au trăit maturitatea: cu virilitatea intactă, cu inima deschisă spre iubire, fără a se supune decrepitudinii și neputinței, fără a accepta că există un sfârșit. Poate nu întâmplător, majoritatea protagoniștilor sunt bărbați, care se agață, cu o urmă de disperare, de potența și putința lor, contestând moartea și nevolnicia, obținând mici victorii prin care își confirmă că sunt încă în viață. 

Credeți, oare, că povestirile sunt deprimante? Că bătrânețea sau moartea sunt pentru Barnes prilejuri de tristețe, reculegere și seriozitate? În pastilele acre și amare din „Tristeți de lămâie”, umorul lui Barnes este de neprețuit, la fel ca intervențiile grosolane ale unui narator-observator contemporan, care nu se jenează de termeni vulgari și ireverențioși. Fără să vrei, te amuzi de încercările unei octogenare de a provoca neplăceri la un cămin de bătrâni, ca o modalitate sigură de a se menține în viață (Să vorbim franțuzește), de uluiala unui fost maior care descoperă o altă identitate a amantei sale (Igienă), de tacticile de intimidare a „inamicului” la care recurge un meloman, deranjat de cei care tulbură liniștea în timpul concertelor (Vigilență), ori de dieta frustă a unui bărbat odinioară gurmand, care, într-o competiție neoficială cu alți patruzeci și nouă de bătrânei, vrea să rămână în viață cu orice preț (Coajă de copac). 

Să fie oare cineva scutit de groaza de moarte? se întreabă un fiu care încearcă să descifreze eschivele și glumele tatălui său octogenar. Spre deosebire de bărbați, femeile dau dovadă de mai mult curaj și rațiune, abordând sfârșitul într-o manieră practică; tot ele sunt cele care renunță, fără regrete, la viața sexuală, atunci când Mama Natură încetează să mai ungă piesele. Femeile par să pășească pe un teren mai ferm decât bărbații lor – ele își asumă vârsta, își planifică ultimii ani, renunță la activitățile a căror vreme s-a încheiat. În Apetit, o soție îi citește bărbatului ei, care suferă de o boală ciudată și incurabilă, rețete din cartea de bucate preferată, înfruntând cu stoicism comportamentul vulgar al soțului, cuprins, spre sfârșitul vieții, de un alt fel de apetit. 

Văzută din perspectiva tinereții, senectutea apare drept o garanție a seninătății, un timp îndepărtat în care inima se închide odată cu organele genitale, iar oamenii așteaptă calmi și împăcați sfârșitul, cu o pătură pe genunchi. Copiii, dacă există sau sunt menționați, privesc de pe margine desfășurarea de acțiuni nesăbuite și schimbări neașteptate. Unii nu își mai recunosc părinții, alții își dau seama că nu i-au cunoscut niciodată. În Colivia de fructe, un fiu adult, care a avut o relație normală cu părinții (incluzând inevitabila și dezgustătoarea descoperire de la treisprezece ani că ei încă mai au o viață sexuală), se confruntă cu posibilitatea ca mama să fie o criminală, iar tatăl să mai facă sex la cei 81 de ani ai săi.

De ce să pornim de la prezumția că inima se închide odată cu organele genitale? Deoarece vrem – avem nevoie – să vedem bătrânețea ca pe o vreme a seninătății? Consider că este una dintre marile conspirații ale tinereții. Nu numai ale tinereții, ci și ale maturității, ale fiecărui an, până în clipa când recunoaștem că am îmbătrânit. De fapt, este o conspirație vastă, deoarece și bătrânii complotează pentru a susține iluzia noastră. Stau nemișcați, cu o pătură pe genunchi, dând din cap docil că vremea distracțiilor s-a dus. [...] Focurile s-au stins – sau cel puțin s-a aruncat o lopată de tăciuni pentru lunga noapte ce va veni. (pag. 26)

Pe lângă bătrânețe și moarte, alte două teme prezente în aceste povestiri sunt căsnicia și dragostea - văzute, cu precădere, din perspectiva masculină. Fie că își părăsesc nevasta pentru o iubire târzie, refuzând să discute rațional (Dacă îmi mai iau un răgaz de gândire, sunt un om mort), fie că amanta reprezintă doar o mică vacanță de la cicăleala și regimul auster al căsniciei, bărbații lui Barnes, trecuți de floarea vârstei, par preocupați să verifice dacă mașinăria lor mai e în stare de funcționare. Unii contestă parcă ceea ce un personaj feminin exprimă la un moment dat: Nu suntem decât niște cai, fiecare în boxa lui. Boxele nu sunt numerotate, dar chiar și așa ne știm bine locul. Nu există o altă viață. Într-o etapă a existenței în care multe dintre lucrurile care i-au definit sunt de domeniul trecutului, bărbații lui Barnes încearcă să își păstreze identitatea fizică și sufletească, sub semnul unei dileme: Ești atât de tânăr pe cât te simți, ori atât de bătrân pe cât arăți? 

În povestirile din „Tristeți de lămâie”, Julian Barnes nu se limitează la teritoriul Angliei sau la perioada contemporană, ci ne poartă prin spațiu și timp, cochetând uneori cu episoade din viața unor personalități ale literaturii și muzicii. În Liniștea, cunoaștem gândurile unui Jean Sibelius ajuns la bătrânețe, care meditează asupra căsniciei și a firii sale dificile, asupra contemporanilor săi și a încercărilor de a scrie a opta simfonie (niciodată finalizată, după cum am aflat ulterior). 

În A doua reprezentație, Barnes vorbește despre scurta și unica călătorie pe care Ivan Turghenev o face în compania ultimei sale iubiri – o actriță care a strălucit într-un rol secundar, neglijat de autor, din piesa O lună la țară (căutând mai multe informații, nu am putut proba acest episod; aparent, iubirea de o viață a scriitorului rus a fost cântăreața de operă Pauline Viardot). Povestea imaginară a lui Turghenev îi prilejuiește naratorului contemporan o seamă de reflecții despre dragostea întemeiată pe renunțări, despre voluptatea emoțiilor unui îndrăgostit care nu are nevoie de apropierea fizică, despre lumea modernă care cunoaște totul despre sex, dar prea puțin despre dragoste.

Dacă noi știm mai mult despre consum, ei știau mai mult despre dorință. Dacă noi știm mai mult despre cifre, ei știau mai mult despre disperare. Dacă noi știm mai mult despre lăudăroșenie, ei știau mai mult despre amintire. Ei aveau sărutatul picioarelor, noi avem suptul degetelor de la picioare. Încă preferați modul cum privim noi ecuația? S-ar prea putea să aveți dreptate. Atunci, să încercăm o formulare mai simplă: dacă noi știm mai multe despre sex, ei știau mai multe despre dragoste. [...] Dar așa cum noi ne batem joc de aceste nevinovate acrobații ale vremurilor trecute, trebuie să ne pregătim pentru rânjetele unui secol viitor. (pag. 119-120)

Mi-a plăcut mult traducerea, curgătoare și alertă, cum nu mă îndoiesc că este și originalul. Deși cea mai mare parte a povestirilor din „Tristeți de lămâie” sunt excelente, nu toate mi-au menținut interesul – cum ar fi O scurtă istorie a tunsului sau Lucruri pe care le știi. Preferata mea a fost Să vorbim franțuzește, care cuprinde scrisorile unei octogenare către Julian Barnes; rezidentă la Căminul de Bătrâni, unde duce lipsă de lecturi ușoare pentru seară, distinsa doamnă își face abonament la biblioteca publică, unde dă peste cărțile lui Barnes. Așa începe o corespondență savuroasă din care lipsesc, însă, răspunsurile scriitorului. 

Acum, dragă Barnes, vai! Singura ta carte pe care mi-ai zis să nu o citesc era și singura existentă în bibliotecă. Până când m-a cunoscut a fost împrumutată de unsprezece ori din ianuarie încoace, vei fi entuziasmat să afli, iar unul dintre cititori a subliniat apăsat cuvântul „fut”, ori de câte ori apare. A binevoit totuși să parcurgă textul până la cel din urmă „fut”, la pagina 178. Eu încă nu am ajuns până acolo. Am încercat să le povestesc câte ceva la cină celorlalți surzi, dar fără succes. „Din câte presupun”, le-am zis, „cartea aceasta este despre Plăcerile Patului.” „Cum? Cum? Ce-ai zis? Ce-ai zis?” „Plăceri! Știți voi! Pernă confortabilă, saltea moale, toropeala somnului.” Prin urmare nimeni nu a considerat asta demn de o povestire. Ei bine, eu voi continua lectura și voi avea multe de învățat, nu mă îndoiesc. (pag. 184)