În zahăr de pepene – Richard Brautigan

În zahăr de pepene, de Richard Brautigan

Original: In Watermelon Sugar, 1968, 166 pag. | Țara: SUA

În română: Ed. Polirom, 2004, 250 pag, trad. Liviu Bleoca

In Watermelon Sugar (În zahăr de pepene), micul roman scris de Richard Brautigan în 1964, a intrat direct pe lista celor mai fascinante zece cărți citite vreodată. (Poate că o să detaliez cândva lista asta, care cuprinde, printre altele, Zona Sinistra, Sub ghețar, Pedro Páramo și Cronica păsării-arc.) N-a fost însă dragoste la prima vedere. Începutul m-a aruncat în confuzie, căci naratorul ne introduce direct într-o lume stranie și neobișnuită, unde soarele luminează diferit în fiecare zi, iar cât cuprinzi cu ochii vezi câmpuri de pepeni, râuri cu păstrăvi, statui și poduri: „unele poduri sunt din lemn, un fel de argint vechi și pătat asemenea ploii, altele sunt făcute din piatră adusă de la mari distanțe și așezată în ordinea distanțelor, iar altele sunt făcute din zahăr de pepene”. Substanța dulce este materie primă pentru o mulțime de lucruri din lumea naratorului lipsit de nume, inclusiv cartea pe care o scrie în apropierea locului numit iDEATH.

M-am temut că povestea va fi o lungă halucinație indusă de stupefiante – în fond, zahărul de pepene poate fi o metaforă deloc subtilă pentru LSD –, o narațiune fără cap și fără coadă, și mai ales fără o logică internă care să susțină această lume utopică. Dar m-am temut degeaba. După al treilea capitol, My Name, cartea se deschide spre un univers uluitor, care m-a vrăjit total, având în miezul său o comunitate pașnică care trăiește în jurul centrului numit iDEATH, cu o sală de dans în păstrăvărie și albia unui râu în sufragerie; o parte din oameni (dacă sunt oameni) lucrează la Fabrica de Pepeni, iar tigrii, care altădată trăiau în vecinătate, vorbesc aceeași limbă și cântă; în depărtare se văd mormanele uriașe din Forgotten Works, un cimitir al obiectelor aparținând unei civilizații probabil dispărute, iar râurile conțin morminte unde trupurile sunt veșnic la vedere, luminând în noapte. Brautigan are o imaginație incredibilă, construind o poveste care este în același timp simplă și complexă, calmă și vulcanică, delicată și plină de cruzime. Te aștepți ca evenimentele să meargă într-o direcție și ele ajung în locuri imprevizibile, iar la final rămân o mulțime de lucruri neclarificate, care adâncesc misterul poveștii.

În zahăr de pepene e ca un cabinet de curiozități în care fiecare pagină-obiect aduce elemente noi și surprinzătoare, imagini puternice și cadre asemănătoare unor tablouri fantastice, învăluind totul într-o atmosferă magică, misterioasă, care în unele momente capătă accente grotești și chiar horror. Nu m-am așteptat să asist la niște scene feroce în miezul unei povești atât de diafane, care la început curge calm și armonios. Însă până și cruzimea are la Brautigan o notă de ridicol, de comic excesiv – de pildă, scena cu inBOIL și tovarășii săi în păstrăvărie, incredibil de barbară și de caraghioasă. Alteori, umorul este subtil, discret. Nu m-a deranjat narațiunea uneori repetitivă, căci repetițiile, reluările imprimă un aer tern discuțiilor și evenimentelor de zi cu zi, creând senzația de calm, de viață trăită fără grabă, dar și de orizont îngust, lipsit de mari pasiuni și drame.

0

Doamna Frisby și șobolanii de la institut – Robert O'Brien

„Mrs. Frisby and the Rats of NIMH”, 240 pag., prima ediție: 1971

Doamna Frisby, șoricel de câmp, este văduvă și locuiește împreună cu cei patru copii într-un container de ciment, pe jumătate îngropat în grădina unui fermier. Iarna se apropie de final și în curând vor începe lucrările agricole, iar familia de șoricei va trebui să se mute în locuința de vară, la marginea unui pârâu. Există însă o problemă: fiul cel mic se îmbolnăvește de pneumonie și o mutare i-ar fi fatală. Doamna Frisby, o mamă devotată, energică și curajoasă, încearcă să găsească o soluție. După o serie de incidente și aventuri, care implică o cioară cam naivă, o bufniță înțeleaptă și un șoarece alb care prepară remedii naturiste, doamna Frisby află că ajutorul ar putea veni de unde se așteaptă mai puțin: de la șobolanii din vecinătate, care s-au comportat întotdeauna cam ciudat, iar în ultima vreme par să lucreze la niște planuri învăluite în mister.

Am mai citit în ultimele luni cărți pentru copii (într-o zi, chiar două, pentru că am fost babysitter și am profitat de biblioteca băiețelului cu care am stat), însă niciuna nu m-a captivat cu adevărat, nu așa cum au făcut-o Tabăra sau Jocul lui Westing. Asta până am deschis cartea lui Robert O'Brien, care mi-a plăcut de la prima pagină. Ori celelalte erau pentru copii prea mici, ori nu erau prea grozave (excepție: „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” a lui Matei Vișniec, care e minunată), cert e că începusem să mă îndoiesc de plăcerea mea de a citi literatură pentru copii. Să fi dispărut, oare, peste noapte? Ei, se pare că n-a dispărut, e tot acolo, doar că trebuie să dau peste cărțile potrivite.

0

Succeed – Heidi Grant Halvorson

„Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson
Hudson Street Press, 2010, 288 pag.

Dacă tot m-a ajutat cartea asta să-mi recuperez o parte din cheful de a scrie pe blog, e firesc ca, după trei luni de abs(tin)ență, să vorbesc mai întâi despre ea. Sper să iasă o recenzie scurtă și la obiect, cum este și „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson.

Serios, am fost uimită de concizia autoarei, cercetător în domeniul psihologiei sociale și profesoară la Universitatea Columbia. Îmi imaginez că nu-i deloc ușor să sintetizezi sute de studii și o tonă de informații, pentru a obține în final o lucrare curată, redusă la esență, bine structurată și scrisă pe înțelesul tuturor. Chiar dacă este multă teorie și informația e pe alocuri cam abstractă, vă asigur că volumul nu duce lipsă de puncte culminante și întorsături de situație, mai ales în momentele când te lovește brusc câte o revelație despre modul (greșit) în care ai făcut lucrurile până atunci.

Sunt multe observații de bun simț în cartea asta, lucruri care, pentru cineva obișnuit cu introspecția, s-ar putea să fie deja cunoscute – măcar la nivel intuitiv, dacă nu în termeni științifici. Sunt, însă, destule informații noi și unghiuri surprinzătoare de abordare a unor probleme vechi, care m-au făcut să înțeleg o seamă de aspecte legate de mentalitatea mea și de ceea ce aș putea schimba prin punctele esențiale. 

Am înțeles de ce am abandonat foarte ușor proiecte care m-au entuziasmat enorm la început; de ce am luat decizii pe care ulterior le-am regretat; de ce spun „Da” și mă trezesc că voiam să spun „Nu”; de ce nu reușesc să mă ocup de mai multe proiecte în paralel; de ce uneori mă demoralizez foarte repede. Unele răspunsuri sunt simple și poate că le-aș fi găsit mai devreme, dacă aș fi reflectat mai profund asupra acelor situații; alte răspunsuri țin de noțiuni de psihologie pe care sunt bucuroasă că le-am aflat măcar acum. 

6