Sentimentul unui sfârşit - Julian Barnes

vineri, 7 noiembrie 2014


Te apropii de sfârșitul vieții - nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cât să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit? (pag. 175)

Sentimentul unui sfârşit este un roman de o simplitate înșelătoare, căci în firul său narativ se ascund o mulțime de reflecții asupra timpului, memoriei sau istoriei, care încetinesc fluiditatea cu care scrie Julian Barnes. O poveste meandrată de numeroasele divagații ale protagonistului care ne vorbește într-un mod foarte personal, romanul lui Barnes este o lectură care dă de gândit: despre micimea vieții pe care arta și literatura o exagerează; despre maleabilitatea timpului, probată prin cea mai mică durere sau bucurie care-l accelerează sau îl oprește; despre viața unui om ca poveste incompletă ce ia locul adevăratei istorii uitate sau alterate; despre timpul care se comportă mai degrabă ca un solvent decât ca un fixativ; despre ceea ce poate fi schimbat și înțeles mai târziu, când toate cele ce trebuiau să se întâmple s-au întâmplat deja.

Cred cu convingere că suferim cu toții traume, într-un fel sau altul. Și cum ar putea fi altfel, în afară de cazul când am trăi într-o lume de părinți, frați, vecini și companioni perfecți? Iar pe urmă vine întrebarea de care depind extrem de multe, legată de felul în care reacționăm la traume: dacă le recunoaștem sau le reprimăm și în ce fel ne afectează asta în relațiile cu ceilalți. (pag. 56)

Din lașitate sau din lipsă de ambiție, Tony Webster și-a parcurs existența pe firul de mijloc, evitând extremele. El a lăsat viața să i se întâmple, fără a prelua comanda, fără a lua decizii morale pe care să le urmeze - dar a primit totul la o calitate mediocră: și viața, și moralitatea, și adevărul. La o vârstă înaintată, trecutul revine însă prin intermediul unei moșteniri și al unui jurnal de a cărui existență nu știa, deși îi aparținuse unui prieten apropiat din tinerețe. Pentru a desluși misterul și a înțelege ce anume s-a întâmplat, de fapt, în trecut, protagonistul călătorește pe panta introspecției și a amintirilor, reconstituindu-și viața și propria persoană din ceea ce găsește pe cărările subiective ale memoriei. 

Însă lucrurile de care ne amintim nu sunt întotdeauna aceleași cu cele la care am asistat - spune Julian Barnes prin vocea lui Tony Webster. Ne putem aminti lucruri pe care doar ni le-am imaginat, fără a fi martorul lor - precum o cadă în care apa s-a răcit de mult, în spatele unei uși încuiate. Iar cu cât martorii unei vieți se împuținează, cu atât adevărul devine mai greu de probat, ca și certitudinea legată de cine suntem sau cine am fost. 

Cât de des ne spunem povestea vieții? Cât de des o adaptăm, o înfrumusețăm, o scurtăm cu viclenie? Și cu cât viața e mai lungă, cu atât sunt mai puțini cei care pot să ne conteste relatarea, să ne-aducă aminte că viața noastră nu e viața noastră, ci doar povestea pe care am spus-o despre viața noastră. Le-am spus-o altora, dar - mai cu seamă - nouă înșine. (pag. 113)

Tony se întoarce în timpul școlii, în Londra anilor '60, când - alături de cei trei prieteni ai săi - visa la marea evadare în lumea largă, fără a realiza că, de fapt, urmau să treacă dintr-un țarc mai mic într-unul mult mai mare, ale cărui granițe nu le percepeau pe moment. Dorința de a-și începe viața (care începuse deja, fără ca ei să conștientizeze asta) era știrbită doar de teama că existența lor nu va avea nicio asemănare cu cea a personajelor din romane, că vor ajunge și ei, ca părinții lor, o parte din decorul pe care se derulează adevărata poveste, cea în care se întâmplă lucrurile mărețe și importante.

Singurul cu picioarele pe pământ este Adrian Finn, filozoful grupului, un băiat inteligent care înțelege viața mult mai bine ca prietenii săi; el îi îndeamnă să gândească pe cont propriu și să se ghideze după principii. În grupul lor, doar viața lui Adrian are ceva demn de un roman - mama și-a părăsit familia, iar cei trei prieteni îl invidiază pentru asta. Viața îi desparte până la urmă și, peste ani, Tony află că unul dintre ei s-a sinucis - însă el va înțelege motivele și sensul acestei sinucideri mult mai târziu, odată cu dobândirea unei noi viziuni asupra propriului său trecut.

Am impresia că asta ar putea fi una din diferențele dintre tinerețe și vârsta înaintată: când suntem tineri, inventăm diverse forme de viitor pentru noi înșine; când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alții. (pag. 97) 

Ce înseamnă istoria? Minciunile celor victorioși, deziluziile celor învinși sau amintirile supraviețuitorilor? Sau poate că istoria este acea certitudine apărută în momentul când imperfecțiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării, cum spune Adrian Finn citându-l pe Lagrange?
Ce este viața noastră? Doar povestea pe care am repetat-o de-a lungul anilor pentru noi și pentru ceilalți? În viață sunt scăderi și adăugări - dar câtă multiplicare există, de fapt, într-o viață?
Se dezvoltă caracterul omului în timp sau acest lucru se întâmplă doar în romane? Sunt noile atitudini, obiceiuri, deprinderi doar simple accesorii grefate de vârstă?

Mi-a plăcut faptul că Julian Barnes se joacă în acest roman cu conceptul de timp și cel de memorie. Istoria personală este văzută în contextul istoriei contemporane, la fel de neașezată și incertă, cu toate că trăim în miezul ei. Trecutul personal este privit și rememorat subiectiv, selectiv și părtinitor, cu multe amănunte uitate sau percepute diferit de adevărul lor „istoric”. Ani de zile trăim cu memoria alcătuită din aceleași bucle, cu fapte și emoții care se repetă fără variații. Evenimentele pe care ni le amintim reconfirmă emoțiile vechi, însă apariția unor emoții noi (sau schimbarea celor vechi) face ca amintirile uitate să iasă uneori la suprafață.

Istoria care ni se petrece sub ochi ar trebui să fie cea mai limpede și, cu toate acestea, este cea mai volatilă. Trăim în timp, timpul ne condiționează și ne definește și tot el e chemat să măsoare istoria, nu? Dar, dacă nu putem să înțelegem timpul, dacă nu putem pătrunde misterele ritmului și evoluției sale, ce șansă avem în fața istoriei - chiar și în fața micii noastre părți din istorie, o parte personală și lipsită de documente? (pag. 74)

Ceea ce mi s-a părut cam ciudat la acest roman este faptul că, pentru o minte necoaptă, poate încuraja sinuciderea. Aceasta apare aici într-o lumină eroică, văzută ca un act curajos de preluare a vieții în propriile mâini, ca o decizie obiectivă de a refuza acest dar necerut. Desigur, sunt părerile unui adolescent, care caută cu tot dinadinsu materialul de roman în viața reală. Iar spre final se dovedește că sinuciderea este mai degrabă o lașitate - însă o minte necoaptă ar putea înțelege exact pe dos. 

***

Sentimentul unui sfârşit este primul roman de Julian Barnes pe care l-am citit, așa că nu știam la ce să mă aștept. Felul lui de a scrie m-a captivat imediat, iar numeroasele introspecții m-au dus cu gândul la Javier Marias. Povestea este presărată cu nume de autori, compozitori și feluri de mâncare, ceea ce m-a făcut să îl privesc pe Julian Barnes ca pe un corespondent european al lui Murakami (în plus, povestea seamănă în unele privințe cu cea din Tsukuru Tazaki). 

Tony Webster spune că Ceaikovski îi fascinează pe tineri, dar că își pierde din forță cu trecerea anilor (adaugând că ceva este în neregulă cu tinerii care nu pot fi fascinați de un geniu). Protagonistul ascultă foarte des și coloana sonoră de la filmul Un homme et une femme:



Julian Barnes vorbește și despre Londra anilor '60, care pare acum antică și depășită, căci pe atunci viața era mult mai simplă și mai lentă, fără telefoane mobile, internet sau tirania modei; însă nu toată lumea a perceput anii șaizeci la fel, căci destui oameni i-au trăit abia un deceniu mai târziu. Deși se putea vorbi de o emancipare sexuală, era o chestiune de noroc să nimerești fetele dispuse să facă sex înainte de căsătorie - și se pare că Tony Webster le-a întâlnit doar pe cele care îl refuzau.

Cu cât îți plăcea mai mult o fată - și cu cât vă potriveați mai bine -, cu atât mai mici erau șansele de a face sex, se părea. Asta, bineînțeles, dacă nu cumva ceva din mine era atras de femeile care spuneau „nu”. „Nu se cade” avea o irefutabilitate și-o forță de convingere mult mai mare decât orice apel la doctrina religioasă sau la sfaturile unei mame. Poate c-o să vă-ntrebați: Dar nu erau anii șaizeci? Ba da, însă numai pentru unii și doar în anumite părți ale țării. (pag. 32)


PS: Chiar dacă nu prea am timp zilele acestea, trebuie, dar trebuie să aflu mai multe amănunte despre acești ani șaizeci în Marea Britanie, pentru că îmi place să învăț mai mult din cărțile citite. Revin, sper, cu detalii. 


Editura: Nemira, 2013
Traducere: Radu Paraschivescu
Număr de pagini: 175


22 de comentarii

  1. Pare sa fie o carte de citit la batranete. Pentru mine, vorbesc. Nu ma consider inca destul de batran ca sa o citesc. Am pus-o deja pe lista "de citit la batranete, cu pled de molton, dureri de oase, foc in semineu si motan zgribulit". Multumiri de recenzie :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, da, se poate citi și la o vârstă înaintată, în condițiile descrise de tine, dar nu cred că mai folosește la nimic atunci - decât, poate, la stârnirea regretelor sau la recunoașterea unor elemente în comun cu propria experiență. Mai degrabă ar trebui citită înainte de a ajunge acolo, de a beneficia cumva de experiența de viață a protagonistului/scriitorului, de a învăța ceva într-un moment în care mai poate fi de folos. Oricum, nu sunt sigură că ți-ar plăcea romanul ăsta, dar îți mulțumesc de comentariu, KJ. :)

      Ștergere
    2. :) La lista de carti `de citit la batranete` nu m-am gandit. Mi se pare amuzanta ideea, dar asta nu inseamna ca nu voi avea in vedere acest lucru. (cu un pled de molton, dureri de oase etc :D) Recenzia, ca de obicei, interesanta...

      Ștergere
    3. Nici eu nu mi-am alcătuit deocamdată lista pentru bătrânețe, vreau să citesc totul acum! :)) De fapt, cred că s-a format singură deja, din toate titlurile mai serioase de care nu-mi vine să mă apuc deocamdată (Proust, Pynchon, Robert Musil sau Joyce). :)
      Am uitat să spun că habar n-am cum arată pledul de molton, de fapt nu știam ce înseamnă molton (m-a lămurit dex-ul între timp), dar acum îmi doresc așa ceva pentru când o fi frigul mai mare! :)

      Ștergere
    4. Nuuuuu! Spuneti, fete frumoase si tinere, va rugam, NU Pledului de Molton, cel putin pana la varsta de 65 de ani. Pled de Molton=Botosei=Reumatism=Proteza dentara=Aparat auditiv, etc, adicatelea Moartea Pasiunii (si respectiv Bucuria Batranetilor). Cat despre Lista de Citit la Batranete, ma gandeam sa pun acolo lecturi care sa ajute la rememorare (ce scrii tu Ema ca zice baiatul asta Barnes imi suna cumva cunoscut, poate vorbim candva despre asta), ca de experiente am avut grija sa am destule cand am fost tanar - si va recomand sa faceti la fel. Mai degraba as zice sa citesti Proust la tinerete decat la batranete - dar asta este ideea mea despre scrierile lui, ceva ce merita experimentat fara doar si poate si inainte de a fi prea batran.

      Ștergere
    5. Haha, m-ai făcut să râd, KJ! :))
      Cu siguranță îl voi citi pe Proust (și pe toți cei de mai sus) înainte de a avea nevoie de pledul de molton. Era doar o glumă, cu partea ei de adevăr - ce mă sperie, de fapt, este întinderea acestor scrieri, dar voi prinde eu curaj odată și odată. Și nu vreau să le bifez doar pentru a mă lăuda cu ele. De exemplu, nici nu am încercat să scriu despre ”Muntele vrăjit”, pentru că am simțit că mă depășește - dar abia mă apucasem de blog când l-am citit. Acum aș avea mai mult curaj și încredere că pot spune ceva despre roman fără să bat câmpii. :)

      Ștergere
  2. Excelenta recenzie, Ema. The Sense of an Ending e de multi pe lista mea to-read. Pîna alum am citit de Barnes Anglia, Anglia - super-ironica si amuzanta si The Lemon Table, o culegere de povestiri care mi-a placut foarte mult. Abia astept sa citesc si eu romanul!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Stela! Eu l-am cam ocolit pe Barnes până acum, dar între timp am devenit curioasă și am început, e drept, cu cel mai apreciat roman al lui. Mi-era teamă să nu fie un scriitor plicticos (de Anglia, Anglia ziceam mai demult că n-o voi citi în veci), dar s-a dovedit a nu fi așa și m-am bucurat. :) Cum celelalte cărți au avut succes, probabil că îți va plăcea și acest roman. Voi mai încerca și eu alte titluri, poate chiar Anglia, Anglia. :)

      Ștergere
  3. Da. subscriu, "recenzia, ca de obicei, interesanta" Si (aproape) ca de obicei, mi-a starnit cheful de a citi cartea. Am s-o pun pe lista pt Gaudeamus, ca mai e putin, desi n-am dureri de oase :-)
    Tema sinuciderii e una dintre cele mai incitante (pentru mine). Si da, poate fi un act de forta interioara, de luare a vietii in propriile maini. Dar poate fi si un act de lasitate. Sau unul de inconstienta. Multumesc pt povestirile portugheze. (GB)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, vă mulțumesc! Sper să nici nu apară durerile de oase, dar un pled de molton ar fi grozav! Și să nu uităm de motanul zgribulit! :)
      Nu știu dacă lectura acestui roman v-ar aduce ceva nou cu privire la tema sinuciderii, dar este interesant cum se schimbă percepția protagonistului în funcție de motivele presupuse și, ulterior, motivele reale care au dus la acest act.

      Povestirile chiar îmi plac, deși nu am avansat mult cu lectura (încă nu am aflat ce s-a întâmplat cu cei doi îndrăgostiți din „Fructul oprit”). În schimb, am descoperit pe google îmbrăcămintea tipică a pescarilor din Nazare și m-am amuzat, dar și straturile colorate de sub fustele femeilor de acolo, care mi s-au părut extraordinar de frumoase (fustele, adică). Și hainele negre cu pălăriuță care sunt amintite în prima povestire mi s-au părut foarte interesante. Dar a trebuit să caut după termeni în portugheză, căci altfel nu găseam mai nimic. Așa am învățat și eu câteva cuvinte: mulher, pescador, viuva. :)

      Ștergere
    2. Cele 7 fuste (sunt chiar 7!) ale femeilor din Nazaré (si din alte parti) aveau rolul de a le proteja de umezeala. In afara de pescarie, multe erau spalatorese si spalau rufele in rau.
      Multe grupuri folclorice portugheze reflecta aceasta "meserie" (lavadeiras). Pelerinele negre de postav le protejau de vantul puternic venit dinspre ocean. Costumele populare, ca si limbajul (in special proverbele si expresiile idiomatice) sunt o oglinda a vietii poporului respectiv si e fascinant sa descifrezi mesajul lor.

      Ștergere
    3. Vă mulțumesc pentru informațiile suplimentare! Foarte interesant. Nu m-am lămurit însă dacă pelerina neagră este o ținută de doliu sau face parte din viața de zi cu zi.
      Apropo, am terminat povestirile și mi-au plăcut (unele foarte mult), cu excepția celei a lui Branco care a mers în prea multe direcții, inclusiv în ce privește numele total necunoscute introduse în text.

      Ștergere
  4. Haha, ce m-am mai distrat citind de durerile de oase viitoare ale tuturor. Sper sa nu le capatati vreodata! Va doresc sanatate si sa ne citim pe aici, pe la casa virtuala a Emei!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce să facem, dacă tu ai dat tonul! Oricum, ai reușit să înveselești atmosfera și îți mulțumesc pentru asta, KJ! :)

      Ștergere
  5. Imi place ca de la o vreme ai renuntat la orice fel de spoilere, sau cel putin asa mi se pare. Ai un mod interesant de a aborda o carte rezumandu-te la sentimente si opinii, reusind astfel sa deschizi apetitul pentru citit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu ți se pare, Coffee! Am ținut cont de remarca pe care ai făcut-o cu ceva vreme în urmă. De atunci încerc să ocolesc spoilerele, iar dacă vreau să spun ceva mai mult, semnalez „pericolul”. :)
      Felul în care scriu depinde foarte mult și de carte - aici sunt multe idei pe care am vrut să le cuprind în textul meu, așa că subiectul romanului a căzut pe planul doi.

      Ștergere
  6. Bine structurata recenzia, Emi. Inca o data ai intrat foarte bine in mintea personajului/autorului (ca o paranteza, nici acum nu stiu sigur daca, atunci cand mi-a placut o carte, am rezonat cu personajele, pt ca ma identificam cu ele sau am rezonat cu autorul pt ca a creat astfel de personaje...). Vazuta prin mintea ta, parca imi place mai mult cartea :) Astept sa citesti si "Pana cand m-a cunoscut", sa vad cum o sa-ti placa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hei, mulțumesc că ai citit ce am scris! Mă bucur tare mult că ți-a plăcut și că romanul a mai crescut un pic în ochii tăi. :) Am înțeles ulterior că nu toți cititorii îl gustă pe Barnes, așa că nu ești deloc în minoritate. Cu cărțile astea e o chestiune de rezonanță, se pare. :) Poate că al doilea roman nu-mi va plăcea nici mie prea mult, dar vom vedea. Următorul pe listă este ”Privind în soare”, pe care mi l-a recomandat cineva, dar apoi trec și la "Până când m-a cunoscut", ca să schimbăm impresii. :)

      Ștergere
  7. n-am citit nimic de Julian Barnes, habar n-am de ce il tot ocolesc....poate voi prinde curaj, voi citi si atunci voi comenta avizat :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa am pățit eu cu Ian McEwan, la care am ajuns destul de târziu. :) În ce mă privește, am observat că, dacă un scriitor are multe cărți traduse, tot ezit să aleg una dintre ele și uite-așa amân de la an la an întâlnirea cu respectivul autor. Ori nu găsesc o carte care să-mi trezească foarte mult interesul, ori mi-e teamă să nu pășesc cu stângul... Poate că te confrunți și tu cu aceeași dilemă. :))

      Ștergere
  8. Tocmai am terminat de citit cartea. Mi-a placut mult. E una din lecturile ce merita reluate, pentru ca au putere a de a darui. Foarte frumoasa si complexa recenzia, Ema. Iti multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc și eu, Krysia! Mă bucur că ți-a plăcut cartea, dar și recenzia. :)
      Comentariul tău îmi reamintește că n-am mai revenit la Julian Barnes din 2015, când am citit „Tristeți de lămâie”. Hmm, ar fi cazul să mai citesc ceva de Barnes.

      Ștergere

Un produs Blogger.