The Road (Drumul) - Cormac McCarthy

miercuri, 10 decembrie 2014


How does the never to be differ from what never was?

Nu cred că puteam alege o vreme mai potrivită pentru lectura acestui roman sumbru: nu am mai văzut soarele de mai bine de o lună, frigul îmi pătrunde în oase, ploaia se transformă în ninsoare și din nou în ploaie, dezechilibrând, cu fiecare zi lipsită de lumină, balanța stării mele mentale. Dar nu mă mai plâng, promit - nu după ce am petrecut două zile însoțindu-i pe cei doi protagoniști în lungul și chinuitorul lor drum spre sudul unei Americi prefăcute în scrum. 

Nu este nimic fantastic în romanul lui McCarthy, adică nimic din ce nu s-ar putea întâmpla omenirii la un moment dat. Un cataclism incert transformă lumea într-o vastă ruină fumegândă, sub flama unui uriaș foc apocaliptic care obliterează viața în toate formele sale. Creația unui Dumnezeu în care puținii supraviețuitori au încetat să mai creadă este redusă la praf și pulbere, soarele și luna sunt acoperite de o cortină densă de cenușă, iar frigul a cuprins în ghearele lui de oțel pământul, care geme și trosnește din rărunchii bătrâni, dezgolit de acoperământu-i verde și viu. Noaptea, când domnește o tăcere mormântală, lumea carbonizată pare că-și încetează existența în întunericul impenetrabil.

În acest decor cenușiu, pustiit și inospitalier, două ființe se mișcă într-un marș forțat și aparent inutil, împingând un cărucior de supermarket în care au înghesuit puținele lor posesiuni: pături, o învelitoare de plastic, câteva conserve găsite în casele abandonate. Cei doi, un tată și fiul lui, sunt printre ultimii supraviețuitori ai unei lumi care și-a pierdut orice sens, o lume cu un viitor incert și cu un trecut ce pare fabulat. Menirea tatălui este de a avea grijă de fiul său, prea mic pentru a-și aminti acea lume dispărută - iar pentru a-l proteja pe copil, bărbatul își împinge la extrem limitele trupului și ale sufletului. 

Fără listă de lucruri ce trebuie făcute. Ziua, providenţială în sine. Ora. Nu există pe urmă. Acum este pe urmă. Tot ce înseamnă graţie şi frumuseţe şi e apropiat inimii omului are aceeaşi obârşie: suferinţa. Naşterea lor din durere şi cenuşă. Iată, îi şopti el copilului adormit. Eu te am pe tine.

Un road-trip solitar pe drumul aparent pustiu, unde pericolul pândește la orice cotitură. O existență la limita subzistenței, un firicel de viață împletit cu unul de speranță, de care cei doi se prind cu ultimele puteri, reușind, în mod miraculos, să mai trăiască o zi și încă una. O viață alcătuită din cadre de douăzeci și patru de ore, cu un ritm monoton și repetitiv dat de aceleași gesturi și acțiuni: călătorie - căutarea hranei - găsirea unui adăpost - somn, ritm întrerup uneori de întâlniri grotești cu cei morți sau cu cei vii. O procesiune de oameni carbonizați, case și mașini distruse, ființe pe jumătate moarte, oameni care ucid alți oameni pentru a avea ce mânca. Nu mai există încredere, milă, compasiune, iar conceptul de umanitate a devenit inutil, dezbrăcat complet de sens și apartenență.

Visa că se plimba printr-o pădure în floare, în care păsările zburau înaintea lor, a lui şi-a copilului, iar cerul era dureros de albastru, dar învăţase cum să se trezească din asemenea lumi ispititoare. Zăcând acolo în întuneric, cu tulburătorul gust al unei piersici dintr-o livadă fantomatică dispărându-i treptat din gură. Se gândi că, dac-ar trăi îndeajuns, lumea ar pieri complet, în cele din urmă. Asemenea lumii muribunde în care vieţuiesc cei ce şi-au pierdut de curând vederea, o lume care li se şterge încet din memorie.

Lumea, așa cum a fost, a încetat să existe; odată cu ea, au dispărut însemnătatea și utilitatea milioanelor de branduri și produse cu care oamenii și-au ticsit pereții arhiplini ai existenței lor. Odată cu toate lucrurile care au dispărut, cuvintele atribuite lor au devenit inutile. Fragilitatea creației a ieșit la iveală, iar viața s-a contractat în jurul unor elemente esențiale. Lumea de odinioară trăiește doar în amintiri și în vise, singurele care mai păstrează culoarea, lumina, fericirea. Și, din când în când, reapare într-o doză de Coca-Cola găsită în ruinele unui magazin, care reînvie pentru o clipă gustul unor vremuri ce nu se vor mai întoarce. 

Mai avusese şi înainte acest sentiment, dincolo de toropeala şi disperarea mută. Anume că lumea se micşora până la un miez crud de noţiuni nereductibile. Că denumirile lucrurilor urmau treptat aceste lucruri în uitare. Culorile. Numele păsărilor. Ale lucrurilor ce puteau fi mâncate. În cele din urmă, numele acelor lucruri pe care le credeai a fi adevărate. Mult mai fragile decât ar fi crezut. Cât oare dispăruse deja? Idiomul sacru, despuiat de referinţele sale şi, prin aceasta, de realitatea sa.

Ed. Humanitas, 2009,
224 pag., trad. Irina Horea
Numeroasele repetiții, ritmul monoton și aparenta uniformitate a narațiunii m-au nedumerit în prima parte a romanului, mai ales că nimic nu pare să se întâmple în afara drumului neîntrerup parcurs de protagoniști. Însă, până la urmă, toate au căpătat un sens: am simțit foarte clar ritmul zilelor lor, pendulând între placiditatea unei călătorii inutile și speranța într-un viitor absurd și de neconceput. Anonimi și aproape inconsistenți ca personaje, bărbatul și copilul sunt reduși la esența cerută de lumea răsturnată care îi înconjoară: dragostea și sacrificiul ocrotind umanitatea incipientă - acel foc pe care îl poartă cu ei și la care fac referire adeseori. 

Romanul lui McCarthy apare drept o critică a consumerismului și a societății noastre prinse în vârtejul banilor și al lăcomiei, în care adevăratele valori umane sunt uitate, iar oamenii se întorc tot mai mult spre interior, ocupându-se exclusiv de viețile lor neînsemnate. 

Copilul, neatașat de amintirile unui trecut îndestulător și comod, este singura ființă în care sămânța umanității încolțește curat și nealterat; în mod ciudat, el poate simți mila, compasiunea, grija pentru semenii săi, chiar dacă acestea sunt noțiuni care lipsesc din lumea lui - singura pe care o cunoaște. Acest scenariu poate părea forțat în condițiile absolut îngrozitoare în care crește copilul, însă nu imposibil. Cumva, din povestea lui McCarthy răzbate credința nezdruncinată în cea mai pură umanitate - iar băiatul este vasul care poartă această esență rară a frumuseții și a bunătății, în ciuda urâțeniei și a disperării care îl înconjoară. [spoiler] La un moment dat, am crezut că povestea va lua o altă turnură și că băiatul se va transforma treptat în însuși omul dezumanizat al noii lumi, omorându-și în final tatăl. Dar nu a fost așa. [spoiler]

Am amânat multă vreme să îl citesc pe Cormac McCarthy - am auzit că este un scriitor foarte dur și violent, iar ultimul film pentru care a scris scenariul (The Counselor) m-a convins că nu sunt pregătită pentru romanele sale. Totuși, cel puțin în cazul meu, violența este mult mai digerabilă în scris, așa că mi-am luat inima în dinți și am început „Drumul” - o alegere bună, pentru că romanul este lipsit de violența extremă la care mă așteptam. Finalul nu mi s-a părut prea inspirat, dar, per total, cartea merită citită. Dacă îmi fac curaj pentru a vedea și filmul The Road, revin cu impresii.


12 comentarii

  1. E una din cele mai deprimante carti pe care le-am citit. Greu de gasit romane ale caror atmosfera sa te apese cu aceeasi senzatie de zadarnicie. Finalul parca nu se ridica la nivelul romanului per total, dar ramane in ton cu atmosfera generala.

    Filmul e ok, noroc cu Viggo. I-as fi dat o nota mai buna daca pustiul ala nu era asa de slab, though.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Serios, ți s-a părut chiar așa deprimantă cartea asta? Poate că am fost eu într-o stare atipică, cu vremea asta oribilă, dar romanul m-a întristat doar în câteva momente și spre final. Oare asta înseamnă că nu m-am implicat emoțional? E posibil, dar îmi amintesc clar cum, în timp ce citeam, mă așteptam să se întâmple ceva îngrozitor după fiecare pagină, și tot eu încercam să mă conving că nu trebuie să sufăr dacă se întâmplă ce e mai rău. Se pare că am fost mereu în gardă și m-am autosugestionat, hmm.

      Când zici slab te referi la prestație, nu la dimensiuni, nu? Viggo îmi place tare mult, așa că o să văd și filmul cât de curând. Se pare că ecranizarea e chiar reușită, poate că n-o să bombăn prea mult în timpul filmului, cum fac de obicei când nu regăsesc anumite scene sau elemente (I am Legend a fost o mare dezamăgire, din cauză că nu semăna cu cartea).

      Ștergere
  2. Eu n-am simtit deloc nevoia sa vd filmul. Nu cred c-as fi avut rabdare cu el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm, cu ecranizările astea poți avea surpriza de a găsi cu totul altceva decât ai citit în carte, așa că nu strică să verifici. :) Cel mai recent am pățit-o cu filmul Under the skin, care se bazează doar într-o mică măsură pe romanul lui Michel Faber.
      De obicei, eu sunt curioasă cum sunt redate anumite scene din cărțile ecranizate, dar dezamăgirea e cu atât mai mare dacă nu le regăsesc în film! :)

      Ștergere
  3. mie mi-au placut ambele, si cartea, si filmul, cu un plus pentru carte. am vazut filmul mai intai (si da, Viggo joaca taaaare bine) , asa ca eram pregatita pentru carte. mi-as fi dorit un final mai optimist, dar probabil ca asta tine de felul meu de-a fi si de-a vedea lucrurile in general. oricum, sa nu vezi filmul daca esti intr-o faza mai proasta, pici din melancolie in deznadejde si vezi numai nori negri la orizont.:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E bine de știut, roberts! Mă bucur că ți-a plăcut cartea, deși e cam sumbră.
      Îmi place Viggo Mortensen (l-am remarcat prima oară în rolul din Eastern Promises) și am impresia că filmul mă va afecta mult mai mult decât romanul din această cauză (voi plânge cu lacrimi de crocodil la final, parcă văd!). Mda, poate că ar fi o idee bună să mai amân filmul, parcă n-aș vrea să dezechilibrez și mai mult starea mea mentală din prezent. :))

      Ștergere
  4. Uite asta e un roman care mie nu mi-a placut nici un pic, mi s-a parut fortat si pretentios. Dar fiindca aproape toti prietenii mei întru carti i-au facut recenzii mai mult decît pozitive, încep sa cred ca poate l-am citit într-o pasa de aia de cinism estetic. Cu toate astea, nu cred ca as vrea sa-l recitesc, asa ca m-am hotarît sa va cred pe cuvînt! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eh, dar unde am ajunge dacă am avea cu toții aceleași gusturi întotdeauna? :P
      Mie nu mi s-a părut forțat (cu excepția finalului - nici acum n-am înțeles de unde a apărut nenea ăla), nici pretențios. Cel mult, romanul poate fi plictisitor din cauza repetițiilor și a dialogurilor cam inconsistente (inexistente în formă gramaticală, mda, însă nu m-a deranjat deloc chestia asta), dar am privit aceste potențiale minusuri în contextul lumii în care se mișcă personajele - și s-au potrivit și au căpătat un sens. Uite, lipsa unui dialog corect dpdv gramatical a avut efectul unei tăceri în cazul meu - a fost ca și cum nu i-am auzit vorbind deloc pe cei doi, ci totul s-a desfășurat în liniște. Ciudat efect, dar s-a întâmplat. :)
      Văzusem recenzia ta de pe Gr, dar n-am apucat să comentez (abia încep să îmi pun ordine în program). Cine știe, poate nici starea de moment nu a fost cea potrivită, sau poate chiar ai găsit motive pentru a nu gusta romanul. Ai tot dreptul să nu-ți placă o carte apreciată de majoritatea cititorilor - cu condiția să nu fii contra în mod expres. :))

      Ștergere
  5. Hei, Gigi contra nu sînt :))))) - au contraire, parerile prietenilor îmi stîrnesc curiozitatea si ma incita la lectura. Tura asta nu s-a potrivit, c'est tout :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, nu te acuzam de păcatul lui Gigi, departe de mine gândul ăsta! :)) Vorbeam așa, în general, pentru că sunt cititori care parcă și-au făcut din Gigi-contra modelul vieții lor. Am cel puțin un exemplu pe Gr, un polonez care aproape întotdeauna găsește nod în papură cărților populare. The Road a primit, evident, două stele de la Maciek (aici v-ați potrivit la opinii, ha). Mi se întâmplă și mie să nu rezonez cu autori populari (cum e Atwood, că am mai vorbit despre asta), dar n-o fac intenționat. Chiar încerc să fiu cât mai obiectivă, deși nu prea-mi iese întotdeauna - mai ales când vine vorba de literatura românească...

      Ștergere
  6. Pacat ca nu mai e pe stoc in nici un loc din univers...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, universul românesc, probabil. :)) Dacă citești în engleză, ți-o pot trimite în varianta electronică (scrie-mi un mail, în cazul ăsta).

      Ștergere

Un produs Blogger.