Misterul Henri Pick – David Foenkinos

Încă o carte de David Foenkinos și autorul francez e pe cale să intre pe lista mea de scriitori preferați la categoria „lecturi lejere”. L-am descoperit cu „Familia Martin”, citită în 2022 la clubul Bibliobibuli, o poveste simpatică, jucăușă și cu mult umor despre un scriitor în pană de inspirație care abordează prima persoană care-i iese în cale – o femeie de 82 de ani – și o transformă în personaj în noul său roman, care prinde contur pe măsură ce-i cunoaște familia. Părerile de la club au variat foarte mult, unora dintre cititori li s-a părut o carte slabă și n-au gustat nici umorul, nici spiritul ludic al autorului. Pentru mine a fost ca o rază de soare într-o zi mohorâtă. :)  Iar impresia asta de joacă, de plăcere aproape voluptuoasă a scrisului, de lejeritate în construirea poveștii am avut-o și cu „Misterul Henri Pick”, pe care am citit-o în original. „Le Mystère Henri Pick” a fost o alegere grozavă pentru a relua lecturile în franceză, cu limbajul său accesibil și capitolele scurte (deși tocmai acest aspect a fost un minus pentru mine, căci prefer să nu se întrerupă narațiunea la fiecare două pagini), o acțiune captivantă, uneori inedită, alteori previzibilă, ba cârcotașii ar putea spune că și cam siropoasă pe alocuri, fapt de care m-am temut și eu, până am sesizat ironia fină și umorul, care curg ca un râu subteran prin măruntaiele poveștii. Iar imaginația liberă, inventivitatea lui Foenkinos nu încetează să mă uimească.

Cum spuneam și în statistica lecturilor din 2025, Foenkinos mi-a oferit un imbold suficient de puternic să-l citesc în sfârșit pe Richard Brautigan și mi-a făcut poftă să revin la Michel Houellebecq și la Laurent Binet, de la care am citit doar „Platforma”, respectiv „Perspective”. Dacă pe Binet mă încumet să-l citesc în original, cu Houellebecq am mari rețineri... De ce să nu încerc, totuși? Franceza e o limbă cu multă personalitate și nu m-aș mira ca ceva din farmecul ei să se piardă în traducere – în cazul lui Henri Pick, poate chiar aerul de comedie bulevardieră franceză, pe care l-am simțit în dialoguri, în scene, în felul cum sonoritatea și cadența frazelor m-au făcut să-mi imaginez expresiile faciale, gesturile, inflexiunile vocii unui personaj. Pot spune că a fost o poveste ușor de imaginat auditiv și e prima dată când remarc asta în legătură cu o carte. :)

Poate vă întrebați ce treabă au Brautigan, Houellebecq și Binet cu „Misterul Henri Pick”? David Foenkinos își începe povestea vorbindu-ne despre o bibliotecă ficțională dintr-un roman de Richard Brautigan, „The Abortion: An Historical Romance 1966”, un loc care primește manuscrisele refuzate de edituri, ca de pildă «o carte de bucate cu toate rețetele mâncărurilor pomenite în romanele lui Dostoievski». La șase ani după sinuciderea lui Brautigan, în 1990, americanul Todd Lockwood îi aduce un omagiu autorului prin înființarea Bibliotecii Brautigan, care ajunge să găzduiască 400 de manuscrise nedorite, împărțite în 15 categorii pe baza unui sistem cu nume tare simpatic, The Mayonnaise System. 

Lecturile din 2025 – o statistică

2025 a fost o bucurie din punct de vedere literar: am rupt tiparul din anii precedenți și am regăsit plăcerea de a citi, pe care o credeam pierdută. Iată o lecție îmbucurătoare: dacă am perioade în care lectura nu mai este o prioritate, asta nu înseamnă că așa va arăta viața mea de atunci înainte. E doar o etapă. Oricum, a fost o mare ușurare pentru mine – și o mare fericire – să mă apropii din nou de bibliotecă nu cu frustrare și vinovăție, ci cu interes și încântare.

Am redescoperit cărți încă nedeschise („Norocul lui Omensetter”, „Sefarad”), cu toate că au stat ani la rând pe listele „musai” de citit, am avut curiozitatea să fac un recensământ al autorilor importanți care mi-au rămas necunoscuți (găsiți aici o listă foarte lungă), m-am luptat cu mine să-mi fac timp pentru citit seara, ba am îndrăznit chiar să citesc și ziua, ceea ce mai înainte îmi stârnea vinovăția: păi cum, în loc să fac curățenie sau să lucrez la un interviu, eu citesc la trei după-masa într-o zi de sâmbătă? E un mister pentru mine cum m-am putut transforma într-o persoană obsedată de muncă și eficiență, deși în alte timpuri mă lăudam, când eram întrebată de unde am atâta timp pentru citit și scris pe blog, că eu nu mă omor nici cu curățenia, nici cu gătitul, nici cu munca. Și nu mă uit nici la Tv – acest fapt a rămas într-adevăr neschimbat. Ba în ultimul an n-am mers nici la cinema, dar nu pentru că n-am vrut, ci a fost tot o etapă.

Știți ce m-a ajutat la începutul lui 2025 să citesc mai mult? Băile la cadă, cu sare parfumată de la Viorica (miere si propolis, levănțică, pin, din astea). :) Am redescoperit plăcerea unei băi lungi și cititul a venit firesc. E drept că sunt și neajunsuri: dacă apa e prea fierbinte, mi se aburesc ochelarii. Iar de la abur paginile se ondulează și copertele se desfac în foițe. Așa că în sezonul de cadă 2026 o să am grijă la temperatura apei și o să citesc doar pe Kindle, pe care sper să nu-l scap niciodată în apă.

Și uite-așa în 2025 m-am trezit că citesc mai mult, că citesc cu poftă, și la final de an am depășit 40 de volume. Sunt nespus de mulțumită, simt că revin la bunele mele obiceiuri din alte vremuri (precizez că în ultimii doi ani am citit câte 12-14 cărți, iar dacă nu era clubul Bibliobibuli, nu citeam nici atât). Media a fost de 232 de pagini per carte, aproape identică cu cea din 2018, când a început „declinul” lecturilor mele – înseamnă că după ce am ajuns pe fundul văii, acum am început din nou să urc. :)

Cărți citite la clubul Bibliobibuli în 2025

Autori cunoscuți pe care încă nu i-am citit

De vreo două luni am tentative repetate de a scrie pe blog, însă viața se tot amestecă în planurile mele, ba o întâmplare în familie, ba călătorii neprevăzute, și totuși tema articolului de față, adică autorii cunoscuți pe care eu încă nu i-am citit, m-a urmărit cu atâta insistență, încât am zis, bun, îmi fac timp pentru lista asta, fie ce-o fi. Ei, și o zi de documentare s-a transformat în trei, pentru că cei câțiva autori necitiți s-au dovedit a fi sute de nume de care eu nu m-am apropiat până acum, poate și fiindcă nu am urmat Literele, deci nu am avut o listă de lecturi esențiale și am citit ce m-a tăiat pe mine capul, uneori cu pauze lungi de la lectură. Recunosc că au fost perioade în care n-am citit deloc sau am citit foarte puțin, cum s-a întâmplat în ultimii trei ani, când de la 50-60 de cărți într-un an am ajuns la doar una pe lună, și dacă am citit totuși doisprezece s-a datorat clubului Bibliobibuli, care m-a menținut în contact cu literatura. Am trecut prin multe schimbări, n-o să vorbesc despre ele aici, dar pot spune că anul acesta am ieșit în sfârșit la liman, m-am apropiat din nou de bibliotecă – ajunsese să mă oprime, cu toate cărțile acelea necitite care mă făceau să mă simt vinovată – și, în mod miraculos, am simțit din nou plăcerea, bucuria de a citi. Vă spun sincer că o credeam pierdută, laolaltă cu bucuria de a primi și de a cumpăra cărți, dar iată că pauza asta mi-a dat un fel de reset și acum încerc să citesc în fiecare zi măcar 20-30 de pagini.

Odată cu pofta reînnoită de lectură, a început să-mi dea târcoale următoarea curiozitate: care sunt de fapt autorii mari pe care încă nu i-am citit și cam câți ar putea fi? (Autori străini, precizez de pe acum.) Mai întâi am luat la rând rafturile mele de pe Goodreads (rămăsesem în urmă și cu evidența cărților din bibliotecă), apoi am dat peste această listă unde, dincolo de poziția 450, i-am regăsit și pe Mihail Sadoveanu, Ionesco și Mircea Cărtărescu, și vă spun drept că m-am îngrozit, pentru că mi-am notat toți autorii de care auzisem și am ajuns la îngrijorătoarea cifră 288... (Eu am ajuns până la autorul cu numărul 650, William Trevor, și-am zis că e momentul să mă opresc.)

E clar că nu-i voi citi niciodată pe toți, așa că am împărțit lista inițială în două mai mici (un fel de-a spune): pe prima listă sunt autorii care-mi trezesc dorința de a-i citi, pe a doua cei care mă atrag puțin spre deloc. Dacă aveți răbdare să parcurgeți ambele liste și vedeți pe lista nr.2 nume care merită atenția mea și a altor cititori, vă rog să-mi scrieți câteva rânduri. De asemenea, apreciez sugestii de lectură acolo unde nu m-am decis cu ce carte să abordez un autor.

Pentru că nu pot să fac niciodată lucrurile într-un mod simplu, dar și pentru că am simțit dorința să mă reconectez cu biblioteca, cu autorii, cu cărțile, la fiecare nume m-am documentat câteva minte despre ce am sau ce mi-aș dori, doar că minutele s-au tot lungit în unele cazuri, căci despre autori ca Le Clézio sau V.S. Naipaul nu știam mai nimic, doar că au luat Premiul Nobel, și chiar m-am întrebat de ce nimeni nu pare să mai vorbească despre ei astăzi, oare scriu prost sau n-au rezistat trecerii timpului?

A durat câteva zile să termin lista – pasul ideal ar fi fost câteva ore pe zi, maxim zece autori, pe care să-i iau la pigulit fără grabă, dar de unde atâta timp? – și nu m-aș mira să fie prea greu de citit pentru voi sau irelevantă, vă înțeleg, e ditamai pomelnicul, dar mie mi-a făcut bine tot procesul din spatele articolului, pentru că mi-am amintit de cărți și de autori descoperiți în urmă cu 10-12 ani pe Goodreads, unii dintre ei ieșindu-mi între timp din minte, ca de pildă Sarah Waters, cu niște romane pe care le anticipez ca fiind foarte captivante („Fingersmith”, „The Night Watch”, „The Little Stranger”, primele două traduse și la noi), sau Nicole Brossard, cu „Yesterday, at the Hotel Clarendon”, pe care într-o vreme îmi doream enorm să o citesc (însă mereu trebuie să aleg, ceva rămâne invariabil pe dinafară). Cele două nu sunt autoare mari, însă le menționez aici pentru că m-am bucurat să le redescopăr. Apropo de criteriile după care am făcut lista, nu m-am rezumat la clasici, ci am inclus și autori contemporani care au luat premii literare importante. Sunt 114 autori pe lista nr. 1, enorm. Cu siguranță am uitat să-i includ pe câțiva, am întrezărit deja alte nume prin bibliotecă, dar m-am făcut că nu le văd. 

Cum să lecuiești un fanatic – Amos Oz

Cum să lecuiești un fanatic, de Amos Oz

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 120 pag, traducere de Dana-Ligia Ilin

Original: How to Cure a Fanatic, 2002 | Țara: Israel

La Amos Oz nu mai revenisem de la O poveste despre dragoste și întuneric (memoriile lui, care mi s-au părut fabuloase) și iată că, în loc să aleg un roman, așa cum aveam în plan, am continuat tot cu scrierile de non-ficțiune. Sub influența volumului Apeirogon, care m-a trimis la o documentare interminabilă despre conflictul israelo-palestinian, am luat de la bibliotecă Cum să lecuiești un fanatic, o cărțulie de dat gata într-o seară, care cuprinde două eseuri, un discurs și transcrierea unui interviu. Temele de bază sunt fanatismului și disputa dintre Israel și Palestina, însă Amos Oz atinge o mulțime de alte subiecte.

Printre altele, autorul vorbește despre perioada în care a fost și el un mic fanatic, „surd la orice idee diferită de puternicul curent sionist”, despre climatul de ambivalență și contradicții în care a crescut, despre cartierul natal locuit de o mulțime de idealiști, reformatori și adepți ai filosofiei lui Tolstoi („Când am văzut prima oară portretul lui Tolstoi, pe ultima copertă a unui roman, am fost convins că e din cartierul nostru”), despre trădare („Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care urăsc schimbarea și nu pot concepe schimbarea, cu excepția faptului că vor să te schimbe pe tine”), despre filonul de anarhie adânc înrădăcinat în cultura evreiască:

Vin dintr-o țară în care fiecare șofer de taxi* știe perfect cum să conducă țara și planeta, de ce n-aș ști și eu? Israelul e o colecție de dispute aprige și zgomotoase, un nesfârșit seminar stradal. Evreii au dintotdeauna obiceiul de a se contrazice. De fapt, e greu să găsești vreun evreu care e de acord cu sine însuși, deoarece toți au mintea și sufletul pline de contradicții în privința tuturor lucrurilor, toți sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Și asta se întâmpla încă din zilele în care evreii de frunte obișnuiau să-l provoace pe Dumnezeu Însuși, în mod deschis. (pag. 82)

*Șoferii de taxi din Israel par să fie niște personaje remarcabile, i-am întâlnit și în volumul lui Etgar Keret, Șapte ani buni. 

Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă, dintre care una chiar m-a surprins, pentru a recunoaște imediat că autorul are dreptate: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – Yōko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa

Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae

Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia

Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.

Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).

Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.

Viața mea printre cărți XIX (Ce-am făcut când n-am scris pe blog)

Această postare începe cu mulțumiri îndreptate spre Alina, prietena mea din copilărie care m-a sprijinit întotdeauna, spre Andreea, care m-a certat că nu mă apuc să scriu proză, spre Lupul de Zăpadă, care mi-a trimis mesaje cu aceleași îndemnuri și spre toți cei care m-au încurajat de-a lungul timpului să o iau pe cărarea ficțiunii. Le mulțumesc pentru încredere, chiar dacă încurajările lor n-au avut asupra mea niciun efect. 😅

Eu trebuie să văd ca să cred, dar nici nu m-apuc să produc, ca să am ce vedea. Fiindcă nu m-a dotat natura cu un ego ușor de gâdilat și nici cu prea multă ambiție, am trăit până acum trei-patru luni cu îndoiala că aș putea scrie o povestire cât de cât interesantă sau originală. Mantra mea a fost următoarea: e atâta proză bună pe lume, încât n-am nicio șansă să mă ridic la nivelul unor scriitori mari; și decât să scriu ceva banal și să îngroș grămada de maculatură, mai bine mă abțin. Dar iată că între timp mi s-a schimbat percepția vizavi de motivele pentru care merită totuși să scriu, chiar dacă n-o voi face niciodată la un nivel prea înalt.

În octombrie m-am înscris la cursul lui Florin Iaru, în varianta on-line (fără Marius Chivu, dar având-o ca invitată pe traducătoarea Manuela Klenke). M-a împins de la spate teama de stările semi-depresive care aveau să apară într-o iarnă petrecută în izolare. Voiam să-mi țin mintea ocupată și totodată să mă lămuresc dacă sunt în stare nu doar să scriu, ci și să-mi imaginez o poveste care n-are neapărat legătură cu realitatea. Pentru preselecție a trebuit să trimit o povestire și, fiindcă n-am avut de ales, am terminat prima proză din viața mea de adult. Până atunci, abandonasem toate textele începute, fiindcă mi se părea dificil să scriu coerent și cu economie de cuvinte, să emoționez fără să folosesc un limbaj lacrimogen, să arăt în loc să explic etc. etc.

Aleea Zorilor – Andrei Crăciun

Aleea Zorilor, de Andrei Crăciun

Ed. Polirom, 2017, 120 pag. | Țara: România

Mi-am dorit să citesc Aleea Zorilor de când a apărut, fiindcă auzisem că e vorba de o singură frază care se întinde pe vreo sută de pagini, dar toate cărțile au pesemne vremea lor, căci mi-am amintit de ea alaltăieri, în timp ce ascultam interviul pe care Marius Chivu i l-a luat autorului pentru emisiunea lui de la radio, și acolo Andrei Crăciun vorbea despre cum Hrabal l-a impresionat cu un roman alcătuit dintr-o singură frază și a încercat să scrie și el ceva asemănător, iar eu tocmai pe Bohumil Hrabal îl citeam în acel moment, dar nu Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, ci Milioanele arlechinului, însă această coincidență m-a încântat, la fel ca toate micile sau marile legături care se stabilesc între cărți, oameni și întâmplări, și-am început de îndată Aleea Zorilor, care-i este dedicată marelui Hrabal, un autor pe care îl iubesc și eu, regăsind ceva din melancolia clipelor trăite care sunt păstrate într-un muzeu al memoriei, dar mai puțin acel umor eliberator al scriitorului ceh, care îndulcește amăreala pierderii și angoasa fericirii tot mai îndepărtate, căci Aleea Zorilor este altceva și m-am bucurat să dau peste o astfel de narațiune în literatura noastră, m-a enervat doar repetitivul „dragilor”, care fură din puterea textului,

o clipă, să despart textul în paragrafe pentru a nu deveni o tortură lectura acestei cronici, care e și pentru mine un experiment, așa mi-a venit și așa m-am apucat să scriu, probabil că mi se trage de la urechea muzicală, oricum, mi-a plăcut senzația că nu apuci să-ți tragi sufletul, fiindcă virgulele și cuvintele de legătură mână povestea înainte, fără oprire, într-o curgere care știi că peste o sută de pagini va fi stăvilită totuși de un punct, dar până atunci te lași dus de curent pe firul narațiunii care începe destul de stângaci – m-am întrebat dacă nu cumva voi citi o înșiruire de fraze de umplutură, lipsite de valoare –, apoi prinde viteză și capătă substanță și devine tot mai bogată în detalii, personaje și întâmplări care aparțin unui timp aflat la granița dintre comunism și lumea plină de speranță de după Revoluție, într-un univers mărunt închegat în jurul unei fabrici de armament dintr-un orășel nenumit, unde munca, băutura și bătaia guvernează viețile muncitorilor și unde naratorul locuiește pe Aleea Zorilor, sunt într-adevăr zorii unei noi ere în care portocalele și frigiderele par promisiuni sigure pentru fiecare om în parte,