Succeed – Heidi Grant Halvorson

„Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson
Hudson Street Press, 2010, 288 pag.

Dacă tot m-a ajutat cartea asta să-mi recuperez o parte din cheful de a scrie pe blog, e firesc ca, după trei luni de abs(tin)ență, să vorbesc mai întâi despre ea. Sper să iasă o recenzie scurtă și la obiect, cum este și „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson.

Serios, am fost uimită de concizia autoarei, cercetător în domeniul psihologiei sociale și profesoară la Universitatea Columbia. Îmi imaginez că nu-i deloc ușor să sintetizezi sute de studii și o tonă de informații, pentru a obține în final o lucrare curată, redusă la esență, bine structurată și scrisă pe înțelesul tuturor. Chiar dacă este multă teorie și informația e pe alocuri cam abstractă, vă asigur că volumul nu duce lipsă de puncte culminante și întorsături de situație, mai ales în momentele când te lovește brusc câte o revelație despre modul (greșit) în care ai făcut lucrurile până atunci.

Sunt multe observații de bun simț în cartea asta, lucruri care, pentru cineva obișnuit cu introspecția, s-ar putea să fie deja cunoscute – măcar la nivel intuitiv, dacă nu în termeni științifici. Sunt, însă, destule informații noi și unghiuri surprinzătoare de abordare a unor probleme vechi, care m-au făcut să înțeleg o seamă de aspecte legate de mentalitatea mea și de ceea ce aș putea schimba prin punctele esențiale. 

Am înțeles de ce am abandonat foarte ușor proiecte care m-au entuziasmat enorm la început; de ce am luat decizii pe care ulterior le-am regretat; de ce spun „Da” și mă trezesc că voiam să spun „Nu”; de ce nu reușesc să mă ocup de mai multe proiecte în paralel; de ce uneori mă demoralizez foarte repede. Unele răspunsuri sunt simple și poate că le-aș fi găsit mai devreme, dacă aș fi reflectat mai profund asupra acelor situații; alte răspunsuri țin de noțiuni de psihologie pe care sunt bucuroasă că le-am aflat măcar acum. 

6

Bonobo și ateul – Frans de Waal

► „Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate”, de Frans de Waal ◄

Ed. Humanitas, 2017, 322 pag. | Traducere: Ioana Miruna Voiculescu

Titlul original: „The Bonobo and the Atheist: In Search of Humanism Among the Primates”, 2013 | Țara: Olanda/SUA

---

Știați că înroșirea obrajilor este singura expresie exclusiv umană? Că primatele, delfinii și elefanții au conștiință de sine și își recunosc propria reflexie în oglindă? Că oamenii asupra cărora căscatul are un efect foarte molipsitor s-ar părea că sunt și cei mai empatici? Că există neuronii-oglindă, care favorizează răspândirea unor obiceiuri într-o comunitate, prin imitație? Sau că cimpanzeii se pricep să citească oamenii, pentru că sunt foarte buni la limbajul trupului? Eu nu știam, de fapt abia acum am aflat multe dintre lucrurile despre care vorbește primatologul Frans de Waal în „Bonobo și ateul”. Am învățat o mulțime de chestii interesante din volumul ăsta, care atinge subiecte din domeniul științei, religiei și filozofiei, dar și al artei, cu un limbaj accesibil și teorii prezentate pe înțelesul tuturor.

De pildă, habar n-aveam de existența primatelor bonobo, despre care s-a crezut multă vreme că sunt doar niște cimpanzei mai mici. Este ironic că am ascultat adeseori piesele artistului Bonobo, dar nu m-am întrebat niciodată dacă numele lui de scenă înseamnă ceva. Primatele bonobo, alături de cimpanzei, sunt cele mai apropiate rude în viață ale omului: analiza ADN-ului a arătat că este comun într-un procent de 98%. Uimitor, nu-i așa? Și totuși, în ciuda descoperirilor din ultimele decenii, există încă o mulțime de oameni care resping teoria evoluției. „Trebuie să fii destul de imun la dovezi ca să pui la îndoială evoluția”, spune Frans de Waal, adăugând: „Pentru cei care cred că moralitatea vine direct de la Dumnezeu creatorul, acceptarea evoluției ar deschide un hău moral”.

10

Yeonmi Park - Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord

Pentru noi, viața într-o țară precum Coreea de Nord pare un coșmar, dar iată că, în prezent, 25 de milioane de oameni își duc existența între granițele ermetice ale acestui „paradis socialist”, suportând foamea, lipsurile și abuzurile. Mulți dintre ei continuă să creadă că trăiesc în cea mai bună țară din lume și nu au de ce să invidieze pe nimeni. Istorie personală împletită cu portretul cutremurător al unei țări, Drumul către libertate este genul de carte pe care o citești pe nerăsuflate, cu inima strânsă și cu ochii măriți de uimire. Fiecare pagină aduce noi informații interesante și povești incredibile despre una dintre cele mai sărace și mai represive țări din lume, care nu a pășit încă în secolul XXI. Pentru că a fugit din Coreea de Nord și a vorbit în repetate rânduri despre nedreptățile care se petrec în țara ei natală, Yeonmi Park este considerată o trădătoare și „o marionetă a propagandei pentru drepturile omului” de către regimul nord-coreean.

17

Jurnalul Annei Frank (The Diary of a Young Girl - Anne Frank)

Auzisem, desigur, de Anne Frank, o figură-simbol a Holocaustului și unul dintre cei mai importanți oameni ai secolului XX, însă nu știam mare lucru despre Anne în afară de faptele arhicunoscute. Nu știam nimic despre personalitatea ei, despre lucrurile care i-au plăcut, despre visele, bucuriile, frustrările ei; nimic despre copilăria întreruptă brusc de persecuția antisemită care a cuprins Europa, sau despre viața în cei doi ani pe care i-a petrecut ascunzându-se de naziști. 

A spune că mi-a plăcut sau mi-a displăcut Jurnalul Annei Frank mi se pare oarecum deplasat. E drept că unele pasaje sunt ceva mai plictisitoare - uneori repetitive, alteori lipsite de interes - însă, în ansamblul lui, jurnalul este o lectură cu totul specială. Niciodată până acum nu am mai pătruns atât de adânc în intimitatea unui copil pe cale de a deveni adolescent - un act care mi-a trezit o reținere în fața unei asemenea sincerități și a atâtor gânduri și sentimente expuse, în toată vulnerabilitatea lor, privirilor străine. De fiecare dată când cineva îi citește jurnalul, Anne Frank revine din nou la viață, zglobie, fermecătoare, spirituală, poate un pic enervantă și cicălitoare - dar aceasta a fost Anne! Prin jurnalul său - care se numără printre cele mai citite zece cărți din lume -, dorința ei de a continua să trăiască după moarte i-a fost îndeplinită.

40

Pisica pierdută - Caroline Paul, Wendy MacNaughton

Oare ce-ți trece prin minte când pisica ta cea dragă, plecată în peregrinări prin cartier, nu se mai întoarce acasă? Eu una n-am nici cea mai vagă idee, pentru că n-am avut niciodată pisică mai mult de două-trei luni, însă cartea aceasta simpatică mi-a dat ocazia să arunc o privire în mintea (un pic dusă?) a unei posesoare de pisici, pe numele ei Caroline Paul, al cărei motan a dispărut fără urmă timp de câteva săptămâni. 

Pisica pierdută este o poveste adevărată - despre iubire, disperare și tehnologie GPS -, scrisă cu mult umor și sinceritate și ilustrată de Wendy MacNaughton, partenera de viață a scriitoarei Caroline Paul (ahem, sper că nu aveți prejudecăți în acest sens, mai ales că această carte nu este despre relația lor). Înainte de toate, este o carte pentru cei care înțeleg care-i treaba cu pisicile și iubesc aceste feline aparent domesticite, pentru cei care le dau o importanță mai mare decât cred alții că ar fi cazul, dar sunt totodată în stare să glumească pe seama propriillor obsesii, tipicării și exagerări pe teme pisicești. În ce-i privește pe ceilalți cititori, Pisica pierdută nu trebuie luată prea în serios, altfel vor rămâne cu impresia că iubitorii de pisici sunt niște țăcăniți care au nevoie urgentă de consiliere psihologică. Dar dacă nu cumva terapia o reprezintă chiar pisicile?

8

Evadarea imposibilă - Lena Constante

Cu naivitate, am crezut că trebuie să citesc despre lumi îndepărtate pentru a afla lucruri incredibile. De exemplu, despre Coreea de Nord, un loc necunoscut în care am pătruns prin intermediul cărții Nimic de invidiat. Însă la fel de necunoscut îmi este și ținutul apropiat - chiar dacă depărtat în timp - al penitenciarelor politice comuniste, despre care nu știam mare lucru. De acele vremuri ne despart zeci de ani, iar depărtarea continuă să crească. În curând, nu vor mai fi în viață oamenii care pot povesti celor tineri coșmarurile prin care au trecut. O carte precum Evadarea imposibilă a Lenei Constante este o mărturie necesară și una care va rămâne, dar oare câți dintre noi o vor citi? Nu trebuie să uităm, dar mai întâi trebuie să aflăm ceea ce s-a petrecut. Recunosc că nu aș avea tăria morală necesară pentru a citi despre experimentul Pitești sau despre alte locuri ale groazei din România comunistă; poate că nu aș fi în stare să citesc nici măcar Evadarea tăcută, prima carte a Lenei Constante, o carte dură, o carte neagră - după cum spune chiar autoarea - în care vorbește amănunțit despre anchetă, torturi și cele 3000 de zile (adică mai bine de opt ani) pe care le-a petrecut într-o singurătate insuportabilă.

12

Lupta mea: Moartea unui tată - Karl Ove Knausgård

Mi-am dorit foarte mult să citesc Moartea unui tată, prima carte din seria Lupta mea a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård, iar când am ajuns în sfârșit la ea am găsit o cutie de carton cu poleială aurie, în care conținutul a fost divers și amestecat. Fragmente scrise remarcabil stau alături de pagini întregi cu întâmplări banale și plictisitoare, pasaje fascinante despre artă, moarte și literatură alternează cu descrieri amănunțite ale unor gesturi mărunte, anoste, sinceritatea brutală, cu o etalare a lumii interioare și familiale apropiată de exhibiționism, este contrabalansată de inexactități, contradicții și neglijențe în structurarea narațiunii. Cum se explică atunci succesul uriaș al acestei serii care cuprinde șase cărți și totalizează nu mai puțin de 3600 de pagini? Un răspuns posibil a sosit după ce am ascultat-o pe Ivona Skuld, traducătoare din limba norvegiană: sinceritatea cu care Karl Ove Knausgård vorbește despre cele mai intime și degradante gânduri, pe care majoritatea oamenilor fie le trec sub tăcere, fie nu le recunosc nici măcar în forul lor interior. O franchețe atipică mai ales pentru norvegieni, care au o grijă fantastică în a-și proteja imaginea și a nu lăsa ochii străini să pătrundă în gândurile și intimitatea lor. 

18

Suntem deja uitarea ce vom fi - Héctor Abad Faciolince

Tare mi-e teamă că-mi vor lipsi cuvintele potrivite pentru a vorbi despre Suntem deja uitarea ce vom fi, care m-a impresionat profund și a devenit una dintre cărțile mele preferate. E clasica stare de derută pe care mi-o dă o carte excelentă: nu știu despre ce să vorbesc mai întâi, pentru că totul mi se pare important, nici ce citate să aleg, pentru că sunt prea multe. De obicei nu vreau să influențez pe nimeni cu părerile mele, însă de această dată mai că aș vrea să spun: luați cartea lui Héctor Abad Faciolince și citiți-o! Este o poveste adevărată, incredibil de puternică și emoționantă, scrisă într-un stil minunat: povestea unui om care a murit pentru idealurile sale, un erou modern sacrificat pe altarul păgân al violenței și corupției din Columbia anilor 1980: medicul Héctor Abad Gómez, tatăl scriitorului, care a fost asasinat în Medellín în august 1987, la vârsta de 66 de ani. 

8

Amintirile unei nonagenare - Antoaneta Ralian

Despre Antoaneta Ralian știam doar că este o apreciată traducătoare, dar am aflat că este și scriitoare din postarea Laviniei. De atunci mi-am dorit foarte mult să citesc o carte a venerabilei doamne, care, la cei nouăzeci de ani ai săi, m-a uluit cu verva, umorul, sinceritatea și autoironia dumneaei. Amintirile unei nonagenare - cu subtitlul Călătoriile mele, scriitorii mei - este o încântătoare carte de memorii selective, care mi-a trezit un chef nebun de citit și călătorit. Antoaneta Ralian vorbește cu atâta poftă și pasiune despre locurile pe care le-a vizitat, dar mai ales despre scriitorii pe care i-a cunoscut și i-a tradus - mai cu seamă Iris Murdoch, versatila autoare britanică de care a legat-o o îndelungată prietenie - încât este aproape imposibil să reziști recomandărilor sale indirecte. Am simțit impulsul covârșitor de a citi, pe loc și imediat, „Marea, marea” de Iris Murdoch, dar și „Iarna Decanului” de Saul Bellow - autori care nu îmi treziseră interesul până acum. 

18

Geamantanul Hanei - Karen Levine

Geamantanul Hanei este o poveste simplă, dar emoționantă - pentru că este o poveste adevărată. Adresată în primul rând copiilor, cartea se citește ușor și repede (are doar 112 pagini, din care o treime este ocupată de fotografii), însă lectura decurge cu un nod în gât, însoțit de o umbră de speranță. Eu am citit cartea în întregime în parc, în două ore și un pic: m-am oprit să mănânc ceva și, după „cina” luată pe o bancă, mi-am zis să citesc câteva pagini înainte de a merge acasă. Ei, și în parc am rămas până am terminat cartea, pentru că trebuia să aflu atunci și acolo cum avea să se încheie povestea. 

Scrisă simplu și concis, pe înțelesul copiilor și fără detalii inutile, cartea lui Karen Levine reconstituie povestea Hanei Brady, o fetiță din Cehoslovacia anilor 1930-1940, care a avut neșansa de a se naște într-o familie de evrei. Destinul ei s-a schimbat prima oară în 1939, când naziștii au început să impună restricții evreilor, pentru ca apoi să treacă la acțiuni din ce în ce mai crunte - iar a doua oară în anul 2000, când geamantanul ei ajunge, întâmplător, la Centrul Holocaustului din Tokyo. Prezentul și trecutul alternează în capitole scurte care se completează reciproc, urmărind, în paralel, parcursul Hanei și pe cel al japonezei Fumiko, directoarea centrului, cea care încearcă să dezlege povestea închisă, timp de aproape șaizeci de ani, în acest geamantan inscripționat cu Waisenkind – adică „orfan”.

11

Băiuțeii - Filip Florian, Matei Florian

Cu o memorie de invidiat și cu două voci distincte (una metaforică, uneori ermetică, celalaltă realistă, mucalită, dar cu un lirism bine dozat), dialogând adeseori prin capitole scrise alternativ, frații Matei și Filip Florian își povestesc copilăria trăită pe strada Băiuț din cartierul Drumul Taberei. Sunt doi apostoli anarhici și neobrăzați din vremurile comuniste, fiecare cu sanctuarul lui: Matei în grădina întunecoasă din spatele blocului, unde o cruce misterioasă pulsează, roșie și premonitorie, în trunchiul unui copac, iar Filip la Crucea de pe Caraiman, unde, după toate probabilitățile, bunicul Matei hălăduiește neobosit și astăzi.

Băiuțeii este o carte a copilăriei văzute prin două perechi de ochi (una cu ochelari), cu protagoniști ce pendulează între banal și insolit: un frate mai mare (Filip) obsedat de pierderea părului, un frate mai mic (Matei) urmărit de spectrul lui Bau-Bau, dar cu un atașament evident pentru misticismul și miraculosul copilăriei, un frate și mai mic (Mircea) cu abilități precoce de alpinist, o mamă care nu gătește niciodată ciorbe și plăcinte, un tată nestatornic mai mult absent, o mătușă (Uca) care descoperă dragostea la o vârstă înaintată (și nu așa cum ne-am aștepta), un bunic genial, amator de drumeții montane, și multe alte personaje secundare, printre care și viitorul fotbalist Dan Petrescu.

7

All Will Be Well: A Memoir - John McGahern

Am constatat că îmi plac foarte mult poveștile adevărate și memoriile care aparțin chiar scriitorilor (sau altor artiști cu har la scris). Aproape tot ceea ce am lecturat până acum din această categorie mi-a plăcut foarte mult, astfel că am gustat din plin și povestea vieții lui John McGahern - unul dintre cei mai importanți autori ai Irlandei - fără ca, în prealabil, să mă fi familiarizat cu romanele sale. 

Cum probabil ați ghicit, am citit All Will Be Well împreună cu prietenul Declan de pe Goodreads. Pe când era adolescent, Declan a avut norocul să îl cunoască pe John McGahern în carne și oase, la o întâlnire cu tinerii dintr-un cerc de literatură pe care îl frecventa. Un om calm și curtenitor, care i-a impresionat pe toți cu modestia lui, scriitorul nu părea foarte diferit de oamenii simpli din viața de zi cu zi, punându-i pe picior de egalitate pe acești tinerii cu ambiții scriitoricești.

9

Călătorie în jurul casei mele - Adina Nanu

Am avut norocul de a pune mâna pe această minunată carte-album cu puţin înainte de lansarea celei de-a doua ediții (mulțumesc, Oana!) - la care, din păcate, nu am reușit să ajung. Călătorie în jurul casei mele este genul de carte care nu poate fi înlocuită vreodată cu un e-book, pentru că miroase frumos, o simți apăsând asupra brațelor, iar picturile și desenele răspândite printre pagini sunt o încântare. Am citit-o pe nerăsuflate, căci autoarea își povestește viața plină de peripeții cu mult umor și tușe lirice pe alocuri, dar și cu o surprinzătoare doză de sinceritate. Încă de la primele pagini, am simțit o afinitate și o simpatie instantanee pentru această doamnă talentată și caldă, care are mai multe vârste într-una, pentru că și-a păstrat intact și viu miezul - copilul în jurul căruia au crescut, protectoare dar nu și sufocante, toate celelalte vârste.

19

Omul în căutarea sensului vieții – Viktor E. Frankl

► „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor E. Frankl ◄

Ed. Meteor Press, 2009, 176 pag. | Traducere: Silvian Guranda

Titlul original: „…trotzdem Ja zum Leben sagen: Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager”, 1946| Țara: Austria

---

Când le-am spus prietenilor mei că citesc această carte, unii m-au privit cu reticență și alții au rămas surprinși, pentru că titlurile cu conotație motivațională sau self-help nu prea intră în lista mea de lecturi. Le-am explicat că „Omul în căutarea sensului vieții” nu se încadrează în categoria aia, privită de mulți cu neîncredere, ci este povestea adevărată a unui psihiatru care a supraviețuit Holocaustului și a fundamentat propria teorie psihoterapeutică. Cei trei ani de viață inumană în lagărele naziste au condus la credința lui Viktor Frankl că omul poate găsi un sens chiar și în cele mai înjositoare și chinuitoare condiții de existență – cu alte cuvinte, că și suferința are un sens.

„Omul în căutarea sensului vieții” este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lectura ei nu-l va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl poate determina să-și reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul comportament într-un anumit set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al tăriei lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) și fără a evada din prezent prin sinucidere. Din câte am aflat, se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă.

7

Zăpezile de altădată - Gregor von Rezzori

Zăpezile de altădată este o carte extraordinară, scrisă cu melancolie, erudiție și umor, prin intermediul căreia am ajuns să îl cunosc pe unul dintre marii scriitori din umbră, Gregor von Rezzori - pe numele adevărat, Gregor Arnulph Hilarius d'Arezzo. În spiritul celebrei întrebări a lui François Villon, Mais où sont les neiges d'antan?, von Rezzori rememorează, filtrează și răstălmăcește amintiri despre locuri, timpuri și oameni care nu mai există decât în memoria subiectivă. El are ce povesti, și o face cu un asemenea talent și aparentă mistificare, încât granița dintre adevăr și ficțiune devine nebuloasă și îndoielnică. Prea captivată de incursiunile interioare ale scriitorului pentru a mai privi dintr-o perspectivă exterioară, am uitat de multe ori că ceea ce citesc este, mai degrabă, o abordare hiperbolizată a trecutului și mai puțin o realitate irefutabilă.

6

Nimic de invidiat. Vieți obișnuite din Coreea de Nord - Barbara Demick

Aici, Kim Ir-sen este Dumnezeu, Kim Jong-il este Isus, iar portretele celor doi sunt venerate ca niște icoane. Aici, locul spovedaniei creștine a fost luat de ședințele de autocritică. Aici, puterea regimului vine din abilitatea de a-și izola complet cetățenii și de a monopoliza timpul, fără a lăsa răgaz pentru gânduri și îndoieli. Aici, istoria este rescrisă, știrile sunt falsificate, miturile sunt fabricate, iar cultul personalității este construit făcând uz de imagistica religioasă. Aici, singurele culori sunt cele din posterele de propagandă. Aici, îndurarea foamei devine o datorie patriotică. Aici, este periculos să fii un individualist lipsit de spiritul colectivității, care nu mai poate ignora nedreptățile și minciuna. Aici, lumea imaginată de George Orwell a devenit realitate. Aceasta este Republica Populară Democrată Coreeană.

10

Un motan pe nume Bob - James Bowen

Un motan pe nume Bob este o poveste adevărată, care va încălzi inimile iubitorilor de animale și le va stoarce câteva lacrimi doamnelor cu predilecție pentru pisici. Această autobiografie este un caz special: deși este scrisă destul de prost, povestea merită citită și cunoscută, pentru că nu ai cum să rămâi indiferent aflând aventurile prin care trec Bob și stăpânul său. Cei de la editură au avut o idee bună încadrând cartea la categoria Junior, pentru că cititorii adulți vor găsi destule motive pentru a strâmba din nas - narațiunea este repetitivă, diluată, pe alocuri plictisitoare. Însă pentru cei care pot distila esența, lectura acestei cărți nu va fi o pierdere de vreme. 

Mai mult decât celebrul motan roșcat, pe mine m-a interesat povestea tânărului londonez, care, deși provine dintr-o familie înstărită, a ajuns să doarmă pe străzi și să fie dependent de heroină. Am aflat destule lucruri interesante despre viața oamenilor străzii din Londra, precum și despre mentalitatea londonezilor, informații care-mi prind bine, mai ales că, peste o săptămână, mă îndrept și eu într-acolo. Poate am noroc și-i întâlnesc pe James și pe Bob, așa că țineți-mi pumnii - revin cu o poză dacă voi da de ei. :) 

6

Gustul, mirosul și amintirea – Anamaria Smigelschi

„Gustul, mirosul și amintirea” în camera de zi a Anamariei Smigelschi 

► „Gustul, mirosul și amintirea”, de Anamaria Smigelschi ◄

Editura Humanitas, 2013, 272 pag. | Colecția: Memorii/Jurnale

---

Am avut parte de o surpriză nemaipomenită cu volumul de memorii al Anamariei Smigelschi. În primul rând, pentru că l-am primit în urma unui blind date, pus la cale de Booktopia și librăriile Humanitas, pe 14 februarie. În al doilea rând, pentru că nu auzisem nici de scriitoare, nici de carte. M-am și speriat un pic citind cuvintele lui Andrei Pleșu de pe ultima copertă, din care am aflat că Anamaria Smigelschi este plastician, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la „chirurg plastician”, și trebuie să recunosc că memoriile unei vedete autohtone nu prea-mi trezeau interesul. Dar, frunzărind cartea, mi-a venit inima la loc: autoarea este, de fapt, artist plastic-grafician, iar primele paragrafe au fost de ajuns pentru a-mi spulbera reticența. 

Abia mai târziu, căutând mai multe informații despre artista-scriitoare, am aflat cu mare surprindere că Anamaria Smigelschi este cea care a creat poveștile cu Luna Betiluna și Dora Minodora, păpușile surori care m-au fascinat în copilărie (cartea mai există pe undeva, în biblioteca de acasă, dar numele autoarei îl uitasem între timp). Eh, păi altfel stă treaba în acest caz! Recunosc însă că nu-mi place să acumulez prejudecăți – poate că și amintirile unui chirurg plastician ar fi fost la fel de captivante și demne de citit, dar iată că, de data asta, am scăpat la mustață.

14

Întoarcerea huliganului - Norman Manea

Nimic nu este incompatibil în România. (Norman Manea)

În 1986, la vârsta de 50 de ani şi cu trei ani înainte de căderea comunismului în România, Norman Manea se decide să emigreze - mai întâi în Germania, pentru a ajunge apoi la destinaţia finală: Paradisul, Lumea de dincolo, America. Se va întoarce în ţară un deceniu mai târziu, în 1997. Călătoria, aşteptată cu îndoieli şi nelinişte, pune în mişcare mecanismele memoriei, trezindu-i scriitorului amintiri din viaţa sa anterioară: copilăria în Bucovina, lagărul din Transnistria, ghetoul evreiesc, viaţa de angajat la Bucureşti, lumea scriitorilor români sub comunism. 

Prin intermediul unei cronologii non-lineare şi făcând uz de o naraţiune complicată, Norman Manea reconstruiește, fragment cu fragment, imaginea familiei şi a prietenilor, pe măsură ce rememorează experiențele care l-au marcat: holocaustul, comunismul, exilul şi, mai presus de toate, condiţia de evreu. Evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum limbajul, identitatea, istoria, apartenenţa, formarea, ambiguitatea sau adaptarea.

2