Mircea Cărtărescu, Nostalgia: Ruletistul, Mendebilul, Gemenii

Recunosc că, din cauza unei impresii deformate rămase din adolescență, am ezitat mereu să mă apropii de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Pe la 18 ani m-am chinuit să citesc Orbitor-aripa stângă, iar de atunci am rămas cu convigerea că scriitura lui Cărtărescu este prea complicată și ermetică pentru mine. Poate că „Orbitor” este, într-adevăr, o carte dificilă, dar aș fi putut încerca altceva. Abia acum, bătută la cap de prietenul irlandez Declan, mi-am făcut curaj pentru Nostalgia. Ei, și ce surpriză am avut! Cu mintea de acum, m-am îndrăgostit imediat de scriitura lui Mircea Cărtărescu, bogată și fluidă, cu tentă fantastică și un imaginar fabulos, injectând cititorul cu acea voluptate a cuvintelor bine alese și a frazelor meșteșugite. Nostalgia mi-ar fi plăcut cu siguranță la 18 ani, poate chiar mai mult decât Proza fantastică a lui Eliade, la care m-am gândit adeseori în decursul lecturii. Singura mea consolare este că acum o înțeleg, poate, mai bine și o gust mai intens. Cum lectura cărții va fi întreruptă de o mică vacanță, m-am hotărât să scriu despre primele trei proze citite (Ruletistul, Mendebilul și Gemenii), lăsând REM și Arhitectul pentru mai încolo (oricum, ar fi ieșit un text kilometric). 

30

Tristeți de lămâie – Julian Barnes

► „Tristeți de lămâie”, de Julian Barnes ◄

Ed. Nemira, 2015, 264 pag. | Traducere: Mihai Moroiu

Titlu original: „The Lemon Table”, 2004 | Țara: Anglia

---

De Barnes îmi propusesem să citesc „Privind în soare” – în schimb, drumul livresc, care se sustrage oricărei planificări, m-a condus la „Tristeți de lămâie”. Spre surprinderea mea, această colecție de proză scurtă are destule în comun cu „Sentimentul unui sfârșit” – roman a cărui recenzie am început-o cu următoarele cuvinte: Te apropii de sfârșitul vieții – nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. 

Asemenea lui Tony Webster, personajele din „Tristeți de lămâie” se află, în marea lor majoritate, la finalul vieții – oameni resemnați sau, dimpotrivă, revoltați împotriva finitudinii, încercând să își trăiască bătrânețea așa cum și-au trăit maturitatea: cu virilitatea intactă, cu inima deschisă spre iubire, fără a se supune decrepitudinii și neputinței, fără a accepta că există un sfârșit. Poate nu întâmplător, majoritatea protagoniștilor sunt bărbați, care se agață, cu o urmă de disperare, de potența și putința lor, contestând moartea și nevolnicia, obținând mici victorii prin care își confirmă că sunt încă în viață. 

6

Dincolo de portocali – Ioana Bâldea Constantinescu

► „Dincolo de portocali”, de Ioana Bâldea Constantinescu ◄

Ed. Humanitas, 2015, 205 pag. | Țara: România 

---

Am primit „Dincolo de portocali” de la o prietenă, cu o dedicație de la autoare: „Pentru Ema, pe care o cunosc din povești, îmblânzitoare de cărți și portocale.” Dar oare noi ne-am cunoscut doar în povești? După primele pagini, o amintire vagă a început să se zbată într-un cotlon al memoriei, iar pe la pagina 30 am avut o revelație: eu chiar am cunoscut-o, cândva, pe Ioana Bâldea! Am deschis calculatorul și am căutat un document mai vechi cu numere de telefon. Într-adevăr, Ioana Bâldea era acolo, un om desprins parcă dintr-o altă viață, când am înregistrat, sub privirea ei atentă, câteva scurte emisiuni la radio, despre cum să faci fotografii mai bune. Iată că astăzi o regăsesc aici, în paginile cărții ei de debut, care m-a surprins prin scriitura versatilă și savuroasă, dar și prin structura complexă și labirintină, care transformă lectura într-o adevărată provocare intelectuală.

Un roman care uneori se adresează simțurilor, iar alteori minții, „Dincolo de portocali” este, înainte de toate, o carte-puzzle în care autorul dialoghează cu cititorul într-o manieră postmodernistă, încurcând sau descurcând ițele plăsmuirilor sale. Sunt nu mai puțin de șase fire narative care se amestecă și se întrepătrund, fisurând granița dintre realitatea și invenția poveștii, dar, mai ales, dintre cel care scrie și cel care este scris. Ne afundăm pe urmele lui Alex și David, Ivan și Dominique, Léa și Alexandre – și suntem la un pas de a ne pierde în labirintul căilor întretăiate, punți care traversează cu ușurință limitarea temporală și spațială.

11

The Buried Giant (Uriașul îngropat) - Kazuo Ishiguro

Am citit o singură carte de Kazuo Ishiguro până acum (Să nu mă părăseşti, care mi-a trezit reacții amestecate), dar, când am auzit că autorul publică un nou roman după zece ani - ba, mai mult, unul al cărui titlu m-a intrigat - mi-am dorit foarte mult să văd despre ce este vorba. Aflasem deja că ar fi un fantasy, complet diferit de cărțile pe care autorul de origine japoneză le-a scris până acum, însă nu am fost pregătită pentru ceea ce am găsit în paginile lui The Buried Giant (care, constat acum, va fi publicat în curând la Polirom, cu titlul Uriașul îngropat). O dragoste și o istorie amenințate de uitare, un popor în pragul dispariției și un altul pe cale de a se naște, un timp aproape necunoscut, învăluit în legendă; singurul mod în care mai poate fi reconstituită istoria este prin imaginație și basm, cele care iau locul unei memorii pierdute.

22

Plopii din Berlin - Anne B. Ragde

După ce am terminat romanul Plopii din Berlin, lucrurile au început să meargă prost: mi-am vărsat cafeaua pe laptop și câteva taste au decedat, mi-am scăpat sandvișul pe jos, noua tastatură pe USB mi-a scos peri albi, timpul s-a topit ca prin farmec, iar eu m-am aflat în pragul unei căderi nervoase. Totuși, mi-am propus să nu disper, căci romanul norvegienei Anne B. Ragde mi-a lăsat în suflet o undă de optimism: oricât de prost ar merge lucrurile, trebuie să mă gândesc că, la un moment dat, vor merge mai bine. Asta încearcă să ne transmită scriitoarea prin povestea familiei Neshov, în care viețile personajelor par cu desăvârșire ratate. Dar care este măsura fericirii sau a ratării? Fericirea poate fi perfecțiunea unei miniaturi Swarovski, sau liniștea unei biserici pustii cu voci ancestrale închise în pereți, sau pielea caldă și roz a unui purceluș nou-născut de la fermă. Sau faptul că eu scriu acum despre o carte care mi-a plăcut mult, uitând de micile șicane din ultima vreme.

23

Concurs (încheiat): Călătorie în jurul casei mele de Adina Nanu

Anul trecut, prin septembrie, am citit cu mare plăcere minunata carte-album a Adinei Nanu, Călătorie în jurul casei mele. Spuneam în recenzie că acesta este genul de carte care nu poate fi înlocuită vreodată de un e-book, pentru că miroase frumos, o simți apăsând asupra brațelor, iar picturile și desenele răspândite printre pagini sunt o încântare. Aflată la a doua ediție, ”Călătorie în jurul casei mele” are o nouă înfăţişare și o calitate grafică impecabilă, devenind, dintr-o interesantă carte de memorii, un adevărat album de artă. Autoarea își povestește viața cu mult umor și tușe lirice pe alocuri, dar și cu o surprinzătoare sinceritate, iar desenele și picturile care-i însoțesc gândurile reprezintă un adevărat jurnal vizual al vremurilor, completând goluri și continuând povestea acolo unde amintirile se destramă.

22

Între cer şi pământ - Jón Kalman Stefánsson

Arareori simt nevoia de a sublinia o carte aproape în întregime, apoi de a reveni la pagina de început pentru o înnoită și la fel de uimitoare călătorie. Între cer şi pământ este o mică bijuterie cu fraze lungi și meșteșugit lucrate, care nu pot fi cuprinse și consumate într-o singură lectură. Puterea acestui roman stă în limbajul său, în frumusețea și chimia cuvintelor, care se metamorfozează în adevărate furnicături de plăcere. A fost o carte de împrumut, dar vreau să o am pentru mine, pentru a reciti măcar câte o frază, câteodată, scufundându-mă preț de o clipă în lumina și întunericul acestei cărți minunate. Rămâne să-mi povestești mai departe, chiar dacă mergem în cerc, drumul ar putea fi de fiecare dată altul, cercuri în cerc care se extind și cuprind tot mai mult, la fel cum versurile lărgesc lumea dinlăuntrul ființei. Cuvintele nu și-au pierdut încă puterea de a-i atrage pe oameni.

16

Northern Lights (Luminile Nordului) - Philip Pullman

O discuție recentă cu KJ Mecklenfeld mi-a trezit un chef teribil de a reciti trilogia britanicului Philip Pullman, „Materiile întunecate”, pe care am devorat-o acum câțiva ani - și asta înainte de a citi mult mai celebra serie Harry Potter. Peste ani, lumea imaginată de Pullman a lăsat asupra mea o impresie mult mai puternică decât cea creată de Rowling, deși am citit și cărțile ei cu mare plăcere. Pullman m-a fascinat prin imaginația sa extraordinară și prin talentul de povestitor, care m-au transportat într-o lume fantastică populată de urși războinici, vrăjitoare și oameni care își poartă sufletul pe afară. Seria m-a captivat atât de tare încât nu am mai avut liniște până când nu am terminat-o - ca să nu mai spun că am rămas cu dorința de a avea și eu un dæmon, asemenea personajului principal. Sună pueril? Poate chiar așa este, pentru că o parte din mine a rămas încă pe tărâmurile copilăriei (asta pentru cei care au impresia că blogul meu este prea serios). 

18