Northern Lights (Luminile Nordului) - Philip Pullman

O discuție recentă cu KJ Mecklenfeld mi-a trezit un chef teribil de a reciti trilogia britanicului Philip Pullman, „Materiile întunecate”, pe care am devorat-o acum câțiva ani - și asta înainte de a citi mult mai celebra serie Harry Potter. Peste ani, lumea imaginată de Pullman a lăsat asupra mea o impresie mult mai puternică decât cea creată de Rowling, deși am citit și cărțile ei cu mare plăcere. Pullman m-a fascinat prin imaginația sa extraordinară și prin talentul de povestitor, care m-au transportat într-o lume fantastică populată de urși războinici, vrăjitoare și oameni care își poartă sufletul pe afară. Seria m-a captivat atât de tare încât nu am mai avut liniște până când nu am terminat-o - ca să nu mai spun că am rămas cu dorința de a avea și eu un dæmon, asemenea personajului principal. Sună pueril? Poate chiar așa este, pentru că o parte din mine a rămas încă pe tărâmurile copilăriei (asta pentru cei care au impresia că blogul meu este prea serios). 

Evenimentele din Luminile Nordului (sau Busola de Aur, cum mai este cunoscută cartea) se petrec într-o lume asemănătoare cu a noastră, dar diferită în multe privințe: în ținuturile îndepărtate din nord trăiesc urși polari cu armură, creaturi inteligente și vorbitoare, mari războinici și meșteri în prelucrarea metalelor; în Laponia sunt vrăjitoare (aproape) nemuritoare, împărțite în clanuri și dotate cu puteri de tot soiul; iar în luminile Aurorei boreale poate fi văzut, câteodată, un oraș fantomatic suspendat în ceruri, cu clădiri, turle și bulevarde. 

Witches have known of the other worlds for thousands of years. You can see them sometimes in the Northern Lights. They aren’t part of this universe at all; even the furthest stars are part of this universe, but the lights show us a different universe entirely. Not further away, but interpenetrating with this one. 

Veți zice, poate, că toate acestea nu sunt găselnițe nemaipomenite - însă Philip Pullman plusează cu o idee originală, care reprezintă structura de rezistență a poveștii sale: fiecare ființă umană din această lume are un dæmon (sau daimon), o întrupare palpabilă a eu-lui interior, sub forma unor animale dotate cu inteligență și vorbire. Dæmonul este legat de omul său prin fire invizibile, dar extrem de puternice; ei nu se pot îndepărta unul de altul, iar moartea unuia atrage dispariția celuilalt. Până la pubertate, dæmonul își poate schimba aspectul după bunul plac, dar apoi devine fix, stabilindu-se într-o formă care reflectă personalitatea omului său. Ideea aceasta mi s-a părut absolut fascinantă, prin posibilitățile imense care se deschid din interacțiunea a două ființe care sunt, în esență, una singură, trupul și sufletul care comunică în mod conștient. Pullman dezvoltă această idee în cele mai mici amănunte, construind o conduită socială și o religie adaptate conceptului. Ca alte milioane de cititori, am tânjit și eu după un dæmon - cu siguranță este mai amuzat (și mai normal) să vorbești cu un animăluț decât de unul singur.

“Why do dæmons have to settle?” Lyra said. “I want Pantalaimon to be able to change forever. So does he.”
“Ah, they always have settled, and they always will. That’s part of growing up. There’ll come a time when you’ll be tired of his changing about, and you’ll want a settled kind of form for him.”
“I never will!”
“Oh, you will. You’ll want to grow up like all the other girls. Anyway, there’s compensations for a settled form.”
“What are they?”
“Knowing what kind of person you are.”

Lyra Belacqua, protagonista cărții, se bucură din plin de copilărie în Oxfordul acestei lumi alternative, împreună cu dæmonul ei, Pantalaimon. Ea se luptă cot la cot cu băieții și nu se dă în lături de la aventuri periculoase precum cățăratul pe acoperișuri, explorarea catacombelor sau farse jucate scheletelor onorabile. Lyra este curajoasă, încăpățânată și independentă, pe jumătate sălbatică și de origine nobilă, însă nu și-a cunoscut niciodată părinții. Singura ei rudă este Lordul Asriel, un bărbat impunător și influent, implicat în politică și în expediții în ținuturi îndepărtate, cel care a încredințat educația Lyrei cărturarilor de la Colegiul Jordan. 

Într-o zi, ascunsă într-o cameră a colegiului în care femeile nu au voie să intre, Lyra află de existența Nordului înghețat și a Aurorei, precum și despre misteriosul Praf care nu poate fi văzut cu ochiul liber, dar este atras de corpurile adulților. Fascinată de luminile Aurorei, Lyra visează să ajungă în Nord, iar ocazia se ivește odată cu frumoasa Miss Coulter, care manifestă un interes neobișnuit în privința fetei. Însă lucrurile nu pot fi atât de simple: unul dintre prietenii Lyrei este răpit de misterioșii Gobblers, împreună cu alți copii din întreaga țară, iar totul are de-a face cu semnificația Prafului și legătura dintre om și dæmon. Lyra pornește într-o aventură extraordinară, cu numeroase peripeții în care este ajutată de viclenia ei și de un ciudat instrument prin care poate afla răspunsuri din viitorul apropiat.  

În lumea Lyrei, climatul politic și social este controlat de Biserică, dar puterea este împărțită și disputată între mai multe grupuri de interese, scindate de rivalități permanente. Biblia acestei lumi conține o scenă a Izgonirii din Rai adaptată existenței dæmonilor, scenă care explică fixarea formei lor la pubertate și felul în care păcatul, rușinea și moartea au intrat în lume. Descoperirea Prafului, un nou tip de particule elementare, și posibila existență a mai multor lumi decât cele propovăduite de religie (cea fizică, materială, și cea spirituală, a raiului și a iadului) zguduie din temelii dogmele și stârnesc panică în sânul bisericii. În lupta cu păcatul originar, care pare a avea legătură cu Praful misterios, Biserica nu se dă în laturi de la experimente pline de cruzime, pe care Pullman - un ateist declarat - le exploatează din plin. Nu este de mirare că imaginea infamă pe care Pullman o atribuie Bisericii (în contextul asocierii acesteia cu politica și puterea) a stârnit numeroase controverse, care, în unele cazuri, au dus la interzicerea cărților lui în școli. 

Pentru un copil de peste 12-14 ani, cartea garantează o lectură extrem de captivantă, dar seria lui Pullman poate fi citită, deopotrivă, de către adulți, căci autorul include numeroase idei și referințe care vor fi înțelese doar de la o anumită vârstă în sus. De exemplu, o influență importantă este ”Paradisul pierdut” al lui John Milton, de la care autorul a preluat, printre altele, numele trilogiei. Desigur, un adult poate observa și câteva puncte slabe ale romanului, cum ar fi coincidențele și situațiile convenabile, care rezolvă prea ușor momentele tensionate ale poveștii. Dincolo de acest neajuns, lectura este întru totul captivantă, căci acțiunea, răsturnările de situație și ideile interesante se țin lanț - iar Luminile Nordului este doar începutul: urmează alte două cărți, chiar mai bune decât prima. Pe de altă parte, acestea cuprind idei pe care unii le consideră nepotrivite pentru copiii și adolescenții creștini. Nu mă pot pronunța asupra acestui aspect, pentru că nu-mi dau seama cum percepe un copil o poveste fantastică unde, evident, lucrurile sunt altfel decât în lumea cunoscută de el - și nici nu pot previziona modul în care aceasta îl poate influența. Însă, cu mintea mea de adult, nu am remarcat vreun pericol ideologic în lumea imaginată de Pullman.  Sunt curioasă ce crede KJ Mecklenfeld despre acest subiect.

***

De data aceasta, am citit Luminile Nordului mai atent și m-am documentat un pic în ceea ce privește aspectul religios și controversele iscate de ideile lui Pullman. Pe lângă armata de fani, trilogia și-a atras și oponenți fervenți, mai ales în rândul creștinilor practicanți, care consideră că, prin ideile îndreptate împotriva religiei organizate, trilogia poate influența identitatea religioasă a tinerilor cititori. Un critic l-a numit pe Pullman „cel mai periculos autor din Marea Britanie”, iar altul îi consideră trilogia un „text semi-satanic care subminează creștinismul”. Cam același lucru s-a întâmplat și cu cărțile lui Rowling, care au fost cenzurate pe motiv că susțin satanismul. Pullman observa însă că afirmațiile sale sunt mult mai subversive decât cele ale săracului Harry. Acesta ar putea fi și motivul pentru care ecranizarea trilogiei s-a oprit după Golden Compass - deși mulți spun că primul film a fost pur și simplu prost, căci, în cazul seriei Harry Potter, controversele religioase nu au împiedicat filmările. 

Însă nu toți oamenii bisericii l-au criticat pe Pullman - unii consideră că ideile sale, care explorează spiritualitatea și contestă abuzul de putere, sunt binevenite, iar o credință puternică nu poate fi zdruncinată de păreri în contradictoriu. Scriitorul însuși a afirmat în repetate rânduri că nu împotriva religiei se ridică el, ci împotriva asocierii dintre religie, putere și politică, acea entitate care declanșează războaie, care guvernează fiecare aspect al vieții, care ne spune ce să purtăm, ce să citim, ce să gândim. Pe web-site-ul său, unde Pullman răspunde la întrebările cititorilor, am găsit următoarea afirmație legată de religie: 

It was simply reading history that influenced my views on Christianity – but reading today’s news made me realise that it wasn’t only Christianity that behaved in a barbarous and appalling fashion. It’s religion in general, or to be absolutely accurate, religion when it gets its hands on the levers of political power. Religion when practised privately and modestly hurts no-one, and many of us can point to individual examples of people we know or have heard about whose good and useful work in the world was inspired by religion. But religion plus politics is always, always dangerous.

Philip Pullman și-a declarat nu o dată antipatia pentru Cronicile din Narnia, seria cu alegorii religioase a lui C.S. Lewis, scriitor care a fost și un creștin practicant. Am extras de pe același web-site părerea lui Pullman despre Cronicile din Narnia:

Question:

Hello, Mr. Pullman. Is this really you? I understand, Mr. Pullman, that you do not like religion and while I understand and most certianly respect your view point, I must say your passionate hatred of the Narnia books by Mr. C.S. Lewis (another writer who I must confess I deeply admire in addition to you and your works) both puzzles and disturbs me greatly. I don’t understand why you should ‘down talk’ a book series as well-written as Narnia just because you don’t agree with the writer’s viewpoint. 

Answer:

Oh dear: C.S. Lewis (again). I haven’t raised this topic for years: I think that every time I’ve said anything about him, it’s been because someone has asked me. To start with, I’m not in the least bothered about his lifestyle. My dislike of the Narnia books is founded on the cruelty, the misogyny, the racism, and the sheer moral dishonesty of them. Imagine a child reader whose mother happens to be very ill with cancer (and there must be some younger readers in that awful position). Now imagine letting that young reader think that in some mysterious way their mother’s life depends on their being good. Is there anything more wicked that a grown man could say to a child? If your mother dies, it’ll be your fault? But that’s exactly what The Magician’s Nephew says. I don’t have to point to anything else: that alone would make the Narnia books as bad as poison, as far as I’m concerned.

PS: La noi, Luminile Nordului a apărut într-o primă ediție la Humanitas, iar recent a fost publicată (într-o nouă traducere) și la Arthur. 

Humanitas, 2007, 414 pag.,
trad. Aida Oprea, Irina Pachițanu

Arthur, 2014, 408 pag.,
trad. Iulia Arsintescu