Dincolo de portocali – Ioana Bâldea Constantinescu

► „Dincolo de portocali”, de Ioana Bâldea Constantinescu ◄

Ed. Humanitas, 2015, 205 pag. | Țara: România 

---

Am primit „Dincolo de portocali” de la o prietenă, cu o dedicație de la autoare: „Pentru Ema, pe care o cunosc din povești, îmblânzitoare de cărți și portocale.” Dar oare noi ne-am cunoscut doar în povești? După primele pagini, o amintire vagă a început să se zbată într-un cotlon al memoriei, iar pe la pagina 30 am avut o revelație: eu chiar am cunoscut-o, cândva, pe Ioana Bâldea! Am deschis calculatorul și am căutat un document mai vechi cu numere de telefon. Într-adevăr, Ioana Bâldea era acolo, un om desprins parcă dintr-o altă viață, când am înregistrat, sub privirea ei atentă, câteva scurte emisiuni la radio, despre cum să faci fotografii mai bune. Iată că astăzi o regăsesc aici, în paginile cărții ei de debut, care m-a surprins prin scriitura versatilă și savuroasă, dar și prin structura complexă și labirintină, care transformă lectura într-o adevărată provocare intelectuală.

Un roman care uneori se adresează simțurilor, iar alteori minții, „Dincolo de portocali” este, înainte de toate, o carte-puzzle în care autorul dialoghează cu cititorul într-o manieră postmodernistă, încurcând sau descurcând ițele plăsmuirilor sale. Sunt nu mai puțin de șase fire narative care se amestecă și se întrepătrund, fisurând granița dintre realitatea și invenția poveștii, dar, mai ales, dintre cel care scrie și cel care este scris. Ne afundăm pe urmele lui Alex și David, Ivan și Dominique, Léa și Alexandre – și suntem la un pas de a ne pierde în labirintul căilor întretăiate, punți care traversează cu ușurință limitarea temporală și spațială.

Cine scrie pe cine? Aceasta mi se pare întrebarea esențială a romanului, în care Ioana Bâldea Constantinescu născocește personaje care scriu și inventează la rândul lor, ca într-un șir nesfârșit de reflectări în oglinzi. Lectura romanului devine o căutare a rădăcinii, a sursei primare, a sâmburelui din care au răsărit lujerii narativi, dar, mai ales, o căutare a autorului – sau a autorilor, căci vocile se multiplică așa cum, sub atingerea fecundă a imaginației, un singur portocal firav dă naștere unei întregi grădini, cu nouă rânduri de pomi înmiresmați. Vocea sau vocile plăsmuiesc povești, intervin în text și comentează alegerile stilistice, atrag atenția asupra demersului lor de a șlefui scriitura sau de a modela personajele; aceleași voci ne ghidează, ne mustră, ne încurcă și ne mai descurcă uneori, dar nu suntem pe deplin lămuriți dacă auzim vocea Ioanei sau a lui Alex ori, poate, a unui alt scriitor, ascuns în spatele creațiilor sale – sau în umbra unei personalități de împrumut.

Și ce se întâmplă mai departe?
Ei, uite, asta e o întrebare bună. Idioată, în esența ei, dar bună la suprafață. Întotdeauna am urât obsesia oamenilor pentru poveștile în care trebuie să se întâmple mereu ceva. Ceva concret, gestual, tangibil, eminamente non-abstract. [...] Ca și cum eu însumi ar trebui să mă întâmplu în fiecare zi câte puțin, ca să mă justific pentru toți cei care trăiesc faptic, fără urmă de viață interioară. (pag. 64)

Alex și David, doi frați dintr-un neam ciupit de câte o maladie cu personalitate, sunt despărțiți odată cu divorțul părinților. Părinții, oameni diferiți care se distrug reciproc, aleg fiecare copilul care le seamănă mai mult, pe când celălalt parcă încetează să existe. Alex, visător și ciudat, este luat de mamă, pe când David, aparent realist și flegmatic, rămâne cu tatăl. Astfel se destramă entitatea pe nume Alexdavid – sau Davidalex –, a cărei dizolvare a fost prefigurată într-o dimineață de noiembrie, când mama se hotărăște să scrie o carte; este o poveste despre călătoria prin lume a unui țar rus, care renunță la tot pentru a se dedica pasiunii sale pentru gastronomie. Tatăl se împotrivește ideii, mama nu mai scrie cartea, dar Alex și David se hrănesc întreaga copilărie din ființa ei nepusă pe hârtie. Mai târziu, Alex devine un scriitor destul de cunoscut, până când, după o caniculară lună aprilie, dispare fără urmă.

Cinstit ar fi să spun că de la tata l-am luat pe „Nu”, reacția lui primară la tot ce era nou, necunoscut și susceptibil de a ne tulbura dulcea rutină familială. De la mama am luat un entuziasm adesea nejustificat, pe care ea, în cele din urmă, l-a abandonat discret, în favoarea unei poze zâmbitoare și prea puțin conectate la propriile trăiri. Mi le-a dat mie, ca să mă dezechilibreze perfect. (pag. 10)

Alex cel dispărut este cel care ne vorbește la început, din paginile unui document electronic care a ajuns, întâmplător, în posesia fratelui său. Dispariția lui Alex a început încă de la separarea părinților și de la moartea mătușii Lea; odată cu Lea a pierit o întreagă lume de povești, interioare fabuloase și grădini miraculoase, un univers decadent și fascinant, în care totul arată a butaforie. Poate nu întâmplător, una dintre poveștile mele preferate a fost cea a Leei, cu casa ei uriașă și decrepită, cu peticul de grădină cameleonic, într-o metamorfoză perpetuă și uimitoare. Pe covorul ruginiu din biblioteca Leei, adâncit în prima lui carte de povești fără ilustrații, Alex prinde coaja unor alte euri, dedublări prin care caută să își trăiască viața ciuntită de divorțul părinților. Alex, fost frate distant, fost fiu renegat de tată, fost mincinos de clasă... Oare putem avea încredere în ceea ce ne povestește el?

Alex Hriavu. Autorul Alex Hriavu. Alex, care iubea mazărea. Nu suferea cartofii. Slab spre sfrijit. Jalnic la fotbal. Niciodată o pasă bună. Favoritul mamei. Fandosit. Bun la română. Foarte bun. Fost corigent la chimie, fost pămpălău îngrozit de păianjeni, fost utilizator simandicos de verbe și adverbe și cuvinte de șase silabe în fraze construite pe șase etaje, fost posesor de memorie fotografică, fost sâsâit (s-a corectat, l-au dus la logoped și s-a corectat), fost mincinos de clasă, fost campion la vrăjeală, fost frate distant, gomos și permanent inaccesibil, fostă vedetă de ziar fără tiraj, fost fiu renegat de propriul tată, fost posesor de bulldog francez (da, nu știai?), fost. FOST. (pag. 55)

Lucrurile, care la început sunt destul de clare (povestea lui David – povestea lui Alex, care le cuprinde pe cea a Leei și a mamei), se complică odată cu apariția altor și altor fire narative care par să-i aparțină lui Alex: o posibilă schiță pentru un nou roman, alternând cu fragmente de jurnal și transcrieri ale unor convorbiri personale, multe dintre ele pe internet. Ițele încep să se amestece, pierdem terenul ferm al unei povești simple și previzibile, ne adâncim în confuzie și, uneori, nu mai înțelegem nimic. Cine scrie pe cine? Însă chiar trebuie ca totul să se lege, să aibă un sens? 

Pășește în scenă Ema, o interlocutoare aparent imaginară (sau, poate, o necunoscută care intră în jocul personalităților fabricate pe internet), femeia-Lego pe care Alex o modelează după dorințele de moment, o „ea” care să îl citească și să îi umple timpul și viața (O să mă lași să te scriu, Ema?). După contemporana Ema, suntem proiectați, ca printr-un portal al timpului, în Sevilla secolului VIII, când maurul Musa bin Nusayr obține ca pradă de război o prințesă vizigotă, căreia-i schimbă numele creștin în cel arab de Omalissan. 

Aici ne întâlnim pentru prima oară cu portocalii, care învăluie orașul spaniol într-un miros pe jumătate miasmă, pe jumătate parfum. Mirosurile și gusturile sunt ridicate la rang de artă în următoarea poveste, care-l urmărește pe țarul Ivan, creator neobosit de rețete fanteziste, devenit faimos în întreaga lume cu vasul său luxos ce se îndreaptă spre Nord; Ivan fuge de finitudine, de banal, de rutină, prin noi și noi combinații gastronomice surprinzătoare, renunțând însă la dragostea familiei sale. Iar mai apoi este Alexandre, care scrie un roman despre rusul Ivan; el se îndrăgostește de o pictoriță frumoasă și enigmatică, cea care va găsi drumul spre grădina de portocali. 

Toate aceste fire narative alternează și, o bună bucată de drum, curg în paralel, pentru ca ulterior să se apropie imperceptibil și să își unească mersul. Există corespondențe între numele personajelor și un inel al lui Solomon care le unește dincolo de timp – dar unde se sfârșește realitatea și unde începe povestea? Nu știu dacă am observat corect, dar, la paginile 167 și 170, sunt două momente în care planurile se intersectează și se inversează: trecutul (aparent) imaginar ia locul prezentului (aparent) real și viceversa. Și o altă observație: poate nu întâmplător, cifra trei revine pe parcursul romanului: al treilea copil (cartea), al treilea personaj, al treilea autor, cele trei Isabel, tripodul familial (Ivan – Dominique – Alexandre; Domnica – Alex – David) care, lipsit de un picior-membru, își pierde echilibrul esențial. Sunt și trei grădini (a Leei, a lui Dominique, cea din Sevilla) care susțin spiritul și trupul, care hrănesc imaginația și simțurile.

La final, ițele poveștii se leagă, deși nu într-un mod direct și explicit. Am rămas cu întrebări, incertitudini, lucruri care, dacă au fost rezolvate, mie mi-au scăpat. Deși revelația de la final explică o parte din mister, ea sădește noi îndoieli, care, probabil, ar putea fi lămurite doar printr-o recitire a cărții. Cine a scris povestea țarului Ivan, cea care a provocat schisma beletristică a părinților lui Alex și David? [spoiler] O scrie Alex, cel care a preluat visele mamei, așa cum ea a împrumutat poveștile și talentele Leei? Sau o scrie chiar mama? Neîmpăcat cu alegerea mamei, care a renunțat la David pentru a putea străluci, Alex se retrage de pe scenă și din bătaia reflectoarelor, făcându-le loc celor doi. Sau poate că el se retrage din propria viață de împrumut, căutându-și un drum numai al lui. Dar care sunt bucățile de text care-i aparțin Domnicăi? Poate cele legate de boală, care, inițial, am crezut că dezleagă misterul dispariției lui Alex; aparent, nu Alex este cel care își pierdea vocea, ci mama – sau nu cumva este tot el, unicul autor al celor șase fire narative, sâmburele hrănit de visele celorlalți? La pagina 186, Alex face o listă a identităților sale, între care se regăsește și vocea de pe bandă. Cine face, așadar, mărturisirea de la final? [spoiler]

***

Ce mi-a plăcut: În primul rând, mi-a plăcut scriitura, care este foarte versatilă și abordează mai multe stiluri; nu le-am gustat pe toate, în schimb am fost cucerită de proza bogată, plină, cu iz sud-american, a bucăților despre Lea sau despre familia lui Alex, dar și de explozia de imaginație și savoare din povestea care-l urmărește pe rusul Ivan. Peste lumea labirintină a romanului plutesc miresme de portocali și vanilie, parfumuri franțuzești și arome culinare, care stârnesc imaginația și simțurile. Am apreciat faptul că nu este o narațiune simplă, liniară, ci o miriadă de povești care m-au ținut în alertă, în încercarea de a descâlci firele narative, de a înțelege cine vorbește, cine este real și cine este inventat. La plusuri se încadrează și intervenția scriitorului în text, care, de multe ori, s-a potrivit perfect cu ceea ce simțeam la momentul respectiv, acționând precum un duș rece și revigorator. 

Ce nu mi-a plăcut: Dintre stilurile abordate de Ioana Bâldea Constantinescu, nu am putut rezona cu scriitura cu iz modern, ancorată în realitatea contemporană a internetului, a chat-ului, a identităților on-line (în schimb, partea cu blogurile mi-a plăcut). Însă, dacă aceste părți au fost prea moderne și seci pentru gustul meu, aducând o scădere a interesului, nu mă îndoiesc că ele vor fi pe placul altor cititori. Povestea lui Omalissan, care la început m-a acaparat, a sfârșit prin a mă arunca într-o confuzie adâncă, nemaiștiind cine sunt personajele și care este legătura dintre ele. Nu mă feresc de narațiuni complexe (din contră), dar, în cazul acestui roman, am simțit câteodată că lucrurile sunt complicate în exces, în detrimentul poveștii. „Dincolo de portocali” se adresează, poate, unor minți mai luminate decât a mea, care vor răzbate cu mai mare ușurință prin straturile dense ale narațiunii. Eu recunosc că aș fi preferat mai puțină confuzie și ceva mai multe indicii – exact motivul pentru care autorul-narator își ceartă la un moment dat cititorul.