joi, 16 aprilie 2015

The Buried Giant (Uriașul îngropat) - Kazuo Ishiguro



Am citit o singură carte de Kazuo Ishiguro până acum (Să nu mă părăseşti, care mi-a trezit reacții amestecate), dar, când am auzit că autorul publică un nou roman după zece ani - ba, mai mult, unul al cărui titlu m-a intrigat - mi-am dorit foarte mult să văd despre ce este vorba. Aflasem deja că ar fi un fantasy, complet diferit de cărțile pe care autorul de origine japoneză le-a scris până acum, însă nu am fost pregătită pentru ceea ce am găsit în paginile lui The Buried Giant (care, constat acum, va fi publicat în curând la Polirom, cu titlul Uriașul îngropat). O dragoste și o istorie amenințate de uitare, un popor în pragul dispariției și un altul pe cale de a se naște, un timp aproape necunoscut, învăluit în legendă; singurul mod în care mai poate fi reconstituită istoria este prin imaginație și basm, cele care iau locul unei memorii pierdute.

Cu fiecare pagină, m-am cufundat tot mai adânc în lumea stranie și fantastică a unei Britanii mitologice, desprinsă parcă dintr-un vis absurd cu accente de coșmar. Am întâlnit aici oameni ce și-au pierdut amintirile și spirite ce rătăcesc dezolate, cavaleri ai regelui Arthur și neînfricați războinici saxoni, dar și ființe supranaturale precum spiriduși, căpcăuni sau dragoni. Nedumerită la început și neobișnuită cu astfel de povești, m-am lăsat purtată, în cele din urmă, de apele tulburi ale acestei lumi legendare, în care Ishiguro a strecurat numeroase alegorii și teme legate de memorie, dragoste, trecut, răzbunare, loialitate sau moarte. 

Având ca surse de inspirație istoria și mitologia țării sale adoptive, Kazuo Ishiguro a plăsmuit o poveste cu ecouri din Beowulf, Canterbury Tales și Lord of the Rings. Scriitorul ne poartă în Britania secolului VI, la câțiva ani după moartea regelui Arthur - un timp îndepărtat, învăluit în legendă, din care mărturiile istorice răzbat până la noi doar prin intermediul folclorului. Până nu demult, Britania abandonată de Imperiul Roman a fost prinsă într-un război plin de cruzime între saxonii invadatori și britonii indigeni, un cerc sângeros al răzbunării și al urii. Acum domnește pacea adusă de regele Arthur, creștinii și păgânii au lăsat deoparte armele și își duc zilele în cătunele împrăștiate pe un pământ inospitalier. Mulți trăiesc în adăposturi labirintice, săpate în coasta dealurilor, iar peisajul vast este împânzit de mlaștini și întinderi sălbatice, adeseori pierdute în cețuri. 

Peste această lume fantasmagorică a coborât o molimă a uitării, nu foarte diferită de cea a orbirii imaginată de Saramago. Amintirile vechi, ca şi cele recente, se estompează într-o pâclă incertă, la fel de densă ca ceața ce învăluie satele și mlaștinile, iar trecutul încetează să îi mai preocupe pe britonii și saxonii care trudesc în cătunele lor într-un prezent perpetuu. Însă oamenii sunt stăpâniți în continuare de credințe înapoiate care au alungat compasiunea și ospitalitatea, superstiții și temeri hrănite de forțele întunecate cu care împart pământurile: căpcăuni, elfi, dragoni și tot soiul de demoni pândesc la marginea satelor și a drumurilor, iar în Marea Câmpie este îngropat Uriașul, al cărui gorgan este ocolit cu teamă.

Icy fogs hung over rivers and marshes, serving all too well the ogres that were then still native to this land. The people who lived nearby - one wonders what desperation led them to settle in such gloomy spots - might well have feared these creatures, whose panting breaths could be heard long before their deformed figures emerged from the mist. But such monsters were not cause for astonishment. People then would have regarded them as everyday hazards, and in those days there was so much else to worry about.

Axl și Beatrice, doi soți în vârstă, trăiesc în dizgrație în satul lor briton, fără a avea dreptul la o lumânare cu care să-și lumineze nopțile. Ei au uitat motivele acestei dizgrații, la fel ca amintirile din viața lor împreună, însă pe cei doi îi leagă o afecțiune intensă și o dragoste înduioșătoare. Cândva, în trecutul lor a existat un fiu, dar ei nu își mai amintesc chipul lui, nici motivele pentru care a plecat de lângă ei, nici măcar dacă el a existat cu adevărat. Însă Beatrice, pe care Axl o numește întotdeauna „prințesă”, simte că fiul lor îi așteaptă într-un sat aflat la câteva zile distanță, astfel că cei doi soți pornesc într-o călătorie mult amânată. Drumul lor în necunoscut se transformă, în curând, într-o misiune plină de primejdii și dificultăți, care le pun la încercare dragostea și puterile. Pe lângă găsirea fiului, Axl și Beatrice devin absorbți de originea ceții care aduce uitarea, despre care unii spun că ar fi pricinuită de un Dumnezeu rușinat de faptele omenirii. Fiecare încercare a călătoriei lor îi aduce mai aproape de recuperarea trecutului și a memoriei, o misiune individuală care își va dovedi implicațiile în memoria colectivă. 

Mai multe despre trecutul lui Axl par să cunoască Wistan, un războinic saxon, și Sir Gawain, un nepot al regelui Arthur, pe care Axl și Beatrice îi întâlnesc în călătoria lor. Războinicul saxon și cavalerul briton au în comun scopul de a o ucide pe Querig, dragonul-femelă care a terorizat multă vreme locuitorii Britaniei, însă pe cei doi îi desparte istoria recentă și câteva amănunte învăluite în mister. Întâlnirea cu ei îi trezește lui Axl frânturi din trecutul său: odinioară, el a avut o însărcinare importantă, o lege prin care să aducă oamenii mai aproape de Dumnezeu. 

Mai mult decât pierderea amintirilor legate de fiu, Beatrice se teme de faptul că ea și Axl vor uita la un moment dat unul de altul, iar legătura lor, bazată nu pe ceea ce-și amintesc, ci pe ceea ce poartă în inimile lor, se va destrăma ca și cum nu ar fi existat vreodată. Însă Beatrice se teme în egală măsură de revenirea amintirilor, de trecutul care ar putea întina prezentul cu momentele lui întunecate. Oare finalul fericit va conta mai mult decât drumul sinuos pe care l-au parcurs cei doi soți? Undeva există o insulă pe care oamenii rătăcesc în singurătate, fără a se vedea unii pe alții; numai cuplurile ce-și dovedesc dragostea pot rămâne împreună - însă totul depinde de răspunsurile pe care iubiții le dau luntrașului, cel care judecă dacă legătura lor este una puternică. Însă cum mai poți dovedi iubirea dacă amintirile cele mai de preț sunt uitate, iar trecutul este șters din memorie? Și ce ascunde, de fapt, trecutul, cu petele lui de întuneric care au fost estompate de ceața uitării? Oare rănile au timp să se vindece dacă uitarea durează îndeajuns de mult? 

“We can make all those memories come back, princess. Besides, the feeling in my heart for you will be there just the same, no matter what I remember or forget. Don’t you feel the same, princess?”
“I do, Axl. But then again I wonder if what we feel in our hearts today isn’t like these raindrops still falling on us from the soaked leaves above, even though the sky itself long stopped raining. I’m wondering if without our memories, there’s nothing for it but for our love to fade and die.”

O figură aparte a romanului este Sir Gawain (același din poemul medieval Sir Gawain și Cavalerul Verde), cavalerul bătrân, slab și obosit care cutreieră de ani de zile pământurile Britaniei pe calul său de luptă, Horace, în căutarea dragonului-femelă Querig. Un Don Quixote briton plin de curtoazie și vitejie, Sir Gawain îndură cu stoicism batjocura celor care îi impută misiunea lui zadarnică - copiii au devenit adulți în tot acest timp în care el s-a aflat, fără izbândă, pe urmele lui Querig. În două capitole ale cărții, Sir Gawain vorbește la persoana întâi despre timpul petrecut alături de Arthur și călătoriile sale singuratice, care se vor sfârși atunci când nici el, nici Horce nu vor mai fi în stare să facă un pas. I-am privit cu duioșie și melancolie pe acest cavaler bătrân și calul său deșelat sub greutatea armurii, stoici și resemnați în bătaia vântului și a ploii, dar și a bulgărilor de pământ aruncați de văduvele îndurerate. 

When the road finally levelled, what do we see but great birds perched on their rocks, and they rise as one, not to fly into the darkening sky, but towards us. Then I saw they were no birds, but old women in flapping cloaks, assembling on the path before us. [...] There was no need to draw the sword for they were old women sure enough, though we might have made good use of a shield or two against them. Ladies, let us remember them as ladies, Horace, now we are finally beyond them, for are they not to be pitied? We will not call them hags, even if their manners tempt us to. Let us remember that once, some among them at least possessed grace and beauty.

Deși romanul lui Ishiguro mi-a plăcut mult, mi-a fost extrem de greu să scriu despre el - poate m-au împiedicat întrebările cu care am rămas, poate mai trebuie să rumeg la temele și alegoriile ascunse printre rânduri, sau poate mintea mea a intrat și ea în vacanța de Paște. Am gustat din plin, însă, incertitudinea onirică care a plutit deasupra întregii povești, asemenea ceții dense din întunecata Britanie medievală. Scriitura mi s-a părut uneori prea simplistă (adaptată, poate, Evului Mediu timpuriu), povestea a avut și unele momente mai slabe, iar discuțiile dintre Axl și Beatrice au purtat, câteodată, un aer neverosimil - dar, una peste alta, Uriașul îngropat a fost o lectură aparte. Atmosfera stranie și misterul care învăluie personajele m-au absorbit atât de mult încât nu am observat acea lentoare de care vorbesc unii cititori, iar unele pasaje m-au dus cu gândul la proza lui Murakami, în cărțile lui cele bune. 


[spoilere serioase] 
Spuneam că am rămas cu unele întrebări după lectura romanului. Nu sunt foarte sigură cine este naratorul, nici văduvele care-l acostează pe sir Gawain (sunt, oare, spirite separate de soți sau femei care jelesc despărțirea de ei?) sau de ce Axl și Beatrice nu pot avea o lumânare în cameră (poate rebeliunea lui Axl este cea care i-a adus ostracizarea în comunitatea britonilor). Dar cu cea mai mare nedumerire am rămas la final - ce se întâmplă, de fapt, în ultima scenă a romanului? 

Naratorul omniscient pare să ne vorbească din timpurile noastre, comparând adesea Anglia contemporană cu Britania acelor vremuri întunecate. El poate fi chiar scriitorul, dar și luntrașul din ultimul capitol al cărții, care vâslește spre insula morților cu spiritele care, de-a lungul timpului, s-au perindat pe țărm într-o lungă procesiune. El pare a fi un martor nemuritor al omenirii, poate chiar acel Charon, barcagiu al lui Hades, care transportă sufletele celor morți peste râul Styx, în lumea de dincolo. Cei care nu îl pot plăti sunt condamnați să rătăcească pe țărmuri timp de o sută de ani - poate că, în romanul lui Ishiguro, obolul nu este moneda, ci răspunsul la întrebările puse cuplurilor care vor să treacă împreună. Iar cei care au picat testul și refuză să ajungă pe insulă, știind că vor întâmpina o eternitate în solitudine, rămân să rătăcească pe tărâmul celor vii.

La final, Axl și Beatrice îl întâlnesc pe luntrașul care îi poate duce pe insula unde se află fiul lor, mort de ciumă cu mulți ani în urmă. Este întâlnirea de care s-a temut Beatrice, confruntarea iubirii ei pentru Axl, posibilitatea ca legătura lor să nu se dovedească puternică. Totuși, Beatrice - cea care se agăța întotdeauna de Axl - este de acord ca ei să fie separați acum, cu incerta promisiune că soțul va veni pe urmele ei. Axl se îndreaptă spre țărm, fără se mai uita înapoi. Singura explicație pe care am găsit-o este aceea că Beatrice a murit (durerea de care suferea indică, probabil, o boală gravă) și s-a împăcat cu această despărțire de Axl. Soțul a rămas pe tărâmul celor vii, urmând să ajungă pe insulă, alături de Beatrice, în momentul morții sale. Și totuși, am rămas cu senzația că cei doi soți sunt separați pe vecie. Occasionally a couple may be permitted to cross to the island together, but this is rare. It requires an unusually strong bond of love between them. Axl și Beatrice nu au trecut împreună, iar resentimentele care au ieșit la iveală odată cu amintirile s-au dovedit, poate, mai puternice decât dragostea care îi unise până atunci în uitare. Și totuși: It’s no single thing changed my heart, but it was gradually won back by the years shared between us. A wound that healed slowly, but heal it did. 

Din fericire, nu este foarte greu de înțeles (chiar mai înainte de dezvăluirile autorului), care este scopul acestei uitări - acela de a pune capăt războiului și de a salva poporul briton de urgia invadatorilor saxoni - și alegoria din titlu: uriașul îngropat este trecutul, care tăinuiește masacrele armatei lui Arthur și încălcarea înțelegerii care îi proteja pe cei inocenți; gorganul Uriașului ascunde, poate, osemintele copiilor, femeilor și bătrânilor saxoni, uciși în masă de britoni. This circle of hate is hardly broken, but forged instead in iron by what’s done today. Ce fel de pace este aceea clădită pe vărsare de sânge îngropată prin vrajă? Este mai bine ca nedreptățile să fie uitate și să rămână nepedepsite? Sau uitarea doar întârzie și amplifică răzbunarea? Nu există iertare la capătul unui astfel de drum, singura cale este înfruntarea trecutului - spune călugărul Jonus; rănile nu se pot vindeca atât timp cât viermii dăinuie din belșug

Interesant este că povestea lui Ishiguro cuprinde două promisiuni total diferite, una de dragoste și cealaltă de ură. Niciuna dintre ele nu este însă de neclintit, căci dragostea își găsește loc într-o inimă în care arde ura, la fel cum resentimentul întinează o inimă plină de iubire. 

There are Britons who tempt our respect, even our love, I know this only too well. But [...] it was Britons under Arthur slaughtered our kind. It was Britons took your mother and mine. We’ve a duty to hate every man, woman and child of their blood. So promise me this. Should I fall before I pass to you my skills, promise me you’ll tend well this hatred in your heart.
Promise, princess, you’ll not forget what you feel in your heart for me at this moment. For what good’s a memory’s returning from the mist if it’s only to push away another? Will you promise me, princess? Promise to keep what you feel for me this moment always in your heart, no matter what you see once the mist’s gone.

[spoilere serioase] 



Ce mi-a plăcut: Atmosfera stranie, onirică, pe care o creează Ishiguro; misterul și suspansul care m-au făcut să citesc cu sufletul la gură; faptul că mi-am pus mintea la treabă pentru a înțelege mai mult; ideile despre memorie, trecut, dragoste și implicațiile lor în identitatea unui popor; faptul că m-am familiarizat cu legendara și aproape necunoscuta Britanie medievală.

Ce nu mi-a plăcutScriitura uneori prea simplistă, mai ales în conversațiile dintre Axl și Beatrice; unele momente în care povestea stagnează și devine un pic plictisitoare; câteva coincidențe cam neverosimile; firul temporal amestecat, care uneori dă naștere unor confuzii nu neapărat justificate.   


22 de comentarii:

  1. am citit articolul tau in zig-zag pentru ca am vazut ca Poliromul o traduce in viitorul apropiat si nu vreau sa stric surpriza lecturii. oricum, ma asteptam la altceva, nu la o lume fantasmagorică. n-am vazut pe goodreads ce nota i-ai dat, asa ca nu-mi dau seama daca ti-a placut foarte mult sau nu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. stai, ca intre timp am vazut ca i-ai dat 4 stelute, deci ti-a placut:)

      Ștergere
    2. Eu am aflat de carte pe Goodreads, după ce au citit-o vreo două persoane din lista de prieteni (și ambele i-au dat trei stele). Mie mi s-a pus pata că trebuie să o citesc, chiar dacă părerile nu sunt prea favorabile pe Gr - și uite că, până la urmă, mi-a plăcut. Romanul are și părți mai slabe, dar am găsit o mulțime de aspecte care mi-au plăcut - plus că am o afinitate pentru poveștile mai ciudate. :)
      Nota pe care o dau pe blog (la etichete, poate n-ai observat) e destul de aproape de notările de pe Goodreads. Subiective, ca de obicei. :)

      Ștergere
    3. din cauza partilor mai slabe si a unor intrebari care deocamdata nu le-am gasit raspunsul (trebuie sa mai recitesc anumite parti din roman) consider ca cele trei stele de pe goodreads sunt suficiente. au fost anumite capitole pe care le-am savurat, dar prea multe nelamuriri si o anumita incertitudine per total m-au lasat cam buimaca la final. oricum, a fpst o lectura interesanta si sper ca nu trebuie sa mai treaca inca 10 ani ca sa publice Ishiguro alta carte.:)

      Ștergere
    4. Eu am înțeles mai bine unele aspecte care mi-au fost neclare după ce am citit excelenta recenzie a Stelei Călin (dacă vrei să vezi ce a scris, uite aici link-ul: http://stellasreading.blogspot.ro/2015/05/kazuo-ishiguro-buried-giant.html). Iar impresia lăsată de roman a devenit mult mai intensă odată cu trecerea timpului (e genul de carte cu bătaie lungă - pentru mine, cel puțin), așa că aspectele care nu prea mi-au plăcut în timpul lecturii s-au mai estompat (precum amintirile personajelor, hihi).
      Aștept să văd ce vei scrie despre carte, Iulia. Starea de incertitudine e perfectă pentru a însoți lectura romanului, doar se potrivește foarte bine cu trăirile personajelor. :))

      Ștergere
  2. Apai la cit e de incilcit romanul asta pseudo-istoric-fantastic, nici nu ma mir ca i-a luat 10 ani sa-l scrie! Eu recunosc ca il admir pentru incercare, banuiesc ca e una reusita.

    Si eu am citit doar Never Let Me Go, si chiar daca sint departe de a gusta distopiile si sf-urile, tot mi-a placut, deci a iesi din zona de confort ca cititor e bine, citeodata. Cum ar fi si romanul asta. Cred ca e ultimul pe lista din ce as vrea sa citesc vreodata de Ishiguro, dar m-am hotarit sa nu mai zic nu cu orice pret genurilor literare pe care nu le citesc frecvent.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, eu citesc destul de împrăștiat (din mai multe genuri literare, adică), dar tot mi s-a părut o lectură neobișnuită. Poate că nu aș fi pus mâna pe o carte „clasică” cu cavaleri și dragoni, dar una publicată în vremurile noastre m-a intrigat îndeajuns de mult pentru a o citi. Și chiar nu mi-a părut rău, dar nici nu am ieșit foarte mult din zona de confort literar. Acum m-ai făcut să mă întreb ce gen de literatură îmi displace. :))
      Romanul nu e foarte încâlcit (mult mai încâlcit e „Dincolo de portocali”, ha), dar e drept că se întâmplă o grămadă de lucruri și unele fac sens abia spre final. Dacă vrei să îți mai testezi limitele, să știi că e o lectură tare interesantă. :)

      Ștergere
  3. Pff, Sir Gawain and the Green Knight şi Beowulf îmi trezesc amintiri nu neapărat plăcute din facultate. Nu ştiu dacă aş vrea să-i "reîntâlnesc". Nu prea sunt fan Ishiguro. Am citit şi "Rămăşiţele zilei" şi "Să nu mă părăseşti", dar pot spune că în ambele cazuri ecranizările mi s-au părut mult mai reuşite.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, deci tu ești deja familiarizată cu Sir Gawain. :) Eu am studiat doar Beowulf în facultate, însă destul de superficial, așa că nu mai rețin mare lucru (nu am făcut Litere, ci un fel de hibrid între două domenii). Culmea e că Sir Gawain a fost personajul care mi-a plăcut cel mai mult în romanul lui Ishiguro - cine știe, poate ai o surpiză plăcută dacă te încumeți să citești cartea. :)

      Ștergere
  4. Strongly recommended: "The Remains of the Day". Foarte interesanta recenzie, Ema. Am sa pun cartea pe lista mea to-read. Mie îmi place mult realism magic - si mi se pare, dn cîte scrii tu, ca Ishiguro nu-i departs de el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oare romanul Remains of the day egaleaza exceptionalul film? Anthony Hopkins mi se pare ca face un rol mai bun decat in Tacerea Mieilor.

      Ema, dai dovada de trufie citind cartile astea inainte sa apara in Romania :)

      Ștergere
    2. Da, chiar vreau să citesc The Remains of the Day. E interesant că, dacă până acum îl percepeam pe Ishiguro ca fiind mai mult japonez decât englez, după The Buried Giant mi s-a spulberat impresia asta. Ai să râzi, dar în timpul lecturii m-am gândit că ediția de limbă engleză e o traducere, după care am realizat că nu, e de fapt originalul. :)) Oricum, mi s-a trezit cheful să citesc și alte cărți de-ale lui, englez, japonez, cum o fi. Am înțeles că nicio carte nu seamănă cu cealaltă, dar că toate ar avea același stil aerat, aparent simplist. Mda, ai putea spune că este vorba de realism magic, având în vedere că pixies, fiends, sprites și ce mai găseai prin Britania medievală nu trezeau nimănui vreun șoc sau vreo mirare. :)

      Ștergere
    3. Gabriel, cred că ești tu invidios că nu poți citi în engleză. :P Eu aveam deja cartea, abia apoi am observat ce repede s-au mișcat cei de la Polirom cu traducerea.
      Înainte citeam mai multe cărți nepublicate (încă) la noi, dar de când am început să scriu pe blog m-am orientat spre cele care se găsesc și în ediție românească. Mi-am propus să revin la vechile obiceiuri de lectură în acest an.

      Ștergere
    4. Eu nu am vazut filmul, shame on me, dar cartea este exceptionala. Si da, Ema, ai dreptate, numai numele e japonez, scrisul e foarte british, cel putin in The Remains...

      Ștergere
    5. Stela, am uitat să-ți spun aseară (eram varză, după 12 ore de muncă): dacă citești Uriașul, aștept cu nerăbdare să văd ce înțelegi tu din scena finală. Eu am rămas cu multe întrebări, dar am încredere că tu înțelegi mult mai bine cărțile citite. :))

      Ștergere
  5. A fost una din cele mai fascinante carti pe care le-am citit... Pe langa firul epic total captivant, am fost impresionata si de "morala" acestei opere. Mi-am pus destule intrebari citind cartea ( am vazut ca in capitolele de final naratorii alternau), dar marea mea dilema este finalul... Axl a lasat-o pe Beatrice in spate pt ca si-a dat seama ca nu mai era nimic de facut, sau poate pt ca a fost dezamagit de faptul ca ea a acceptat sa ramana fara el?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iată că m-a salvat Stela, care a scris o recenzie excepțională și a dat finalului o interpretare destul de veridică. Sper că ai găsit noi răspunsuri în recenzia ei, căci eu am cam uitat multe amănunte din carte, din păcate. Am recitit ce am scris despre final, dar n-aș mai putea să intru acum într-o discuție avizată pe marginea lui - ar trebui să recitesc toată cartea, probabil. :))
      Mă bucur că ți-a plăcut, nu toată lumea a fost încântată, unii o consideră o carte proastă. Și pe mine m-a fascinat atmosfera și, după cum se vede din ce am scris mai sus, povestea mi-a ridicat o sumedenie de întrebări. Noroc cu Stela, care m-a ajutat să înțeleg unele lucruri mult mai bine. :)

      Ștergere
  6. Da si pentru mine e una dintre cartile de capatii. Eu am interpretat finalul asa :

    http://stellasreading.blogspot.ca/2015/05/kazuo-ishiguro-buried-giant.html#more

    Ema stie :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțam că mi-ai sărit în ajutor, Stela! :D Eu am cam uitat cartea... M-am uitat pe comentariile mai vechi și am văzut că-mi recomandai „The Remains of the Day”. Încă n-am citit-o, o pun acum pe Kindle, pentru că mi s-a făcut brusc poftă de Ishiguro - dar va trebui să aștept până în septembrie-octombrie, că în august e luna mioritică. :))

      Ștergere
  7. Mersi Ema de complimente. Toata discutia asta mi-a amintit cit de mult mi-a placut carte. Cred c-o s-o recitesc in curind!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hehe, și iată că, între timp, Ishiguro a luat Nobelul și interesul pentru cărțile lui a crescut brusc! Nu că ar fi fost un autor neglijat, dar nici foarte popular nu mi se pare că era. Și eu încă n-am ajuns la Rămășițele zilei. :) Tu ai recitit Uriașul?

      Ștergere
    2. Nope, citesc foarte alandala în ultima vreme, nu's de ce. Da' îi vine ei rîndul odata si-odata :).
      By the way, m-am bucurat c-a luat Nobelul, desi de mult nu mi se mai pare mare chestie premiul asta. Iar de cînd cu Dylan... no comment :D

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...